ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6169/2012

Asupra conflictului de competență constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia cu nr. 6633/256/2011 și precizată la primul termen de judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, reclamanta Administrația Națională Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a chemat în judecată pârâții Municipiul Medgidia prin primar, Primarul municipiului Medgidia și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să oblige primii doi pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 12.750 mp situat în extravilanul localității Medgidia, intabulat în C.F. nr. 10092 cu nr. cadastral 10019, respective să se dispună rectificarea C.F.

nr. 10092 și radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea Municipiului Medgidia asupra terenului menționat, cu cheltuieli de judecată. În fapt, a arătat reclamanta că imobilul este proprietatea Statului Român, aflându-se în domeniul public al acestuia, conform inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705 din 29 iunie 2006; conform art. 9 din H.G. nr. 1176/2005 privind statutul de organizare și funcționare a Administrației Naționale „Apele Române" și Anexei 3 la O.G. 107/2002, fiind în administrarea reclamantei. Cu toate acestea, Primăria Medgidia a comunicat, prin Adresa nr. 1251 din 10 martie 2009, că barajul 20 a fost înscris în Cartea Funciară ca fiind proprietatea privată a Municipiului Medgidia.

A apreciat reclamanta că, în conformitate cu art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 Consiliul Local Medgidia ar fi trebuit să formuleze o cerere pentru trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități teritorial-administrative, iar în cazul în care cererea ar fi fost admisă, s-ar îl dat o hotărâre de guvern în acest sens, procedură care însă nu a fost parcursă, Municipiul Medgidia invocând drept titlu de proprietate o hotărâre de consiliu local. S-a mai arătat că titularul dreptului de proprietate este Statul Român și reclamanta are obligația să îl indice instanței. Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 35 și urm. din Legea nr. 7/1996, art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998.

Prin Sentința civilă nr. 518 din 16 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Medgidia, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Medgidia și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 213/1998, modificată, bunurile aparținând domeniului public al statului și unităților administrativ-teritoriale pot fi date în administrare autorităților administrației publice centrale și locale, dar și altor instituții publice de interes național, județean sau local, titularul dreptului de administrare având prerogativele posesiei, folosinței și dispoziției asupra bunului, în condițiile actului de dare în administrare.

Dreptul de administrare astfel constituit poate fi revocat de către titularul dreptului de proprietate. Din analiza prevederilor legale mai sus menționate s-a reținut că dreptul de administrare al instituțiilor publice este un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică al statului asupra bunurilor din domeniul public central sau local, opozabil erga omnes ca drept real, inopozabil însă titularului dreptului de proprietate care l-a constituit. Prin urmare, dreptul real de administrare al instituțiilor publice are natură juridică mixtă, fiind, în planului dreptului civil, un drept real principal de sine stătător, iar în raportare la titularul dreptului de proprietate publică, un drept de natură administrativă, constituit în baza unor raporturi juridice de putere, de subordonare, și în baza unor acte administrative.

Conform art. 9 din H.G. nr. 1176/2005, art. I din Anexa la Legea nr. 213/1998 și inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705 din 29 iunie 2006, Barajul 20 situat în extravilanul localității Medgidia face parte din domeniul public al statului, în administrarea Administrației Naționale Apele Române. În legătură cu aceste baraje din Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G.

nr. 1705 din 29 iunie 2006, pentru care s-a solicitat de către reclamantă semnarea proceselor-verbale de vecinătate, Primăria Medgidia a răspuns reclamantei, prin Adresa nr. 1251 din 10 martie 2009, că barajele 20 și 21 au fost înscrise în Cartea Funciară ca fiind proprietatea privată a Municipiului Medgidia, anexându-i extras de carte funciară pentru imobilul cu nr. cadastral 10019, situat în parcela DIG din extravilanul localității, cu suprafața de 12.670 mp, înscris în Cartea Funciară nr. 10092. Prin H.C.L. 248 din 7 septembrie 2006, s-a atestat ca făcând parte din domeniul privat al Municipiului Medgidia parcela 987 cu folosința DIG, în suprafața de 12.570 mp Acesta este terenul revendicat de reclamanta în prezenta cauză.

În considerarea celor ce au precedat, instanța a reținut că prin prisma calităților celor două părți-se observă dispozițiile art. 4 din Legea nr. 268/2001, modificată-dreptul real revendicat este un drept subiectiv civil de natură administrativă, iar raportul juridic în al cărui conținut se află dreptul dedus judecății pe această cale este de natură administrativă. Prin Sentința civilă nr. 227/CA/9 mai 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrative și fiscal și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Medgidia și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut, a priori, că este inadmisibilă sesizarea instanței de contencios administrativ prin declinare de competență, de la o instanță de drept comun, dat fiind faptul că în acest caz se eludează dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 referitoare la procedura prealabilă.

Dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 definesc contenciosul administrativ ca fiind „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim; Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 definesc „obiectul acțiunii judiciare": (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. (2) Instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ.

Prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se dispune că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public". În raport de dispozițiile mai sus enunțate instanța a constatat că temeiul juridic al acțiunii-situația de fapt calificată juridic, nu se circumscrie disp. art. 8 din Legea nr. 554/2004, litigiul fiind unul de natură civilă.

În fața Judecătoriei Medgidia reclamanta a precizat că valoarea de inventar a bunurilor din domeniul public al statului în vederea stabilirii competenței materiale este de 176,39 RON, astfel că s-a apreciat că în speță competența materială aparține judecătoriei. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să i se lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 12.750 mp situat în extravilanul localității Medgidia, intabulat în C.F. nr. 10092 cu nr. cadastral 10019 și să se dispună rectificarea C.F. nr. 10092 și radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea Municipiului Medgidia.

În stabilirea competenței de atribuțiune a instanțelor judecătorești, în termenii legii de procedură civilă, legiuitorul folosește mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor. Potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., "judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe". Temeiul de drept precizat în acțiune - art. 480, 481 C. civ. - și obiectul - să i se lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 12.750 mp situat în extravilanul localității Medgidia, intabulat în C.F. nr. 10092 cu nr. cadastral 10019 și să se dispună rectificarea C.F. nr. 10092 și radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea Municipiului Medgidia, impune calificarea cererii ca evaluabilă în bani, atrăgând astfel competența judecătoriei ca instanță de prim grad.

Cum, în cauză capătul principal de cerere formulat de reclamantă vizează o acțiune reală, petitorie care tinde la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar, fiind lipsit de relevanță natura titlurilor de proprietate exhibate de părți și care trebuie comparate de instanța judecătorească, litigiul fiind unul de natură civilă, competența aparține instanțelor de drept comun. Deci, acțiunea în revendicare formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, în speță cu petit subsidiar în rectificare de carte funciară este de competența judecătoriei, ratione materiae, de a rezolva diferendul cu care a fost învestită. De altfel, în fața Judecătoriei Medgidia reclamanta a precizat - fila 53 - că valoarea de inventar a bunurilor din domeniul public al statului în vederea stabilirii competenței materiale este de 176,39 RON.

Mai mult, procedura privind rectificarea C.F. nr. 10092 și radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea Municipiului Medgidia este reglementată de art. 49 - 52 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7 din 13 martie 1996, competența materială în soluționarea acestui capăt de cerere aparținând în mod expres judecătoriei, nefiind aplicabile dispozițiile art. 17 C. proc. civ., astfel cum a reținut și Curtea de Apel Constanța. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Judecătoria Medgidia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Medgidia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM