ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4283/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2552/ C din 21 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor s-au respins excepțiile invocate de pârâți, și anume, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC S.M.O. SRL, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității. S-a respins cererea formulată și precizată de către reclamanții G.G. în nume propriu și în calitate de asociat unic și administrator special al SC S.M.O. SRL, dom. în Oradea, B-dul. Decebal, județul Bihor și SC S.M.O. SRL prin Lichidator Cabinet de Insolventa A.M. cu sediul în Oradea, str. Nufărului, județul Bihor, în contradictoriu cu pârâții Garda Financiară Cluj, cu sediul în Cluj Napoca, P-ța Iancului, județul Cluj, B.M., Cluj Napoca, P-ța.

Avram Iancu - Sediul Gărzii Financiare Cluj, județul Cluj, C.M., Cluj Napoca, P-ța. Avram Iancu - Sediul Gărzii Financiare Cluj, județul Cluj, P.S., Cluj Napoca, P-ȚA. Avram Iancu - Sediul Gărzii Financiare Cluj, județul Cluj, Inspectoratul de Poliție Cluj, cu sediul în Cluj Napoca, str. Traian, județul Cluj, R.D., dom. în București, B-dul Mircea Vodă, P.S., dom. în Cluj Napoca, str. Ștefan cel Mare, județul Cluj, Garda Financiară Bihor, cu sediul în Oradea, str. Griviței, județul Bihor, Z.D.V., Oradea, str. Sovata, județul Bihor, Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor, cu sediul în Oradea, Parcul Traian, județul Bihor, Ș.V., dom. în Oradea, str. Henrik Ibsen, județul Bihor , B.M., dom.

în Oradea, str. Vagonului, județul Bihor Oradea, str. Vaporului, județul Bihor, D.G.F.P. Bihor, cu sediul în Oradea, str. D. Cantemir, județul Bihor, F.E., dom. în Oradea, str. Sovata, județul Bihor, T.M., dom. în Oradea, str. Sovata, județul Bihor. T.M., dom. în Oradea, str. Piteștilor, județul Bihor, C.V., dom. în Oradea, str. A.L., județul Bihor, D.D. dom. în Cluj Napoca, str. Gen. Traian Moșoiu, județul Cluj Napoca, str. Someșului, județul Cluj. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată față de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele: Referitor la excepția de netimbrare a acțiunii instanța a respins-o, întrucât acțiunea s-a timbrat conform încheierii dată în camera de consiliu din 22 iunie 2010 (f. 86, vol. II), (f. 134, vol. II).

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a respins-o, întrucât acțiunea a fost întemeiată pe răspundere civilă delictuală și în consecință sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în vigoare la data la data introducerii acțiunii. Potrivit acestui text de lege prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În speță, dreptul la acțiune, în antrenarea răspunderii civile delictuale, s-a născut în luna februarie 2008, când s-a pronunțat hotărârea definitivă în dosarul penal, și anume, Decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava (f. 54, vol. I), acțiunea de față fiind înregistrată la data de 8 septembrie 2008, deci înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC S.M.O. SRL instanța a reținut că cererea a fost precizată în sensul că poziția de reclamanți o dețin G.G. în nume propriu și în calitate de asociat unic și administrator special al SC S.M.O. SRL, cât și societatea SC S.M.O. SRL prin lichidator Cabinet de Insolvență A.M. Având în vedere pretențiile formulate, și anume, obligarea pârâților la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în sarcina reclamanților, instanța a apreciat că SC S.M.O. SRL are calitate procesuală activă. De asemenea, pârâții au calitate procesuală pasivă, întrucât, există identitate între persoana acestora și cei solicitați a fi obligați la plata despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate, trebuie subliniat faptul că prin prezenta acțiune nu s-a solicitat antrenarea răspunderii delictuale a Statului, ci a unor persoane fizice și instituțiile unde acestea își desfășoară activitatea, astfel că, acțiunea nu este inadmisibilă. Referitor la fondul cauzei trebuie arătat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 998 - 999 alin. (3) și 1000 alin. (3) din vechiul cod civil, lipsind fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Persoanele fizice pârâte, în calitatea lor de angajați în cadrul persoanelor juridice chemate în judecată în calitate de pârâte au întocmit procese - verbale de contravenție în urma controalelor efectuate, în baza unor ordine de serviciu.

Cu toate că aceste procese - verbale de contravenție au fost în cele din urmă anulate, acest efect nu presupune existența unei fapte ilicite a pârâților, pe de o parte, iar pe de altă parte nu se justifică existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților, cu atât mai mult cu cât prin sentința penală nr. 1315/2005 a Judecătoriei Oradea rămasă definitivă prin decizia penală nr. 342 din 17 septembrie 2007 a Tribunalului Suceava, respectiv, decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel Suceava s-a dispus pe lângă achitarea inculpatului G.G. și ridicarea măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor inculpatului (f. 382, vol. I). Din întreg materialul probator administrat în cauză, și anume, interogatorii, declarații de martori, înscrisuri, rezultă că pârâților nu li se poate imputa așa-zisa faptă ilicită, și anume, controale efectuate în baza unor ordine de serviciu, controale materializate prin întocmirea de procese - verbale.

Pârâții persoane fizice, în calitatea lor de prepuși în cadrul persoanelor juridice pârâte au acționat în cadrul normal al funcțiilor încredințate, fără a profita sau abuza de funcție și fără a-și depăși atribuțiile decurgând din funcția încredințată. Trebuie subliniat faptul că procesul - verbal de contravenție din 28 ianuarie 2000, în baza căruia SC S.M.O. SRL a fost sancționată contravențional cu amendă și confiscarea cantității de 4.515.210 litri motorină pentru care societatea nu a posedat documente de proveniență a fost anulat în mod irevocabil prin Decizia nr. 429/R/CA/2008 a Tribunalului Bihor, iar procesul - verbal din 10 martie 2000 întocmit de controlorii fiscali din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor a fost anulat prin Dispoziția nr. 23 din 20 iulie 2000, neproducând astfel vreun efect păgubitor în persoana reclamanților.

Întocmirea procesului - verbal în data de 10 martie 2000 dată arătată ca fiind o zi din „greva finanțiștilor” nu poate fi apreciată ca o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., ci cel mult poate atrage o răspundere pe linie administrativă a angajaților respectivi. Concluzionând că toate controalele efectuate de către pârâți nu au fost dictate, așa cum în mod eronat susțin reclamanții, că nu există nici un raport de cauzalitate între procesele - verbale întocmite și sumele cu care terți sunt înscriși în tabelul creditorilor societății în lichidare SC S.M.O.

SRL, că întocmirea unui proces - verbal de control, care nu a produs niciodată consecințe juridice, întrucât a fost desființat, nu poate fi calificat ca încălcând normele dreptului pozitiv, tribunalul a respins cererea, reținându-se că lipsește atât fapta ilicită necesară antrenării răspunderii civile delictuale, cât și prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a proceselor - verbale întocmite de către pârâți. Ca urmare a respingerii acțiunii, tribunalul, în temeiul art. 60 - 63 C. proc. civ. a respins și cererea de chemare în judecată a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor și a constatat că pârâții nu au justificat cheltuielile de judecată constând în onorariu avocațial, nici prin concluziile scrise depuse la dosar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul G.G. în calitate de administrator special al SC S.M.O. SRL, reprezentată legal prin administrator judiciar A.M. iar prin decizia civilă nr. 54 din 9 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea s-a respins ca nefondat apelul reclamantului reținându-se următoarele considerente: Criticile aduse sentinței de către apelanți sunt nefondate soluția pronunțată de instanța de fond fiind judicioasă, bazată pe analizarea corectă a stării de fapt și de drept. Prin acțiunea formulată reclamantul G.G. în nume propriu și în calitate de asociat unic al SC S.M.O. SRL a chemat în judecată pe pârâții Garda Financiară Cluj, Inspectoratul de Poliție al Județului Cluj, Garda Financiară Bihor, Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor și funcționarii acestor instituții care au efectuat controale fiscale și percheziții la SC S.M.O.

SRL în perioada 21 decembrie 1999 - martie 2000 solicitând obligarea acestora în solidar în temeiul art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. la plata sumei de 950.542,12 lei reprezentând prejudiciul material cauzat societății comerciale ca urmare a acestor controale și a proceselor verbale de contravenție încheiate deoarece în baza acestora s-a dispus începerea urmăririi sale penale și sechestru penal asupra proprietăților pentru săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 281 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., procesul penal fiind finalizat cu achitarea reclamantului prin sentința penală nr. 1315/2005 a Judecătoriei Oradea rămasă definitivă la 20 februarie 2008 în urma recursului și anularea proceselor verbale de contravenție.

Corect a apreciat instanța de fond că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 998-999 alin. (3) și art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât lipsește fapta ilicită săvârșită cu vinovăție și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu deoarece persoanele fizice pârâte în calitatea lor de funcționari în cadrul instituțiilor publice chemate în judecată au întocmit procese verbale de contravenție în urma controalelor efectuate în baza ordinelor de serviciu.

Faptul că aceste procese verbale de contravenție au fost ulterior anulate nu presupune existența unei fapte ilicite a pârâților și nici nu justifică existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților întrucât prin sentința penală nr. 1315/2005 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel Suceava s-a dispus atât achitarea reclamantului inculpat în dosar cât și ridicarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor acestuia. Pârâților persoane fizice în calitatea lor de prepuși în cadrul persoanelor juridice nu li se poate imputa așa zisa faptă ilicită constând în controale efectuate la societatea reclamantă, întrucât din întreg materialul probator administrat în cauză rezultă că aceste controale materializate prin întocmirea unor procese verbale de contravenție, au fost efectuate în baza unor ordine de serviciu în cadrul normal al funcțiilor încredințate.

Așa cum a reținut și instanța de fond, procesul verbal de contravenție din 28 ianuarie 2000 în baza căruia reclamanta SC S.M.O. SRL a fost sancționată contravențional cu amendă și confiscarea cantității de 4515210 litri motorină pentru care societatea nu poseda documente de proveniență a fost anulat irevocabil prin Decizia nr. 429/R/CA/2008 a Tribunalului Bihor, iar procesul verbal din 10 martie 2000 a fost anulat prin Dispoziția nr. 23 din 20 iulie 2000 neproducând astfel vreun efect păgubitor în persoana reclamanților, întocmirea procesului verbal la data de 10 martie 2000 ca fiind o zi din greva finanțiștilor neputând fi apreciată ca o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ.

De altfel, valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanții apelanți nu a fost dovedită și susținută prin niciun mijloc de probă potrivit prevederilor art. 1169 din vechiul C. civ. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că toate controalele efectuate de către pârâți nu au fost dictate așa cum au susținut reclamanții, că nu există niciun raport de cauzalitate între procesele verbale întocmite de comisarii financiari și sumele cu care terții sunt înscriși în tabelul creditorilor societății reclamante în lichidare, nefiind întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale potrivit prevederilor art. 998-999 C. civ. sau art. 1000 alin. (3) C. civ.

S-a mai reținut că întocmirea unui proces verbal care nu a produs niciodată consecințe fiind anulat, nu poate fi considerat ca încălcând normele dreptului pozitiv, lipsind atât fapta ilicită necesară antrenării răspunderii civile delictuale cât și prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a proceselor verbale întocmite de pârâți, pentru achitarea reclamantului în procesul penal fiind antrenată răspunderea Statului Român în condițiile art. 504 C. pen., o astfel de acțiune fiind de altfel și formulată în Dosarele nr. 2887/111/2009 și 1719/111/2008. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții G.G. și SC S.M.O. SRL Oradea prin lichidator Cabinet de Insolvență A.M., solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel o primă critică vizează faptul că instanța de apel a preluat ad literam motivarea hotărârii primei instanțe, fără a fi analizate motivele de apel,motiv pentru care se susține încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Recurenții mai învederează că în mod greșit s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și că nu s-ar fi dovedit valoarea despăgubirilor solicitate, deși la dosar există probe în acest sens.

În aceeași idee se învederează că fapta ilicită este clară, raportul de prepușenie nu a fost contestat iar prejudiciul există și reprezintă sumele de bani menționate în petit și percepute de finanțe în baza Notei de prezentare,iar existența raportului de cauzalitate între fapta prepușilor pârâți și prejudiciu, rezultă din faptul că fără Nota de prezentare încheiată abuziv, finanțele nu ar fi avut nici un script, în baza căruia să solicite sume de bani inexistente. Cu privire la părții de rândul 9 și 10, se susține că trebuiau aplicate dispozițiile art. 225 C. proc. civ., față de refuzul acestora de a se prezenta la interogatoriu. În ce privește pârâtul de rândul 12, recurentul susține că trebuia să se ia act de renunțarea sa la judecată față de acest pârât.

Aceeași recurenți susțin că la antrenarea răspunderii civile delictuale trebuia avută în vedere Dispoziția din 23 iunie 2000 care a anulat Procesul verbal de control din 10 martie 2000 pe considerentul că față de societate nu se poate stabili nici o obligație de plată, decât în urma efectuării unui control. Or, susține recurentul acest control a fost efectuat după 3 luni, nefiind stabilită nici o diferență de impozit și nici de TVA, societatea înregistrând și deducând în mod corect toate obligațiile sale fiscale, fiind depus la dosar și un proces verbal în acest sens.

Recurenții învederează și faptul că în dosarul penal au fost respinse pretențiile civile ca urmare a achitării reclamantului pe motiv că fapta fiscală nu există, iar în cadrul dosarului de faliment, fiscalitatea își menține și în prezent pretențiile rezultate din Procesul verbal de control din 10 martie 2000. Din această perspectivă se susține că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii,în condițiile în care s-a făcut dovada deplină a prejudiciului cauzat,a legăturii de cauzalitate dintre acestea și fapta ilicită a pârâților,care constă în faptul că aceștia au încheiat un act de control, fără a ca acest control să fi fost efectuat efectiv.

În ceea ce privește prejudiciul, se arată că o consecință a actului finanțelor, societatea reclamantă nu a fost în măsură să își plătească creditul luat de la SC B. SA Sucursala Oradea, astfel că și în prezent sunt urmărite bunurile ce au format garanția creditului și care de fapt sunt proprietatea personală a reclamantului. Intimații Ș.V., Inspectoratul de o Poliție al Județului Cluj, B.M.V., C.M., F.E., T.M., P.S., T.M. și C.V., prin întâmpinările depuse la dosar, au solicitat respingerea recursului. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ce privește critica recurenților legată de încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., raportat la faptul că instanța de apel a preluat „ad literam” considerentele hotărârii instanței de fond, este de reținut că această critică este fondată raportat la următoarele aspecte: Prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura buna administrare a justiției și posibilitatea exercitării controlului judiciar . Astfel în conformitate cu dispozițiile legale sus evocate, în hotărâre trebuie arătate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului . În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor.

Obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile, nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii în diferite state. Din această cauză, este de reținut jurisprudența constantă Curții Europene a Drepturilor Omului în ce privește dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 din Convenție. Astfel CEDO a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina „instanței” obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994) . Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze faptul că instanța a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. Astfel, din perspectiva celor expuse, este de observat că în speță, într-adevăr instanța de apel preia motivarea hotărârii instanței de fond, fără a fi analizate motivele de apel invocate de reclamant, ceea ce echivalează atât cu necercetarea fondului cauzei, cât și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, nearătarea în cuprinsul deciziei date în apel, a considerentelor avute în vedere la pronunțarea ei, se constituie în motiv de casare a acesteia, instanța de recurs fiind pusă în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Din perspectiva celor expuse, celelalte motive de recurs care de fapt vizează interpretarea probelor, motive ce nu se circumscriu ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu se mai impun a fi analizate. Așa fiind în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi admis, a se casa decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, ocazie cu care vor fi examinate toate motivele de apel invocate de reclamant și aspectele învederate.

De asemenea față de caracterul devolutiv al apelului, instanța în rejudecare urmează a avea în vedere necesitatea administrării de probe, pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părți, în vederea aflării adevărului obiectiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul G.G. și de reclamanta SC S.M.O. SRL Oradea prin lichidator Cabinet de Insolvență A.M. împotriva deciziei civile nr. 54/ A din data de 09 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2013.