ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 191/2014

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă cu nr. 2951 din 24 mai 2013,

Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamanta SC E.B. GMBH, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Argeș,

în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul București a reținut că singura parte litigantă cu sediul în

țară este D.G.F.P. Argeș și, prin urmare, singurul criteriu de determinare a competenței

teritoriale aplicabil, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004, este după sediul acesteia. Cu alte cuvinte, reclamanta nu are alegerea

între instanțe care să fie deopotrivă competente, de vreme ce este persoană juridică

cu sediul pe teritoriul altui stat.

Învestit prin declinare,

Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr. 4271 din 9 octombrie 2013 a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului București,

a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți

de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul Argeș a reținut că în cauză, reclamanta a optat pentru instanța în raza

căreia se afla sediul mandatarului ales.

Ivindu-se conflictul negativ

de competență a fost sesizată, în baza art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 22

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată

că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului București,

secția contencios administrativ și fiscal pentru considerentele ce vor fi arătate

în continuare.

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți

este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care

reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este

actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică

în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Potrivit art. 218 C.

proc. fisc., deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către

contestator sau de persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației,

la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit legii.

Aceste dispoziții se completează

cu cele prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 , potrivit cărora

reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul

pârâtului. Conform acelorași dispoziții, dacă reclamantul a optat pentru instanța

de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

În cauză, reclamanta a

optat pentru instanța în raza căreia se afla sediul mandatarului ales, situație

în care, în baza art. 158 alin. (3) C. proc. civ., a fost declinată competența soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Din acțiunea inițială

rezultă că SC E.B. GMBH, care este nerezident, a desemnat ca reprezentant fiscal

societatea românească cu sediul în București, care a depus în București cererea

de rambursare a TVA-ului pentru bunuri și servicii cu TVA românesc. Cererea a fost

prelucrată de serviciul pentru reprezentanțe străine, ambasade și administrare contribuabili

nerezidenți din interiorul D.G.F.P. al municipiului București, iar aceasta a fost

trimisă către D.G.F.P. Argeș în baza unui ordin al președintelui A.N.A.F., nepublicat

în M. Of.

Înalta Curte constată

că nu există vreun motiv care să atragă competența Tribunalului Argeș.

Reprezentantul fiscal

are sediul în București, iar persoană străină își exercită aceste drepturi prin

reprezentant fiscal.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că soluționarea în fond a cauzei privind pe contestatoarea

SC E.B. GMBH și pe intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești

este de competența Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe contestatoarea SC E.B. GMBH și pe intimata Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a

Finanțelor Publice Argeș în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2014.