ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1311/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 229/C din 11 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a r espins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor B.M. și T.M. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC T.C. SA și SC U.Ț.B. SA. S-a admis în parte acțiunea precizată și extinsă formulată de către reclamantele B.M. și T.M. și în dosar conex nr. 749/C/111/2007 în contradictoriu cu pârâtele Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Prefectura județului Bihor, Primarul municipiului Oradea, SC T.C. SA și SC U.Ț.B. SA și în consecință: S-a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilul situat în Oradea, Hotel A., fost înscris în CF 3729 Oradea cu nr. top.

771/1 și 770/2, corespunzător valorii de piață a acestuia. Pârâta SC T.C. SA a fost obligată să înainteze notificarea adresată de reclamante privind imobilul și documentația anexă, Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București pentru soluționarea acesteia. Au fost respinse celelalte capete de cerere. S-a luat act de renunțarea la judecată față de pârâtele SC C. SA C.T. și A., Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri și Ministerul Turismului, succesori ai Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerțului, Turismului și Profesii Liberale. Cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC T.C. SA a fost respinsă, față de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București.

Au fost compensate parțial cheltuielile de judecată și obligate reclamantele să plătească pârâtei SC T.C. SA suma de 10000 lei cheltuieli de judecată parțiale și pârâtei SC U.Ț.B. SA suma de 10000 lei cheltuieli de judecată parțiale. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a avut în vedere următoarele argumente: La data de 12 februarie 2002 prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc P.G. reclamantele B.M. și T.M. au notificat Prefectura Oradea - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri în bani pentru o serie de imobile printre care și imobilul în litigiu - Hotelul A. situat în Oradea, înscris în CF 3729 Oradea. La data de 09 decembrie 2005 instituția notificată a remis această notificare, ținând cont de prevederile art. 25 alin. (1) cap. VII din Legea nr. 247/2005, Primăriei municipiului Oradea – Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 ca unitate deținătoare.

La rândul său și această instituție prin adresa din data de 16 octombrie 2006 a remis notificarea pentru imobilul în litigiu către SC C. SA C.T. și A. cu motivarea că aceasta ar fi deținătoarea imobilului. La data de 11 ianuarie 2007 prin decizia nr. 5, SC T.C. SA, în termenul legal de soluționare a notificării, a respins-o cu motivarea că nu este entitatea investită cu acordarea măsurilor reparatorii și le-a recomandat notificatoarelor să se adreseze instituției publice care a efectuat privatizarea pentru acordarea măsurilor reparatorii. Imobilul situat în Oradea, cunoscut sub numele de Hotel A. constituie proprietatea pârâtei SC T.C. SA, societate cu capital integral privat, constituită prin preluarea în urma divizării a unei părți din capitalul social al SC T.C.

SA, iar cealaltă parte a capitalului social a fost dobândit prin cumpărarea de acțiuni în baza contractului de vânzare cumpărare cu Fondul Proprietății de Stat București, încheiat de către Asociația P.T., dreptul său fiind înscris în CF nr. 69667 Oradea sub B1 prin încheierea nr. 20717 din data de 21 octombrie 1996. Fosta deținătoare a imobilului SC C. SA a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G.

nr. 834/1997, drept înscris în CF 69665 Oradea sub B 1. Imobilul a fost inițial înscris în CF 3729 cu nr. top.771/1 în natură teren în intravilan și 770/2 în natură casă și a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, potrivit tabelului anexă a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 163 din 16 februarie 1959 de la numitul K.L., poziția nr. 423. După preluarea imobilului de către stat acesta a fost transferat Oficiului Județean de Turism Bihor care și-a înscris dreptul de administrare operativă asupra acestuia sub B19 din CF 3729 Oradea. Potrivit copiei actului autentificat de Notarul Public A.F. sub numărul 194 la data de 08 noiembrie 1949, vânzătorii F.E., soția F.A. născută F.A.

au vândut numitelor I.M. și K.M. proprietate, iar soției lui I.E. uzufructul viager asupra imobilului înscris în CF 3729 Oradea cu nr. top.771/1 și 770/2 situat în Oradea. Întrucât cele două cumpărătoare erau la acea dată minore contractul a fost încheiat cu tații acestora, în calitatea lor de tutori legali, I.E. și K.L. Din actele de stare civilă depuse de către reclamante la dosar instanța a constatat faptul că acestea sunt în fapt, cele două cumpărătoare ale imobilului, care la acea dată erau minore, astfel reclamanta B.M.E., născută sub numele de K. la data de 27 octombrie 1945 din părinți K.L. și K.I., căsătorită la data de 08 august 1964 B., iar T.M. născută sub numele de I. la data de 10 mai 1938 fiica lui I.E.

și căsătorită la data de 23 martie 1963 T. Din înscrisul de carte funciară nr. 3729 Oradea nu reiese faptul că cele două și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, ultimii proprietari tabulari ai imobilului fiind vânzătorii acestuia F.E. și soția W.A. născută F. care aveau dreptul înscris sub B 14, 15, 16 și 17 a se vedea copia extrasului de carte funciară eliberat la data de 17 decembrie 1968. Dat fiind faptul că cele două reclamante au dobândit dreptul de proprietate de la foștii proprietari tabulari, prin contract de vânzare cumpărare autentic, că imobilul a fost naționalizat de la numitul K.L. tatăl reclamantei B.M.E., iar la data naționalizării era cunoscut de către autoritățile vremii că imobilul era proprietatea celor două, instanța a apreciat că acestea, sunt potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 îndreptățite la a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Instanța a apreciat că în speță, restituirea în natură nu mai este posibilă, întrucât imobilul în cauză constituie proprietatea unei societăți comerciale cu capital integral privat, fiind aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind evidențiat în patrimoniul acesteia la data apariției Legii nr. 10/2001, astfel că reclamantele sunt îndreptățite doar la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piața a imobilelor solicitate, care se propun de către instituția publica ce efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în cauza dată de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului succesoarea Fondului Proprietății de Stat București.

Excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 08 nr. 0357 eliberat de fostul Minister al Turismului eliberat în favoarea lui SC C. SA fosta deținătoare a imobilului, a fost respinsă în mod definitiv și irevocabil prin sentința nr. 94/CA din 26 mai 2008 a Curții de Apel Oradea, astfel încât cu atât mai mult nu se mai poate dispune restituirea în natură a imobilului. Întrucât reclamatele sunt fostele proprietare ale imobilului, acestea fiind îndreptățite a solicita acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și prin urmare au și calitate procesuală activă, instanța a respins excepția pârâtei privind lipsa calității procesuale active a reclamantelor, ca nefondată.

Pârâta fiind deținătoarea imobilului, aceasta are calitate procesuală pasivă, investită fiind cu soluționarea notificării. Constatând faptul că nu este unitatea abilitată cu propunerea de acordare de despăgubiri avea obligația de înaintare a acesteia însoțită de toată documentația anexă entității care a efectuat privatizarea potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru soluționare, astfel că s-a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia. Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC U.Ț. SA întrucât s-a solicitat restituirea în natură a imobilului și radierea ipotecii pe care această pârâtă o avea constituită și înscrisă în cartea funciară, reținându-se astfel că în ce privește aceste capete de cerere are calitate procesuală.

Astfel, în baza art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 1 alin. (3), art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 instanța a admis în parte acțiunea precizată și extinsă și în dosar conex nr. 749/C/111/2007 și a constatat că reclamatele sunt îndreptățite la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu, corespunzător valorii de piață a acestuia și a obligat pârâta SC T.C. SA să înainteze notificarea adresată de reclamante privind imobilul și documentația anexă, Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București pentru soluționarea acesteia. Prima instanța, față de considerentele arătate, nu a anulat dispoziția nr. 5 din 11 ianuarie 2007 emisă de către pârâta SC T.C.

SA, constatând este egală și temeinică, în sensul că măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publica care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, și nu de către ea, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Instanța a respins celelalte capete de cerere accesorii cererii principale de restituire în natură, întrucât soluționarea lor era legată de admiterea acelei cereri. Pârâta SC T.C. SA necăzând în pretenții, în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de aceasta față de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București. În baza art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea la judecată a reclamantelor față de pârâtele SC C. SA C.T.

și A., Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri și Ministerul Turismului, succesori ai Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerțului, Turismului și Profesii Liberale. În baza art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ., admițând acțiunea doar sub aspectul capătului de cerere subsidiar, reclamantele fiind în culpă procesuală sub aspectul capătului de cerere principal și a celor accesorii acestuia, dar întrucât apărările pârâtelor SC T.C. SA și a SC U.Ț. SA au vizat și calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța nu le-a acordat acestora în întregime cheltuielile de judecată solicitate, ci a dispus compensarea lor parțială cu obligarea reclamantelor la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată parțiale în favoarea fiecărei dintre pârâtele arătate.

Cu privire la celelalte părți pârâte care au solicitat cheltuieli de judecată s-a reținut că nu au făcut dovada acestora. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantele B.M. și T.M. cât și pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Bihor, SC „T.C. SA. Oradea”, Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S. București și SC „U.Ț.B.” SA. Prin decizia civilă nr. 131/A din data de 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâți, de chemată în garanție A.V.A.S. București cât și cererea de intervenție în interesul apelantei pârâte SC „T.C.” – SA formulată de intervenientul M.V.;s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantelor B.M., T.M.

și a pârâte SC „T.C.” SA; au fost obligate reclamantele B.M. ; T.M. să plătească intimatei SC „U.Ț.B.” SA, suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată în apel. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Având în vedere cererile de renunțare la judecarea apelurilor formulate de reclamantele apelante și pârâta SC T. SA, instanța a luat act de poziția acestora, în baza art. 246 C. proc. civ. și a analizat sentința atacată doar prin prisma motivelor invocate de către apelanții Ministerul Finanțelor Publice București, AVAS. București și SC U.Ț.B. SA. Cu privire la criticile aduse sentinței pronunțate de către instanța de fond prin apelurile declarate și susținute în cauză s-a reținut că sunt neîntemeiate, soluția pronunțată fiind legală și temeinică, bazată pe aprecierea corectă a probelor administrate și a dispozițiilor legale.

Astfel, s-a reținut că, prin acțiunea formulată reclamantele au solicitat instanței anularea deciziei nr. 5 din 11 mai 2007 emisă de SC T.C. SRL. în temeiul Legii nr. 10/2001 și restituirea în natură a imobilului reprezentat de actualul Hotel „A.” din Oradea, radierea ipotecii înscrisă în favoarea SC U.Ț.B. SA., în CF. 69667/a Oradea sub C. 4, în temeiul art. 9 din Legea nr. 10/2001, iar în subsidiar transmiterea notificării către AVAS. București, spre soluționare, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, ulterior acestea precizându-și acțiunea pentru acordarea de despăgubiri prin echivalent, corespunzător valorii de piață, arătând în motivare că au fost proprietare asupra imobilului situat în Oradea, înscris inițial în CF. 3729 Oradea, ulterior transcris în CF. 69667 preluat abuziv de stat.

Cererea a fost formulată și în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, iar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost atrasă în proces prin cererea de chemare în garanție formulată de către SC T.C. SA. Oradea. În mod corect a apreciat instanța de fond că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 față de probele administrate în cauză. Imobilul în litigiu cunoscut sub numele de Hotel A. constituie la această dată proprietatea SC T.C. SA. (societate cu capital integral privat), dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat în 1996 cu Fondul Proprietății de Stat București. Imobilul a fost înscris inițial în CF. 3729 cu nr. top.

771/1 reprezentând în natură teren intravilan și 770/2 în natură casă și a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 potrivit tabelului anexă a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 163 din 16 februarie 1959, de la numitul K.L., antecesorul reclamantei B.M. Potrivit actelor de la dosar, cele două reclamante au dobândit dreptul de proprietate de la foștii proprietari tabulari F.E. și soția V.A. născută F. intabulat sub B. 15, 16 și 17 în cartea funciară, conform actului autentificat de notarul public A.F. sub nr. 194, la data de 08 noiembrie 1949 depus în copie la dosar, contractul fiind încheiat cu tații acestora în calitatea lor de tutori legali, I.E.

și K.L., la data cumpărării reclamantele fiind minore, iar la data naționalizării fiind cunoscut de autoritățile vremii că imobilul era proprietatea celor două, conform copiei adresei Comitetului Provizoriu al Orașului Oradea adresată Ministerului Afacerilor Interne, cu propunerea de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950. Raportat la această stare de fapt, în mod judicios a apreciat instanța că reclamantele în calitate de foste proprietare ale imobilul sunt îndreptățite potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzută de această lege, corespunzător valorii de piață al imobilului, restituirea în natură nefiind posibilă.

În mod corect a apreciat instanța de fond ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către Ministerul Finanțelor Publice, respectiv excepția lipsei calității acestuia de reprezentant al Statului Român, având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, obligația statului fiind un atribut generic al acestuia ca urmare a încălcării obligației de a eficientiza aplicarea Legii nr. 10/2001, neexistând până în prezent nici o propunere de restituire sau acordare a despăgubirilor prin echivalent către reclamante.

Față de această situație, s-a reținut că răspunderea statului este antrenată în condițiile art. 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât refuzul entităților administrative de a soluționa notificarea adresată de către reclamante deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție. Cu privire la apelul declarat de către A.V.A.S.

s-a reținut că nu este fondat, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia fiind corect soluționată de către instanța de fond, prin respingerea acesteia, întrucât potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât cele evidențiate în art. 21 alin. (1) – (2) (adică cele în care statul, o autoritate publică centrală sau locală mai deține încă acțiuni, dacă valoarea acestora este mai mare sau egală cu valoarea imobilului a cărei restituire se solicită) persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate, despăgubiri ce se propun a fi acordate de către instituția publică ce a efectuat privatizarea, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S.

fiind succesoarea fostului A.P.A.P. iar faptul că decizia de respingere a notificării a fost întocmită de către societatea comercială privatizată care deține imobilul, nu înlătură calitatea procesuală pasivă a acestei instituții. Mai mult, prin sentința atacată nu s-a stabilit nici o obligație în sarcina acesteia, cererea de chemare în garanție fiind respinsă.

De asemenea, în mod corect a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor invocată de acest pârât, raportat la probele administrate, neexistând temei legal pentru respingerea acțiunii pe considerentul că actele depuse nu sunt adecvate sau suficiente, având în vedere că indiferent de procedura urmată, administrativă sau judiciară, oricum, în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești, se face în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv – deci prin intermediul Fondului Proprietatea în privința căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în numeroase alte cazuri ineficiența, în sensul că nu funcționează în prezent de o manieră care să conducă la o despăgubire efectivă.

Referitor la apelul declarat de către SC U.Ț.B. SA București, instanța, de asemenea a reținut ca fiind nefondate criticile acestuia, privind neacordarea de către instanța de fond a tuturor cheltuielilor de judecată justificate de către acest pârât, reținându-se aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Ca atare, s-a apreciat că suma de 40.454 lei onorariu avocațial solicitat de această pârâtă, nu îndeplinește condiția de a fi necesară și rezonabilă și în consecință diminuarea sa în limita sumei de 10.000 lei apare ca legală și proporțională cu complexitatea cauzei și efortul depus din partea apărătorului. S-a reținut că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează a fi recuperate numai în măsura în care se constată că sunt cheltuieli necesare, în mod real făcute și în limita unui cuantum rezonabil.

În ceea ce privește prevederile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, s-a reținut că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu contravin dispozițiilor art. 20 din acest act normativ, iar faptul că instanța și-a motivat soluția de acordare parțială a cheltuielilor de judecată și pe dispozițiile art. 276 C. proc. civ., nu justifică admiterea apelului în sensul acordării unor cheltuieli de judecată exagerat de mari, nerezonabile în astfel de cauze scutite prin lege și de taxă de timbru, întrucât o atare situație ar duce la îngrădirea dreptului de acces la justiție. În baza art. 274 coroborat cu art. 246 alin. (3) C. proc. civ., instanța a obligat reclamantele la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată, apreciate ca rezonabile de instanța de apel, reprezentând onorariu avocațial în favoarea intimatei SC U.Ț.

SA. având în vedere că renunțarea la judecarea apelului s-a făcut după comunicarea apelului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Bihor și chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Prin decizia nr. 8168 din data de 17 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 131/ A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă.

S-a casat, în parte, decizia atacată în sensul că s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 229C din 11 iunie 2009 a Tribunalului Bihor - Secția civilă. S-a schimbat, în parte, sentința în sensul că s-a respins acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, pentru lipsa calității procesuale pasive. S-a trimis cauza aceleiași curți de apel spre rejudecarea apelului declarat de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a avut în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Bihor, s-a constatat că acesta critică decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul greșitei aprecieri asupra calității sale procesuale pasive în cauză. S-a reținut că prin decizia ce face obiectul recursului, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, care a constatat calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu.

Curtea de apel a recunoscut prioritatea normei convenționale față de dreptul intern și a reținut, în motivarea deciziei pronunțate, exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, din perspectiva faptului că instanța de contencios european a constatat în cauzele pronunțate împotriva României că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent, într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.

Sub acest aspect, Înalta Curte a reținut că instanțele anterioare au făcut o greșită aplicare a legii în cauză, înlăturând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, prin raportare la Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată, că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și plata acestora urmează a se face în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, având în vedere că dispoziția atacată a fost emisă în procedura Legii nr. 10/2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, mai exact în 11 ianuarie 2007. Pornind de la faptul că plata despăgubirilor se stabilește în cadrul acestei proceduri, conform prevederilor art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în sarcina căruia Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu stabilește nici o obligație privind plata despăgubirilor către persoanele îndreptățite să beneficieze de acestea în temeiul prevederilor legii speciale.

Astfel, s-a reținut că în cadrul procedurii judiciare de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, nu poate fi obligată decât persoana juridică care a emis dispoziția sau, după caz, decizia a cărei anulare se solicită, iar nu o terță entitate, pretins responsabilă de nefuncționarea anumitor instituții ale statului. Analizarea disfuncționalității Fondului Proprietatea nu face obiectul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Prin urmare, faptul că prin deciziile pronunțate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent, într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, nu este de natură a antrena răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în cadrul unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cum este în cazul de față.

De asemenea, faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional, deși potrivit jurisprudenței recente a instanței de contencios european (ex. cauza Matieș împotriva României din 08 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta creată pe cale judecătorească. În același timp, în legătură cu lipsa de funcționalitate imputată Fondului Proprietatea nu trebuie ignorat faptul că începând cu data de 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori București. Jurisprudența Curții Europene, invocată de instanța de apel, este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte.

Trimiterea la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă, în niciun caz, o încălcare a dispozițiilor art. 6 sau a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii primei instanțe, privind soluționarea pe fond a capătului de cerere privind plata despăgubirilor la valoarea de piață pentru imobilul în litigiu, obligație în executarea căreia s-a constatat calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, este greșită. Ca atare, s-a reținut că instanța de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Bihor, prin prisma Legii nr. 10/2001, care constituie obiectul acțiunii deduse judecății. Drept consecință, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, a casat, în parte, decizia atacată în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 229C din 11 iunie 2009 a Tribunalului Bihor - Secția civilă, a schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Față de recursul declarat de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instanța supremă a constatat că recurenta este nemulțumită de faptul că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate în calea de atac, privind lipsa calității procesuale active a reclamantelor, care nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.

Înalta Curte a constatat că recursul este fondat sub acest aspect, curtea de apel reținând, eliptic, că „în mod corect a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, invocată de acest pârât, raportat la probele administrate, neexistând temei legal pentru respingerea acțiunii pe considerentul că actele depuse nu sunt adecvate sau suficiente, având în vedere că indiferent de procedura urmată, administrativă sau judiciară, oricum, în final, executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești, se face în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - deci prin intermediul Fondului Proprietatea în privința căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în numeroase alte cazuri ineficienta, în sensul că nu funcționează în prezent de o manieră care să conducă la o despăgubire efectivă". S-a constatat, astfel, că instanța de apel nu a analizat acest motiv de apel în limitele criticilor formulate, respectiv, în raport de faptul că imobilul în litigiu se află într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că,

inexistența înscrierii în Cartea Funciară ar conduce la concluzia că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al reclamantelor și al antecesorilor acestora asupra imobilului revendicat, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001. Curtea de apel, în analiza excepției lipsei calității procesuale active astfel invocate, se referă tot la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ceea ce în abordarea sa total eronată, ar avea relevanță și asupra justificării calității procesuale în cauză. Întrucât, instanța de apel a pronunțat hotărârea, fără să analizeze această critică din motivele de apel, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților fiind o excepție absolută, peremptorie și dirimantă, s-a apreciat că nu pot fi cenzurate în recurs critici/aspecte asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un fel, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta chemată în garanție, iar hotărârea atacată a fost casată cu trimitere la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de aceasta. S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Prin decizia civilă nr. 39/A din data de 14 iunie 2012 a Curții de Apel Oradea – Secția I civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de renunțare la judecarea cererii de chemare în garanție formulată de SC T.C. SA Oradea împotriva AVAS București.; s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de chemata în garanție AVAS - București, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, Prefectura Județului Bihor, Primarul Municipiului Oradea, Județ Bihor, Primăria Oradea, Județ Bihor, SC T.C.

SRL Oradea, SC U.Ț.B. SA București, intimatul intervenient M.V., intimații reclamanți B.M., T.M. În cadrul rejudecării apelului declarat de AVAS, urmare a casării cu trimitere dispuse de Înalta Curte, instanța a reținut următoarele: Prin actul depus la dosar pentru termenul de judecată din 17 mai 2012, intimata pârâtă SC T.C. SA Oradea a învederat instanței că renunță la cererea de chemare în garanție formulată împotriva AVAS București la data de 12 aprilie 2007. Față de cererea anterior menționată, AVAS și-a exprimat poziția prin înscrisul intitulat „Precizări”, înregistrat la instanță la data de 6 iunie 2012, considerând că cererea este inadmisibilă, fiind formulată cu încălcarea dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ. Analizând cererea de renunțare la judecată din perspectiva prevederilor art. 246 C. proc. civ., instanța a constatat că este inadmisibilă, având în vedere opoziția exprimată de AVAS. Astfel, s-a reținut că prezintă relevanță în acest sens prevederile art. 246 alin. (4) C. proc. civ. care statuează că atunci când s-a intrat în dezbaterea fondului, renunțarea se poate face numai cu învoirea pârâtului, prin urmare, în căile de atac, cum este cazul în speță, renunțarea la cererea de chemare în judecată se poate face numai cu acordul pârâtului, deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului procesului. Cercetând apelul declarat de AVAS sub aspectul motivelor invocate, cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., instanța a găsit criticile aduse hotărârii atacate ca fiind nefondate, reținând că din materialul probator existent la dosar rezultă cu prisosință calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001. Împotriva deciziei mai sus menționate, au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București și chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București a susținut, în esență, că deși în primul ciclu procesual, Înalta Curte, prin decizia civila nr. 8168 din 17 noiembrie 2011, a admis recursul acestei instituții și a schimbat, în parte sentința civilă nr. 229C din 11 iunie 2009 a Tribunalului Bihor, în sensul că a respins acțiunea fața de acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive, greșit, în rejudecarea apelului chematei în garanție A.V.A.S., prin soluția dată s-a menținut în tot sentința. Consideră că nu poate fi menținută în tot sentința ci se impune a fi scos din cauză pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București sens în care se solicită a fi înscris în dispozitivul deciziei recurate acest aspect.

2. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a arătat următoarele: Hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, Decretul-lege nr. 115/1938 și nelegal a fost reținută calitatea intimatelor-reclamante de persoane îndreptățite la masuri reparatorii în temeiul legii speciale. Astfel, instanța de recurs admițând recursul declarat de AVAS și casând decizia instanței de apel a reținut ca întemeiat motivul invocat de această instituție cu privire la faptul ca imobilul în litigiu se afla într-o zonă supusa regimului de publicitate imobiliara reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938 astfel că inexistența înscrierii în Cartea Funciara conduce la concluzia ca nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.

În altă ordine de idei se susține că instanța de apel a analizat motivele invocate de AVAS în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a intimatelor-reclamante, fără însă a se pronunța asupra acesteia. Se mai susține că instanța de apel a aplicat în mod nelegal dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007, stabilind în sarcina AVAS obligația de a soluționa notificarea intimaților-reclamanți. În concluzie se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul admiterii apelului AVAS, schimbarea sentinței civile 229/C din 11 iunie 2009 pronunțata de Tribunalul Bihor, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor, iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii acestora ca neîntemeiată.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: 1. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București se constată că decizia recurată este criticată din perspectiva faptului că greșit instanța de apel a menținut în tot sentința pronunțată de Tribunalul Bihor. Prin decizia nr. 8168 din data de 17 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 131 A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă.

S-a casat, în parte, decizia atacată în sensul că s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 229C din 11 iunie 2009 a Tribunalului Bihor - Secția civilă, schimbându-se în parte sentința în sensul că s-a respins acțiunea față de acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive. Cauza a fost trimisă aceleiași curți de apel spre rejudecarea apelului declarat de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, constatându-se că nu a fost analizată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor. Soluția pronunțată în rejudecare, prin care instanța a respins, ca nefondat, apelul declarat de chemata în garanție AVAS - București și a menținut în tot sentința apelată, a fost dată raportat la limitele recursului ce au vizat expres apelul chematei în garanție AVAS.

Astfel, se constată că decizia recurată este legală, fiind pronunțată din perspectiva apelului AVAS fără a se schimba cu ceva soluția cu privire la pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, pentru care, Înalta Curte, prin decizia de casare, a stabilit că nu are calitate procesuală pasivă, respingând acțiunea reclamantelor față de acest pârât. Ca atare, critica recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București este nefondată, urmând a fi respinsă. 2. În ceea ce privește recursul declarat de chemata în garanție AVAS, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat pentru argumentele ce succed. În esență, critica recurentei chemata în garanție AVAS vizează faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor.

Este de reținut că apelul formulat de chemata în garanție AVAS are ca motive excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor ( filele 45-49 dosar apel). Înalta Curte observă că instanța de apel a analizat și s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel, inclusiv a răspuns motivului ce viza lipsa calității procesuale active a reclamantelor ceea ce nu impune necesitatea pronunțării în mod separat asupra excepțiilor invocate. Ca atare, în mod corect s-a reținut că reclamantele din cauză se înscriu în categoria persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, Legea nr. 247/2005 și O.U.G.

nr. 81/2007, se constată că este nefondată. În speță, imobilul în cauză constituie proprietatea unei societăți comerciale cu capital integral privat, fiind evidențiat în patrimoniul acesteia la data apariției Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 29 alin. (1) pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. Alin. (2) al acestui articol prevede că dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.

Totodată art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispune că în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Așadar în mod judicios s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece măsurile reparatorii se propun de către instituția publică ce efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în cauza dată de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului succesoarea Fondului Proprietății de Stat București, aceasta fiind deci entitatea abilitată a soluționa notificarea.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București și de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 39/A din data de 14 iunie 2012 a Curții de Apel Oradea – Secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013.