ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1001/2020

Analizând recursul, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la 3 iulie 2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor la plata sumei de 92.751 euro, echivalent în RON la cursul BNR, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație a mărfurilor confiscate prin procesul-verbal nr. x/28.05.2011, invocând în drept prevederile art. 41 alin. (3) din O.U.G. nr. 2/2001.

Pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor a formulat, la 11 august 2014, cerere de chemare în garanție a S.C. B. S.R.L. Oradea și a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

Prin încheierea din 12 ianuarie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a S.C. B. S.R.L. Oradea și a admis în principiu cererea de chemare în garanție a AJFP Bihor prin DGRFP Cluj- Napoca.

Prin sentința civilă nr. 2217 din 7 septembrie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a obligat pe pârâtul IPJ Bihor la plata către reclamantă a sumei de 589.822,98 RON, reprezentând despăgubiri. Totodată, a admis cererea de chemare în garanție formulată împotriva chematei în garanție Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor - prin reprezentant D.G.R.F.P. Cluj Napoca, care a fost obligată la plata către pârât a sumelor care fac obiectul cererii principale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul IPJ Bihor și chemata în garanție DGRFP Cluj-Napoca, recursurile fiind admise de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 2535 din 27 aprilie 2016, dispunându-se casarea sentinței civile nr. 2217 din 7 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Tribunalul Bihor, secția civilă.

În rejudecare, Tribunalul Bihor, prin încheierea din 10 octombrie 2016, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul IPJ Bihor, în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L. Oradea.

Prin sentința civilă nr. 167/C din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. Oradea și ANAF prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor. A fost obligată reclamanta să achite pârâtului Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor suma de 1.200 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 150A din 12 martie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 375.708 RON cu titlu de despăgubiri. Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate ce nu sunt potrivnice deciziei pronunțate. A fost obligat intimatul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor să plătească apelantei suma de 23.518 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fazele procesuale anterioare.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 2/2001, art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, precum și a normelor legale ce reglementează activitatea de comerț intracomunitar, în condițiile în care nu s-a făcut dovada îndreptățirii la despăgubiri, aspect ce reiese din probele administrate în cauză.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel nu a ținut seama de întregul material probator depus la dosar, înlăturând o serie de probe concludente, iar anularea în tot sau în parte a procesului-verbal de contravenție, conform art. 41 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 2/2001, consacră dreptul la despăgubire, condiționat de dovedirea îndreptățirii, despăgubirile acordându-se doar celui în drept. Or, prin decizia nr. 766 din 1 iulie 2013 a Tribunalului Bihor s-a constatat că există cel puțin o îndoială rezonabilă cu privire la existența culpei și a faptei contravenționale săvârșite de apelantă, instanța de contencios administrativ care a anulat procesul-verbal de contravenție nepronunțându-se, însă, pe legalitatea transportului, proprietatea asupra bunurilor și plata acestora, așadar, în cauză neputând fi reținută autoritatea de lucru judecat pe aceste aspecte.

S-a mai arătat că instanța de apel a reținut greșit că din înscrisurile depuse la dosar, respectiv scrisorile de transport de tip CMR, extras de cont și facturi fiscale ar rezulta că intimata ar fi făcut dovada îndreptățirii sale la restituirea bunurilor confiscate. În ceea ce privește facturile fiscale, curtea de apel a făcut o eronată apreciere asupra acestora, încălcând normele legale contabile și fiscale. La dosar nu există nicio probă care să indice legătura între produsele menționate în facturile proforma și produsele confiscate, lipsind dovezile că aceste bunuri confiscate au fost încărcate, alături de altele similare, în camionul de unde au fost confiscate.

Recurentul a expus care au fost greșelile instanței de apel referitor la aprecierea probelor vizând scrisorile de transport de tip CMR și extrasul de cont, invocând dispozițiile art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și susținând că înscrisurile depuse nu îndeplinesc condițiile impuse de textul legal menționat.

S-a susținut, totodată, că onorariul de avocat de 10.000 RON, acordat de instanța de apel este nejustificat de mare, având în vedere obiectul cauzei și s-a solicitat diminuarea cuantumului acestor cheltuieli, în raport de prevederile art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

Referitor la cererea de chemare în garanție, recurentul a învederat că, în situația în care instanța ar respinge prezentul recurs, solicită obligarea la plata sumei, în solidar, cu Ministerul Finanțelor Publice FGRFP Cluj-Napoca AJFP Bihor și a invocat faptul că nu a deținut în custodie marfa confiscată și nici sumele de bani rezultate din valorificarea acestor bunuri, suma intrând în bugetul de stat încă din 8 iunie 2011, conform ordinului de plată nr. x; în acest sens urmează a se avea în vedere documentele de la dosar, din care rezultă în mod clar suma cu care aceste bunuri au fost valorificate.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 27 mai 2019 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluția din 9 septembrie 2019, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru nr. 4, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 15 ianuarie 2020, comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin rezoluția din 26 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la 28 mai 2020, în camera de consiliu, pentru analiza admisibilității în principiu a recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a invocat excepția nulității și a rămas în pronunțare în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate.

În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate.

Înalta Curte reține că, deși se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete asupra raționamentului curții de apel care a determinat soluția de admitere a apelului reclamantei împotriva sentinței atacate și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată, partea rezumându-se a prezenta aspecte ce țin de situația de fapt a speței, critici vizând modul de interpretare a probelor, invocând formal încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 2/2001, art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, precum și a normelor legale ce reglementează activitatea de comerț intracomunitar.

Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a unor dispoziții legale pretins încălcate, astfel cum a procedat recurentul-pârât în cadrul memoriului de recurs, întrucât condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței.

Nu pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, nereprezentând critici de nelegalitate a hotărârii recurate, aspectele invocate de către recurentul-pârât privind situația de fapt, respectiv susținerea potrivit căreia nu a deținut în custodie marfa confiscată și nici sumele de bani rezultate din valorificarea acestor bunuri, suma intrând în bugetul de stat încă din 8 iunie 2011, conform ordinului de plată nr. x Aceste aspecte, invocate de recurent în susținerea solicitării de obligare a acestuia la plata sumei, în solidar, cu Ministerul Finanțelor Publice FGRFP Cluj-Napoca AJFP Bihor, în situația în care instanța ar respinge prezentul recurs, nu pot fi asimilate unor veritabile critici susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului și susținerile recurentului-pârât care vizează modul de apreciere a probelor, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește dovezile administrate în cauză, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Astfel, criticile care vizează înlăturarea unor probe, precum și cele referitoare la aprecierea eronată a înscrisurilor de către instanța de apel, nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege. Invocarea art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu are relevanță sub aspectul încadrării în motivele de nelegalitate, atât timp cât aceste dispoziții vizează valoarea probatorie a unor înscrisuri.

În recurs, recurentul nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la considerentele deciziei atacate, indicând formal dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arăta care sunt aspectele contradictorii din cuprinsul deciziei atacate și fără a dezvolta motivele de casare invocate sub aspectul normelor legale interpretate ori aplicate greșit de către instanța de apel.

În ceea ce privește critica vizând acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum de 10.000 RON, considerat de recurent ca fiind destul de mare, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi primită.

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., instanța are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei", art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, și anume că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfășurată de avocat, în ambele cazuri ținând seama și de circumstanțele cauzei. Cele două repere sunt cumulativ stabilite, în sensul că un onorariu trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanța de judecată.

Însă, operațiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată de instanța de fond și cea de apel presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce privește criticile privind cuantumul cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului, acordate de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte țin de netemeinicie și de apreciere a probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

Înalta Curte reține, totodată, cu privire la criticile formulate cât privește cererea de chemare în garanție, că instanța de apel a considerat că, potrivit art. 477 C. proc. civ., este ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Or, caracterul extensiv al apelului consacrat de art. 477 alin. (1) teza finală C. proc. civ. nu poate fi aplicat în ipoteza unei cereri incidentale a intimatului-pârât formulate la prima instanță; acesta din urmă avea obligația formulării unui apel provocat împotriva chematului în garanție pe care el însuși l-a introdus în cauză prin cererea de chemare în garanție pentru ipoteza în care ar cădea în pretenții. Întrucât intimatul IPJ Bihor nu a declarat apel provocat împotriva chematului în garanție și pentru că între reclamantă și chematul în garanție nu există raporturi juridice, în cadrul apelului formulat de reclamant împotriva soluției dată cererii principale, instanța de apel a apreciat că nu poate analiza cererea de chemare în garanție formulată de pârât.

În acest context, orice critică ce antamează posibila soluție pe fondul cererii de chemare în garanție este, în opinia Înaltei Curți, neavenită.

Prin urmare, având în vedere că susținerile formulate de recurentul-pârât nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Reținând că recurentul-pârât nu a prezentat nicio critică ce poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, constatând că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 489 alin. (5) din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor împotriva deciziei nr. 150/A/2019 din 12 martie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2020.