ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7063/2012

O primă critică susținută de recurentă privește faptul că de la data înregistrării dosarului de apel, respectiv 17 august 2011 și până la primul termen de judecată din 08 noiembrie 2011, intimatei pârâte nu i-a fost comunicat apelul formulat de aceasta, astfel încât, din acest motiv, cauza a fost amânată la primul termen de judecată în apel, ceea ce, în opinia recurentei, echivalează cu favorizarea pârâtei care avea interes în tergiversarea soluționării cauzei; prin urmare, cauza nu a fost amânată pe baza cererii reclamantei pentru lipsă de apărare.

O a doua critică privește compunerea completului de judecată care a soluționat apelul său care a inclus un judecător incompatibil, respectiv, pe d-na jud. G.S. cu al cărei soț, judecătorul M.S. de la, secția I penală, a Tribunalului București, recurenta este în relații de dușmănie, întrucât acesta a fost președintele completului de judecată care a soluționat o altă cauză a sa în care doi salariați ai intimatei aveau calitatea de intimați; împotriva d-lui jud. M.S., recurenta susține că a formulat plângere la Consiliul Superior al Magistraturii în cursul anului 2010, astfel că, presupune că s-a realizat trafic de influență în cauza sa, întrucât este prea mare coincidența ca în două cauze având aproximativ aceleași parți, judecata să se realizeze de doi judecători (soț și soție), cu unul dintre aceștia recurenta fiind în relații de dușmănie, ambele acțiuni fiindu-i respinse. Recurenta mai arată că întrucât la cele două termene de judecată din apel nu a fost prezentă, nu a putut formula cerere de recuzare în temeiul art. 27 pct. 9 C. proc. civ., iar pe de altă parte, consideră că d-na jud. ar fi trebuit să se abțină.

O a treia critică pe care o formulează privește încălcarea dreptului său la apărare prin graba instanței de a se pronunța încă de la al doilea termen de judecată, fără să se țină cont de faptul că a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul din 06 decembrie 2011, fapt dovedit de cele patru citații anexate la cererea de amânare formulată, care demonstrau că în acea zi trebuia să fie prezentă în fața altei instanțe de judecată, respectiv la Tribunalul București. Respingerea cererii sale cu motivarea că avea posibilitatea angajării unui apărător este netemeinică întrucât angajarea unui avovat ține de liberul său arbitru, cât și de posibilitățile sale financiare limitate și nu constituie o obligație legală, de vreme ce acordarea unei amânări în cazuri justificate intră în atribuția instanței de judecată și constituie un drept al său ce i-a fost încălcat cu bună știința și cu scopul de a se da o sentință în favoarea părții adverse.

Instanța de apel s-a pronunțat asupra unui apel pe care reclamanta nu l-a motivat, sens în care s-a prevalat de dispozițiile art. 287 alin. (2) coroborat cu art. 134 C. proc. civ, astfel încât Curtea de Apel nu era în măsură să aprecieze dacă acest apel era întemeiat sau nu. Faptul că instanța a acceptat obiecțiunile apărătorului intimatei, care s-a opus la o nouă amânare în condițiile în care acesta se prezenta pentru prima dată în fața instanței, dovedește ca instanta a discriminat-o pe reclamantă, mai susține aceasta, favorizând-o astfel pe intimată și nesocotind drepturile procesuale și constituționale ale reclamantei.

Curtea de Apel nu a observat nepronunțarea primei instanțe asupra tuturor faptelor ilicite imputate pârâtei, ceea ce ar fi fost de natură a atrage casarea sentinței apelate; astfel, nu au fost analizate încălcarea Legii nr. 677/2001 privind protecția datelor cu caracter personal (publicarea imaginii sale în presă), cât și încălcarea Legii nr. 48/2000 privind publicitatea; pe de altă parte, prima instanță nici nu a motivat respingerea capătului 3 din acțiune prin care solicita obligarea intimatei de a șterge fotografiile cu imaginea recurentei publicate de intimată în format electronic pe site-ul ww. Recurenta dezvoltă și o serie de critici împotriva sentinței tribunalului: 1. Astfel, s-a susținut nerespectarea principiului contradictorialității pe toată perioada procesului, întrucât la fiecare dintre cele 5 termene de judecată (la care președinte a fost d-na jud. M.S.), nu i s-a permis să dea replici apărătorului intimatei, să formuleze cereri sau să-și exprime punctul de vedere, nu era lăsată să vorbească, în timp ce partea adversă a fost favorizată din acest punct de vedere, profitându-se de faptul că nu avea apărător și nici cunoștințe juridice temeinice, instanța omițând că avea obligația nu numai să o sprijine pe reclamantă, dar și de a afla adevărul care ar fi condus la dezlegarea pricinii. Favorizarea intimatei printr-o serie de acțiuni potrivnice mie. 2. O a doua critică privește inegalitatea armelor, întrucât intimatei i s-au admis toate probele solicitate, în timp ce reclamantei nu numai că i-au fost respinse o serie de probe solicitate, dar s-a „omis" să se menționeze într-o încheiere de ședință cererea sa de a se obliga pârâta să depună în instanță mai multe înscrisuri; din acest motiv, a formulat cerere de recuzare a președintelui de complet, cererea care a fost respinsă, pentru ca în final d-na jud. M.S. sa se pensioneze la cerere (împotriva căreia, de altfel a formulat plângere la Curtea Superioara a Magistraturii dar și plângere penală), iar completul de judecată s-a schimbat de la sine, cee ce s-ar fi putut întâmpla prin admiterea recuzării formulate. 3. Recurenta mai arată că prima instanță a pronunțat sentința la data de 18 martie 2011, termen la care apărătorul pârâtei a prezentat în instanță o serie de probe cu înscrisuri, și anume înscrisurile pe care le solicitase reclamanta anterior și care ar fi trebuit să-i fie comunicate, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că pronunțarea s-a dat în absența sa, în loc să se amâne cauza pentru a lua la cunoștință aceste înscrisuri, care astfel au devenit inutile cauzei. 4. Prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor faptelor ilicite pe care le-a reclamat prin formularea cererii de chemare în judecată, astfel încât două din trei fapte ilicite nu au fost analizate, anume: încălcarea Legii nr. 677/2001 (publicarea neautorizată a imaginii sale), cât și încălcarea Legii nr. 148/2000 privind utilizarea neautorizată a imaginii sale în două clipuri publicitare difuzate de către pârâtă pe mai multe posturi de televiziune în zilele de 7 și 10 decembrie 2008. Cu toate că la dosarul cauzei se afla un CD cu cele două clipuri publicitare difuzate de către pârâtă care demonstrează clar că aceasta a încălcat prevederile art. 5 și 6 lit. c) și f) din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, instanța nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere, iar în ceea ce privește încălcarea art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001 privind protecția datelor cu caracter personal, instanța a făcut referire doar la datele personale ale reclamantei (care fac obiectul unei alte acțiuni), limitându-se doar la a preciza că imaginea sa a fost publicată în baza acordului încheiat între reclamantă și organizatorul castingului, fără a ține seama de drepturile pe care le are conform legilor menționate. În plus, recurenta mai arată că prima instanță nu a observat nulitatea convenției dintre aceasta și organizatorul castingului. Sentința pronunțată este netemeinică întrucât deși se face referire la declarația sa de cedare a drepturilor de autor încheiată între reclamantă și organizatorul castingului, instanța nu a ținut cont de mai multe aspecte, și anume: că la data introducerii acțiunii reclamanta nu era în posesia unui exemplar al acestei declarații al cărei cuprins nu îi era cunoscut, de conținutul înscrisului luând cunoștință în instanță prin depunera lui la dosar de apărătorul intimatei. Se mai arată de către recurentă că această declarație de cedare a drepturilor sale de autor îi încalcă drepturile morale prevăzute de art. 10 lit. d) coroborate cu art. 96 lit. c) din Legea nr. 8/1996, situație în care convenția încheiată cu organizatorul castingului este lovită de nulitate. Fotografiile publicate în R.C., format tipărit și electronic poartă pe diagonala emblema C., și nu V., ceea ce, în opinia recurentei, presupune ca acestea au fost realizate de revistă, or, dacă acestea ar fi fost obținute de la organizator, aveau înscrise pe ele sursa care era de fapt autorul și proprietarul de drept al fotografiilor. De altfel, într-un răspuns la interogatoriu, intimata a recunoscut că a trimis la castingul organizat în data de 01 decembrie 2008 pe numitul V.N., reporter al acesteia, fiind greu de presupus că acesta împreună cu colegii săi nu au avut asupra lor și aparate de fotografiat ca orice paparazzi, ceea ce confirmă afirmațiile sale din acțiune, în sensul că aceștia au fotografiat-o în timpul prestației. Faptul ca intimata a prezentat instanței un acord media între aceasta și organizatorul castingului prin care ultimul se angaja să-i pună la dispoziție informații și fotografii despre vedetele agenției, nu este concludent, în opinia recurentei, întrucât acest acord putea fi încheiat chiar cu puțin timp înainte de a fi prezentat în instanță ca probă, atât timp cât instanța nu a cerut și originalul acestui document aflat la ambele părți (intimată și organizatorul castingului). Pe de altă parte, orice document încheiat de către o societate comercială se înregistrează în registrul de intrări, iar acordul media în cauză nu poartă un număr de înregistrare la data când se presupune ca a fost încheiat. 5. Nepronunțarea și nemotivarea capătului 3 din acțiune. De asemenea, recurenta susține că soluția primei instanțe este netemenică și pentru aceea că instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind obligarea intimatei de a șterge fotografiile publicate în format electronic pe site-ul WW. unde se fală de mai bine de 3 ani, fiind în continuare supusă oprobriului public din cauza modului indecent în care este prezentată. În plus, respingerea cererii sale privind acordarea de daune morale nu se află în corelație cu respingerea sau admiterea acestui capăt de cerere, iar recurenta consideră că a fost umilită a doua oară de către o instanță în fața căreia s-a prezentat pentru a-și găsi dreptatea, iar nu pentru o nouă umilință.

Înscrisuri incomplete și motive străine de cauză. Recurenta arată că în conformitate cu prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 a solicitat instanței ca intimata să prezinte documente contabile din care să reiasă incasările acesteia din datele de 8 și 11 decembrie 2008, 9 ianuarie 2009, 19 și 22 iunie 2009, date la care au fost publicate fotografiile cu reclamanta și de pe urma cărora a realizat beneficii necuvenite; or, în loc ca intimata să prezinte file din registrul de încasări de la datele respective, aceasta a prezentat un bilanț contabil stufos, compus din mai multe file, documente ce nu ar fi putut fi deslușite decât de un expert contabil, însă reclamanta nu a fost în măsură să solicite această probă, întrucât la data la care au fost înfățișate documentele, reclamanta eu nu era prezentă în instanță, iar cauza nu a fost amânată pentru a avea posibilitatea să ia cunoștință de cuprinsul lor. Prima instanță motivează respingerea acțiunii pe baza unor argumente ce nu au legătură cu cauza; astfel, se face referire la „articole de presă publicate cu acordul reclamantei”, precum și la „date cu caracter personal puse la dispoziția unui reporter C. de către reclamantă”, aspecte ce nu fac obiectul cauzei de față, ci al unei alte pricini separate. Recurenta consideră că publicarea celor două videoclipuri publicitare cât și a fotografiilor ce o reprezintă în poziții indecente la un eveniment privat, o îndreptățesc să obțină daunele morale solicitate, întrucât faptele ilicite comise de către intimată s-au repercutat asupra imaginii sale publice și au condus la o deteriorare a stării sale de sănătate, ceea ce este demonstrat prin documentele medicale ce atestă că suferința sa cardiacă s-a deteriorat atât de mult, încât a fost încadrată într-un grad de handicap accentuat, și în final, pe fond de stres a suferit o intervenție chirurgicală pe cord; de asemenea, punerea la dispoziția publicului cititor a imaginilor sale a condus la deteriorarea raporturilor interumane cu familia, cunoscuții, vecinii, împiedicându-o, totodată, să-și găsească un loc de muncă. În consecință, intimata a contribuit la deteriorarea imaginii recurentei, iar instanța i-a nesocotit drepturile constituționale prevăzute de art. 30 alin. (6) și art. 31 alin. (4) din Constituția României, invocându-se în sentință libertatea de exprimare a intimatei. Or, conform art. 16 alin. (2) din Constituția României, nimeni nu este mai presus de lege, și așa cum intimata are dreptul la liberă exprimare, și recurenta își afirmă dreptul la protejarea imaginii sale publice, cu atât mai mult cu cât nu a dorit ca imaginile fotografice făcute fără acordul meu, să fie publicate într-o revistă de scandal. Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă dovada schimbării sale de denumire din SC C.M. SRL în SC W.P. SRL, conform Hotărârii Adunării generale nr. A1., mențiune efectuată în evidențele de le Registrul Comețului, astfel cum reiese din ceritificatul O.N.R.C. de înregistrare mențiuni nr. 636038 din 22 mai 2012 și Rezoluției O.N.R.C. nr. 547635 din 24 mai 2012. Nu s-au admnistrat alte înscrisuri în această etapă procesuală. La termenul de azi, în ședință publică, intimata pârâtă, prin apărătorul său, a invocat excepția nulității recursului, în susținerea căreia a arătat că motivele dezvoltate de recurenta reclamantă nu se încadrează în dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nici în ipotezele de la art. 304 pct. 7 și 8 pe care recurenta și-a întemeiat recursul. Înalta Curte urmează a respinge ca neîntemeiată excepția invocată, date fiind prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ, întrucât, astfel cum se va detalia în analiza criticilor formulate, unele dintre criticile dezvoltate de recurentă sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304, chiar dacă nu în ipotezele de recurs indicate de recurentă - pct. 7 și 9 -, astfel că acestea vor fi recalificate, dacă este cazul. Recursul formulat este nefondat, pentru cele ce urmează. 1. În ce privește critica generică susținută de recurentă cu privire la procedura derulată atât în fața primei instnțe, cât și a celei de apel, Înalta Curte constată că ipoteza discriminării nu poate fi reținută (critică ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sanțiunea nulității de art. 105 alin. (2), principiul independenței și imparțialității constituind o regulă fundamentală a procedurii judiciare). În primul rând, pentru a se invoca discriminarea, cel ce se pretinde victima unei astfel de conduite a autorităților, trebuie să indice o situația identică sau similară în care o altă persoană s-ar fi aflat și căreia, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, instanța (în acest caz) i-a acordat un tratament mai favorabil; or, o atare premisă nu a fost susținută de către recurentă. Pe de altă parte, cu titlu general, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea normelor de drept procesual incidente în cauză și a analizat pricina potrivit dispozițiior de drept material invocate de reclamantă și pretins incidente în speță, soluționând calea de atac în limitele devoluțiunii ce decurg din observarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în mod independent și imparțial. 2. Și cea de-a doua critică este susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta pretinzând încălcarea normelor referitoare la compunerea completului de judecată, anume, cele prevăzute de art. 24 (invocându-se incompatibilitatea d-nei jud. G.S.) și art. 27 pct. 9 C. proc. civ. Nici aceasta însă nu este fondată. Astfel, incidența art. 24 C. proc. civ. nu poate fi luată în considerare, având în vedere premisele normei - participarea judecătorului la pronunțarea soluției într-o etapă procesuală anterioară, legea interzicând judecătorului de a face parte din completul învestit cu soluționarea căii de atac împotriva acelei hotărâri sau în cazul rejudecării după casare, ceea ce în cauză nu s-a dovedit. Pe de altă parte, invocarea dispozițiilor art. 27 pct. 9 C. proc. civ. referitor la unul dintre membri completului învestit cu soluționarea apelului nu poate fi invocată direct în recurs, remediul procesual pentru o atare susținere fiind acela al unei cereri de recuzare ce se formulează în fața completului din care face parte judecătorul recuzat; de asemenea, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei privind absența sa la termenele de judecată acordate în dosarul de apel, date fiind obligațiile sale procesuale înscrise imperativ în dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.: „Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului: De asemenea, ele au obligația să îndeplinească acele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să își probeze pretențiile și apărările.” Totodată, recurenta nu arată la ce moment a adus la cunoștința instanței de apel despre împrejurarea presupusei vrăjmășii în care susține că se află cu un membru al familiei unuia dintre judecătorii apelului său, pentru a intra în discuție prevederea de la art. 25 C. proc. civ., în condițiile în care nu a formulat cerere de recuzare și nici nu a invocat printr-o altă petiție la dosar o astfel de împrejurare. 3. Pretinsa încălcare a dreptului la apărare (obiect al celui de-al treilea motiv de recurs), reprezintă, din nou, o critică susceptibilă, în principiu, de analizare pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Și această critică se impune a fi înlăturată. Înalta Curte constată că instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. a dispus amânarea soluționării apelului pentru lipsă de apărare al solicitarea apelantei reclamante la termenul din 8 noiembrie 2011, cât și pentru comunicarea cererii de apel către intimată la sediul său social. În aceste condiții, este excesiv a se susține că o nouă cerere de amânare pentru imposibilitate de prezentare, susținută cu anexarea unor citații emise de alte instanțe pentru același termen (6 decembrie 2011) în alte cauze ale apelantei, este de natură a încălca dreptul la apărare al recurentei, pentru că dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. sunt imperative în sensul că instanța de judecată va putea acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. Instanța de apel în mod corect a indicat apelantei remediul pe care îl avea la îndemână, anume acela de a-și fi angajat apărător; în plus, Înalta Curte constată că apelanta avea posibilitatea de a recurge la acordarea unei procuri judiciare unei alte persoane decât încheierea cu un avocat a unui contract de asistență juridică sau reprezentare; mai mult decât atât, prezența sa în fața instanței de apel nu era obligatorie, iar o conduită procesuală diligentă i-ar fi permis să depună motivele apelului „până la prima zi de înfățișare din apel” sens în care prevede art. 287 alin. (2), iar nu chiar la prima zi de înfățișare (momentul limită prevăzut de normă). 4. Și această critică este una de ordin procedural, astfel că poate fi analizată pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, în condițiile în care art. 292 alin. (2) C. proc. civ. prevede că. „În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.” Așa cum s-a arătat și anterior, apelul se motivează până la prima zi de înfățișare în fața instanței de apel, iar prima zi de înfățișare, astfel cum este prevăzută de art. 134 C. proc. civ., a fost cea de la termenul din 6 decembrie 2011, ca urmare a respingerii noii cereri de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apelantei, circumscrisă aceleiași noțiuni de lipsă de apărare, în condițiile în care prezența părților în fața instanței civile nu este obligatorie, ca regulă (aplicabilă și în speță). Prin urmare, soluționarea apelului în baza arat. 292 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost determinată de opunerea intimatei la o nouă amânare, ci de conduita omisivă a apelantei reclamante de a proceda la motivarea căii de atac înăuntrul termenului procedural, după cum o soluție de aplicare de către instanță, conform obligațiilor legale statuate prin art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., a unei dispoziții procedurale imperative nu poate primi calificarea de favorizare a părții adverse și aplicarea unui tratament discriminatoriu părții aflate în culpă și astfel sancționate. 5. Recurenta susține că instanța de apel nu a observat nepronunțarea primei instanțe asupra tuturor faptelor ilicite imputate pârâtei: încălcarea Legii nr. 677/2001 și a Legii nr. 48/2000; și acest motiv de recurs este susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată că această critică nu poate fi formulată în ipoteza apelului devolutiv reglementat de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest motiv, dacă ar fi real, ar fi de natură să aducă o vătămare părții a cărei cerere nu a fost analizată; ca atare, invocarea acestei nulități virtuale nu se poate realiza din oficiu, ci numai de partea care are interes să o invoce, astfel cum prevede art. 108 alin. (2) C. proc. civ., iar modalitatea de invocare de către recurentă era formularea unor critici în apel cu un atare conținut. Instanța învestită cu judecata unui apel devolutiv în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. nu poate soluționa decât ceea ce face obiectul celor dezlegate de prima instanță, neputând să valorifice decât motive de ordine publică în condițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar nu și de ordine privată. Pe de altă parte, instanța de apel este ținută de observarea celor două limite ale devoluțiunii în apel, reguli incidente în mod cumulativ: tantum devolutum quantum apellatum, anume să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant, regulă aplicabilă în cazul unui apel motivat; în ipoteza apelului nemotivat, ea nu este incidentă, date fiind dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.; în aceeași măsură, este aplicabilă și limita stabilită prin regula tantum devolutum quantum judicatum - în apel nu se poate soluționa decât ceea ce a judecat prima instanță. În ce privește criticile formulate de recurentă în mod explicit și neechivoc împotriva sentinței tribunalului (motivele 1-6, astfel cum au fost grupate de instanță), Înalta Curte urmează a constata inadmisibilitatea acestora, întrucât sunt invocate omisso medio, obiectul recursului fiind hotărârea recurată, iar nu sentința tribunalului ce putea fi criticată doar pe calea apelului; instanței de recurs nu îi este permis să cenzureze în mod direct, nemijlocit hotărârea primei instanțe (susceptibilă de apel), ci doar prin prisma dezlegărilor date de instanța de apel. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.