ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6169/2012

Asupra conflictului

de competență constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Medgidia cu nr. 6633/256/2011 și precizată la primul termen de

judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, reclamanta Administrația

Națională Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a

chemat în judecată pârâții Municipiul Medgidia prin primar, Primarul

municipiului Medgidia și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței să oblige primii doi pârâți să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 12.750 mp situat în

extravilanul localității Medgidia, intabulat în C.F. nr. 10092 cu nr. cadastral

10019, respective să se dispună rectificarea C.F. nr. 10092 și radierea

dreptului de proprietate înscris în favoarea Municipiului Medgidia asupra

terenului menționat, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, a arătat

reclamanta că imobilul este proprietatea Statului Român, aflându-se în domeniul

public al acestuia, conform inventarului centralizat al bunurilor din domeniul

public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705 din 29 iunie 2006; conform art.

9 din H.G. nr. 1176/2005 privind statutul de organizare și funcționare a

Administrației Naționale „Apele Române" și Anexei 3 la O.G. 107/2002,

fiind în administrarea reclamantei.

Cu toate acestea,

Primăria Medgidia a comunicat, prin Adresa nr. 1251 din 10 martie 2009, că

barajul 20 a fost înscris în Cartea Funciară ca fiind proprietatea privată a

Municipiului Medgidia.

A apreciat reclamanta

că, în conformitate cu art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 Consiliul Local

Medgidia ar fi trebuit să formuleze o cerere pentru trecerea unui bun din

domeniul public al statului în domeniul public al unei unități

teritorial-administrative, iar în cazul în care cererea ar fi fost admisă, s-ar

îl dat o hotărâre de guvern în acest sens, procedură care însă nu a fost

parcursă, Municipiul Medgidia invocând drept titlu de proprietate o hotărâre de

consiliu local. S-a mai arătat că titularul dreptului de proprietate este

Statul Român și reclamanta are obligația să îl indice instanței.

Acțiunea a fost motivată

în drept pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 35 și urm. din Legea nr.

7/1996, art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998.

Prin Sentința civilă

nr. 518 din 16 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Medgidia, s-a admis

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Medgidia și s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția

contencios administrativ.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 12

din Legea nr. 213/1998, modificată, bunurile aparținând domeniului public al

statului și unităților administrativ-teritoriale pot fi date în administrare

autorităților administrației publice centrale și locale, dar și altor

instituții publice de interes național, județean sau local, titularul dreptului

de administrare având prerogativele posesiei, folosinței și dispoziției asupra

bunului, în condițiile actului de dare în administrare. Dreptul de administrare

astfel constituit poate fi revocat de către titularul dreptului de proprietate.

Din analiza

prevederilor legale mai sus menționate s-a reținut că dreptul de administrare

al instituțiilor publice este un drept real principal derivat din dreptul de

proprietate publică al statului asupra bunurilor din domeniul public central

sau local, opozabil erga omnes ca drept real, inopozabil însă titularului

dreptului de proprietate care l-a constituit.

Prin urmare, dreptul

real de administrare al instituțiilor publice are natură juridică mixtă, fiind,

în planului dreptului civil, un drept real principal de sine stătător, iar în

raportare la titularul dreptului de proprietate publică, un drept de natură

administrativă, constituit în baza unor raporturi juridice de putere, de

subordonare, și în baza unor acte administrative.

Conform art. 9 din

H.G. nr. 1176/2005, art. I din Anexa la Legea nr. 213/1998 și inventarului

centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr.

1705 din 29 iunie 2006, Barajul 20 situat în extravilanul localității Medgidia

face parte din domeniul public al statului, în administrarea Administrației

Naționale Apele Române.

În legătură cu aceste

baraje din Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului,

aprobat prin H.G. nr. 1705 din 29 iunie 2006, pentru care s-a solicitat de

către reclamantă semnarea proceselor-verbale de vecinătate, Primăria Medgidia a

răspuns reclamantei, prin Adresa nr. 1251 din 10 martie 2009, că barajele 20 și

21 au fost înscrise în Cartea Funciară ca fiind proprietatea privată a Municipiului

Medgidia, anexându-i extras de carte funciară pentru imobilul cu nr. cadastral

10019, situat în parcela DIG din extravilanul localității, cu suprafața de

12.670 mp, înscris în Cartea Funciară nr. 10092.

Prin H.C.L. 248 din 7

septembrie 2006, s-a atestat ca făcând parte din domeniul privat al

Municipiului Medgidia parcela 987 cu folosința DIG, în suprafața de 12.570 mp

Acesta este terenul revendicat de reclamanta în prezenta cauză.

În considerarea celor

ce au precedat, instanța a reținut că prin prisma calităților celor două

părți-se observă dispozițiile art. 4 din Legea nr. 268/2001, modificată-dreptul

real revendicat este un drept subiectiv civil de natură administrativă, iar

raportul juridic în al cărui conținut se află dreptul dedus judecății pe

această cale este de natură administrativă.

Prin Sentința civilă

nr. 227/CA/9 mai 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrative și fiscal și-a declinat, la rândul său, competența în

favoarea Judecătoriei Medgidia și, constatând ivit conflictul negativ de

competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut, a priori, că este inadmisibilă sesizarea instanței

de contencios administrativ prin declinare de competență, de la o instanță de

drept comun, dat fiind faptul că în acest caz se eludează dispozițiile art. 7

din Legea nr. 554/2004 referitoare la procedura prealabilă.

Dispozițiile art. 2

lit. f) din Legea nr. 554/2004 definesc contenciosul administrativ ca fiind

„activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre

părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau

încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie

din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva

o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;

Dispozițiile art. 8

din Legea nr. 554/2004 definesc „obiectul acțiunii judiciare":

(1) Persoana vătămată

într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act

administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea

prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art 2

alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea

pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se

poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin

refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

(2) Instanța de

contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în

fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice

litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și

încetarea contractului administrativ.

Prin art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 se dispune că „orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept al său sau într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal

a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim

poate fi atât privat, cât și public".

În raport de

dispozițiile mai sus enunțate instanța a constatat că temeiul juridic al

acțiunii-situația de fapt calificată juridic, nu se circumscrie disp. art. 8

din Legea nr. 554/2004, litigiul fiind unul de natură civilă.

În fața Judecătoriei

Medgidia reclamanta a precizat că valoarea de inventar a bunurilor din domeniul

public al statului în vederea stabilirii competenței materiale este de 176,39

RON, astfel că s-a apreciat că în speță competența materială aparține

judecătoriei.

Analizând lucrările

dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Așa cum rezultă din

cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să i se lase în deplină

proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 12.750 mp situat în

extravilanul localității Medgidia, intabulat în C.F. nr. 10092 cu nr. cadastral

10019 și să se dispună rectificarea C.F. nr. 10092 și radierea dreptului de

proprietate înscris în favoarea Municipiului Medgidia.

În stabilirea

competenței de atribuțiune a instanțelor judecătorești, în termenii legii de

procedură civilă, legiuitorul folosește mai multe criterii referitoare la

obiectul, natura sau valoarea cauzelor.

Potrivit art. 1 pct.

1 C. proc. civ., "judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele

și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor

instanțe".

Temeiul de drept

precizat în acțiune - art. 480, 481 C. civ. - și obiectul - să i se lase în deplină

proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 12.750 mp situat în

extravilanul localității Medgidia, intabulat în C.F. nr. 10092 cu nr. cadastral

10019 și să se dispună rectificarea C.F. nr. 10092 și radierea dreptului de

proprietate înscris în favoarea Municipiului Medgidia, impune calificarea

cererii ca evaluabilă în bani, atrăgând astfel competența judecătoriei ca

instanță de prim grad.

Cum, în cauză capătul

principal de cerere formulat de reclamantă vizează o acțiune reală, petitorie

care tinde la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real

imobiliar, fiind lipsit de relevanță natura titlurilor de proprietate exhibate

de părți și care trebuie comparate de instanța judecătorească, litigiul fiind

unul de natură civilă, competența aparține instanțelor de drept comun.

Deci, acțiunea în

revendicare formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului

neproprietar, în speță cu petit subsidiar în rectificare de carte funciară este

de competența judecătoriei, ratione materiae, de a rezolva diferendul cu care a

fost învestită.

De altfel, în fața

Judecătoriei Medgidia reclamanta a precizat - fila 53 - că valoarea de inventar

a bunurilor din domeniul public al statului în vederea stabilirii competenței

materiale este de 176,39 RON.

Mai mult, procedura

privind rectificarea C.F. nr. 10092 și radierea dreptului de proprietate

înscris în favoarea Municipiului Medgidia este reglementată de art. 49 - 52 din

Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7 din 13 martie 1996,

competența materială în soluționarea acestui capăt de cerere aparținând în mod

expres judecătoriei, nefiind aplicabile dispozițiile art. 17 C. proc. civ.,

astfel cum a reținut și Curtea de Apel Constanța.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza

este Judecătoria Medgidia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Medgidia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM