ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1311/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1311/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin sentința civilă nr.

229/C din 11 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a r

espins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantelor B.M. și T.M.

A fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC T.C. SA și SC U.Ț.B.

SA.

S-a admis în parte

acțiunea precizată și extinsă formulată de către reclamantele B.M. și T.M. și

în dosar conex nr. 749/C/111/2007 în contradictoriu cu pârâtele Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Prefectura județului Bihor, Primarul

municipiului Oradea, SC T.C. SA și SC U.Ț.B. SA și în consecință:

S-a constatat că

reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilul situat

în Oradea, Hotel A., fost înscris în CF 3729 Oradea cu nr. top. 771/1 și 770/2,

corespunzător valorii de piață a acestuia.

Pârâta SC T.C. SA a

fost obligată să înainteze notificarea adresată de reclamante privind imobilul

și documentația anexă, Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului

București pentru soluționarea acesteia.

Au fost respinse

celelalte capete de cerere.

S-a luat act de

renunțarea la judecată față de pârâtele SC C. SA C.T. și A., Ministerul pentru

Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri și Ministerul

Turismului, succesori ai Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii,

Comerțului, Turismului și Profesii Liberale.

Cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta SC T.C. SA a fost respinsă, față de chemata în

garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București.

Au fost compensate

parțial cheltuielile de judecată și obligate reclamantele să plătească pârâtei

SC T.C. SA suma de 10000 lei cheltuieli de judecată parțiale și pârâtei SC U.Ț.B.

SA suma de 10000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a avut în vedere următoarele argumente:

La data de 12

februarie 2002 prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc P.G.

reclamantele B.M. și T.M. au notificat Prefectura Oradea - Comisia Pentru

Aplicarea Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri în bani pentru o

serie de imobile printre care și imobilul în litigiu - Hotelul A. situat în

Oradea, înscris în CF 3729 Oradea.

La data de 09

decembrie 2005 instituția notificată a remis această notificare, ținând cont de

prevederile art. 25 alin. (1) cap. VII din Legea nr. 247/2005, Primăriei

municipiului Oradea – Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 ca unitate

deținătoare.

La rândul său și

această instituție prin adresa din data de 16 octombrie 2006 a remis

notificarea pentru imobilul în litigiu către SC C. SA C.T. și A. cu motivarea

că aceasta ar fi deținătoarea imobilului.

La data de 11

ianuarie 2007 prin decizia nr. 5, SC T.C. SA, în termenul legal de soluționare

a notificării, a respins-o cu motivarea că nu este entitatea investită cu

acordarea măsurilor reparatorii și le-a recomandat notificatoarelor să se

adreseze instituției publice care a efectuat privatizarea pentru acordarea

măsurilor reparatorii.

Imobilul situat în

Oradea, cunoscut sub numele de Hotel A. constituie proprietatea pârâtei SC T.C.

SA, societate cu capital integral privat, constituită prin preluarea în urma

divizării a unei părți din capitalul social al SC T.C. SA, iar cealaltă parte a

capitalului social a fost dobândit prin cumpărarea de acțiuni în baza

contractului de vânzare cumpărare cu Fondul Proprietății de Stat București,

încheiat de către Asociația P.T., dreptul său fiind înscris în CF nr. 69667

Oradea sub B1 prin încheierea nr. 20717 din data de 21 octombrie 1996.

Fosta deținătoare a

imobilului SC C. SA a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 15/1990

și a H.G. nr. 834/1997, drept înscris în CF 69665 Oradea sub B 1.

Imobilul a fost

inițial înscris în CF 3729 cu nr. top.771/1 în natură teren în intravilan și

770/2 în natură casă și a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului

nr. 92/1950, potrivit tabelului anexă a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 163

din 16 februarie 1959 de la numitul K.L., poziția nr. 423.

După preluarea

imobilului de către stat acesta a fost transferat Oficiului Județean de Turism

Bihor care și-a înscris dreptul de administrare operativă asupra acestuia sub

B19 din CF 3729 Oradea.

Potrivit copiei

actului autentificat de Notarul Public A.F. sub numărul 194 la data de 08

noiembrie 1949, vânzătorii F.E., soția F.A. născută F.A. au vândut numitelor I.M.

și K.M. proprietate, iar soției lui I.E. uzufructul viager asupra imobilului

înscris în CF 3729 Oradea cu nr. top.771/1 și 770/2 situat în Oradea.

Întrucât cele două

cumpărătoare erau la acea dată minore contractul a fost încheiat cu tații

acestora, în calitatea lor de tutori legali, I.E. și K.L.

Din actele de stare

civilă depuse de către reclamante la dosar instanța a constatat faptul că

acestea sunt în fapt, cele două cumpărătoare ale imobilului, care la acea dată

erau minore, astfel reclamanta B.M.E., născută sub numele de K. la data de 27

octombrie 1945 din părinți K.L. și K.I., căsătorită la data de 08 august 1964 B.,

iar T.M. născută sub numele de I. la data de 10 mai 1938 fiica lui I.E. și

căsătorită la data de 23 martie 1963 T.

Din înscrisul de

carte funciară nr. 3729 Oradea nu reiese faptul că cele două și-au intabulat

dreptul de proprietate în cartea funciară, ultimii proprietari tabulari ai

imobilului fiind vânzătorii acestuia F.E. și soția W.A. născută F. care aveau

dreptul înscris sub B 14, 15, 16 și 17 a se vedea copia extrasului de carte funciară eliberat la data de 17 decembrie 1968.

Dat fiind faptul că

cele două reclamante au dobândit dreptul de proprietate de la foștii

proprietari tabulari, prin contract de vânzare cumpărare autentic, că imobilul

a fost naționalizat de la numitul K.L. tatăl reclamantei B.M.E., iar la data

naționalizării era cunoscut de către autoritățile vremii că imobilul era

proprietatea celor două, instanța a apreciat că acestea, sunt potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 îndreptățite la a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Instanța a apreciat

că în speță, restituirea în natură nu mai este posibilă, întrucât imobilul în

cauză constituie proprietatea unei societăți comerciale cu capital integral

privat, fiind aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, imobilul

fiind evidențiat în patrimoniul acesteia la data apariției Legii nr. 10/2001,

astfel că reclamantele sunt îndreptățite doar la despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piața a imobilelor

solicitate, care se propun de către instituția publica ce efectuează sau, după

caz, a efectuat privatizarea, în cauza dată de către Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului succesoarea Fondului Proprietății de Stat

București.

Excepția de

nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului seria M 08 nr. 0357 eliberat de fostul Minister al Turismului

eliberat în favoarea lui SC C. SA fosta deținătoare a imobilului, a fost

respinsă în mod definitiv și irevocabil prin sentința nr. 94/CA din 26 mai 2008

a Curții de Apel Oradea, astfel încât cu atât mai mult nu se mai poate dispune

restituirea în natură a imobilului.

Întrucât reclamatele

sunt fostele proprietare ale imobilului, acestea fiind îndreptățite a solicita

acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și prin urmare au și

calitate procesuală activă, instanța a respins excepția pârâtei privind lipsa

calității procesuale active a reclamantelor, ca nefondată.

Pârâta fiind

deținătoarea imobilului, aceasta are calitate procesuală pasivă, investită

fiind cu soluționarea notificării. Constatând faptul că nu este unitatea

abilitată cu propunerea de acordare de despăgubiri avea obligația de înaintare

a acesteia însoțită de toată documentația anexă entității care a efectuat

privatizarea potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru

soluționare, astfel că s-a respins și excepția lipsei calității procesuale

pasive a acesteia.

Instanța a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC U.Ț. SA întrucât s-a

solicitat restituirea în natură a imobilului și radierea ipotecii pe care

această pârâtă o avea constituită și înscrisă în cartea funciară, reținându-se

astfel că în ce privește aceste capete de cerere are calitate procesuală.

Astfel, în baza art. 3

alin. (1) lit. a) raportat la art. 1 alin. (3), art. 29 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001 instanța a admis în parte acțiunea precizată și extinsă și în

dosar conex nr. 749/C/111/2007 și a constatat că reclamatele sunt îndreptățite

la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu, corespunzător valorii de

piață a acestuia și a obligat pârâta SC T.C. SA să înainteze notificarea

adresată de reclamante privind imobilul și documentația anexă, Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului București pentru soluționarea acesteia.

Prima instanța, față

de considerentele arătate, nu a anulat dispoziția nr. 5 din 11 ianuarie 2007

emisă de către pârâta SC T.C. SA, constatând este egală și temeinică, în sensul

că măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publica

care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, și nu de către ea,

potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanța a respins

celelalte capete de cerere accesorii cererii principale de restituire în

natură, întrucât soluționarea lor era legată de admiterea acelei cereri.

Pârâta SC T.C. SA

necăzând în pretenții, în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., instanța a respins

cererea de chemare în garanție formulată de aceasta față de chemata în garanție

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București.

În baza art. 246 C.

proc. civ. a luat act de renunțarea la judecată a reclamantelor față de

pârâtele SC C. SA C.T. și A., Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii,

Comerțului și Mediului de Afaceri și Ministerul Turismului, succesori ai

Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerțului, Turismului și

Profesii Liberale.

În baza art. 274

raportat la art. 276 C. proc. civ., admițând acțiunea doar sub aspectul

capătului de cerere subsidiar, reclamantele fiind în culpă procesuală sub

aspectul capătului de cerere principal și a celor accesorii acestuia, dar

întrucât apărările pârâtelor SC T.C. SA și a SC U.Ț. SA au vizat și calitatea

de persoane îndreptățite a reclamantelor de a beneficia de măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța nu le-a acordat acestora în întregime

cheltuielile de judecată solicitate, ci a dispus compensarea lor parțială cu

obligarea reclamantelor la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată

parțiale în favoarea fiecărei dintre pârâtele arătate.

Cu privire la

celelalte părți pârâte care au solicitat cheltuieli de judecată s-a reținut că

nu au făcut dovada acestora.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantele B.M. și T.M. cât și pârâții

Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Bihor, SC „T.C. SA. Oradea”,

Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S. București și SC

„U.Ț.B.” SA.

Prin decizia civilă nr.

131/A din data de 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, a respins ca

nefondate apelurile declarate de pârâți,

de chemată în garanție

A.V.A.S. București

cât și cererea de

intervenție în interesul apelantei pârâte SC „T.C.” – SA formulată de

intervenientul M.V.;s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantelor B.M.,

T.M. și a pârâte SC „T.C.” SA; au fost obligate reclamantele B.M. ; T.M. să

plătească intimatei SC „U.Ț.B.” SA, suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată în

apel.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Având în vedere

cererile de renunțare la judecarea apelurilor formulate de reclamantele

apelante și pârâta SC T. SA, instanța a luat act de poziția acestora, în baza art.

246 C. proc. civ. și a analizat sentința atacată doar prin prisma motivelor

invocate de către apelanții Ministerul Finanțelor Publice București, AVAS.

București și SC U.Ț.B. SA.

Cu privire la

criticile aduse sentinței pronunțate de către instanța de fond prin apelurile

declarate și susținute în cauză s-a reținut că sunt neîntemeiate, soluția

pronunțată fiind legală și temeinică, bazată pe aprecierea corectă a probelor

administrate și a dispozițiilor legale.

Astfel, s-a reținut

că, prin acțiunea formulată reclamantele au solicitat instanței anularea

deciziei nr. 5 din 11 mai 2007 emisă de SC T.C. SRL. în temeiul Legii nr.

10/2001 și restituirea în natură a imobilului reprezentat de actualul Hotel „A.”

din Oradea, radierea ipotecii înscrisă în favoarea SC U.Ț.B. SA., în CF.

69667/a Oradea sub C. 4, în temeiul art. 9 din Legea nr. 10/2001, iar în

subsidiar transmiterea notificării către AVAS. București, spre soluționare,

conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, ulterior acestea precizându-și acțiunea

pentru acordarea de despăgubiri prin echivalent, corespunzător valorii de

piață, arătând în motivare că au fost proprietare asupra imobilului situat în

Oradea, înscris inițial în CF. 3729 Oradea, ulterior transcris în CF. 69667

preluat abuziv de stat.

Cererea a fost

formulată și în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor, iar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost

atrasă în proces prin cererea de chemare în garanție formulată de către SC T.C.

SA. Oradea.

În mod corect a

apreciat instanța de fond că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri în

condițiile Legii nr. 10/2001 față de probele administrate în cauză.

Imobilul în litigiu

cunoscut sub numele de Hotel A. constituie la această dată proprietatea SC T.C.

SA. (societate cu capital integral privat), dobândit în baza contractului de

vânzare cumpărare încheiat în 1996 cu Fondul Proprietății de Stat București.

Imobilul a fost înscris inițial în CF. 3729 cu nr. top. 771/1 reprezentând în

natură teren intravilan și 770/2 în natură casă și a fost preluat de către

Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 potrivit tabelului anexă a

Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 163 din 16 februarie 1959, de la numitul K.L.,

antecesorul reclamantei B.M.

Potrivit actelor de

la dosar, cele două reclamante au dobândit dreptul de proprietate de la foștii

proprietari tabulari F.E. și soția V.A. născută F. intabulat sub B. 15, 16 și

17 în cartea funciară, conform actului autentificat de notarul public A.F. sub nr.

194, la data de 08 noiembrie 1949 depus în copie la dosar, contractul fiind

încheiat cu tații acestora în calitatea lor de tutori legali, I.E. și K.L., la

data cumpărării reclamantele fiind minore, iar la data naționalizării fiind

cunoscut de autoritățile vremii că imobilul era proprietatea celor două,

conform copiei adresei Comitetului Provizoriu al Orașului Oradea adresată

Ministerului Afacerilor Interne, cu propunerea de naționalizare în baza

Decretului nr. 92/1950.

Raportat la această

stare de fapt, în mod judicios a apreciat instanța că reclamantele în calitate

de foste proprietare ale imobilul sunt îndreptățite potrivit art. 3 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 10/2001, să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzută de

această lege, corespunzător valorii de piață al imobilului, restituirea în

natură nefiind posibilă.

În mod corect a

apreciat instanța de fond ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de către Ministerul Finanțelor Publice, respectiv excepția

lipsei calității acestuia de reprezentant al Statului Român, având în vedere că

în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în

litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, statul este

reprezentat de Ministerul Finanțelor, obligația statului fiind un atribut

generic al acestuia ca urmare a încălcării obligației de a eficientiza

aplicarea Legii nr. 10/2001, neexistând până în prezent nici o propunere de

restituire sau acordare a despăgubirilor prin echivalent către reclamante.

Față de această

situație, s-a reținut că răspunderea statului este antrenată în condițiile art.

1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât

refuzul entităților administrative de a soluționa notificarea adresată de către

reclamante deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție.

Cu privire la apelul

declarat de către A.V.A.S. s-a reținut că nu este fondat, excepția lipsei

calității procesuale pasive a acestuia fiind corect soluționată de către

instanța de fond, prin respingerea acesteia, întrucât potrivit art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate, altele decât cele evidențiate în art. 21 alin.

(1) – (2) (adică cele în care statul, o autoritate publică centrală sau locală

mai deține încă acțiuni, dacă valoarea acestora este mai mare sau egală cu

valoarea imobilului a cărei restituire se solicită) persoanele îndreptățite au

dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate, despăgubiri ce se

propun a fi acordate de către instituția publică ce a efectuat privatizarea,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S. fiind

succesoarea fostului A.P.A.P. iar faptul că decizia de respingere a notificării

a fost întocmită de către societatea comercială privatizată care deține

imobilul, nu înlătură calitatea procesuală pasivă a acestei instituții.

Mai mult, prin

sentința atacată nu s-a stabilit nici o obligație în sarcina acesteia, cererea

de chemare în garanție fiind respinsă.

De asemenea, în mod

corect a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantelor invocată de acest pârât, raportat la probele administrate,

neexistând temei legal pentru respingerea acțiunii pe considerentul că actele

depuse nu sunt adecvate sau suficiente, având în vedere că indiferent de

procedura urmată, administrativă sau judiciară, oricum, în final executarea

deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești, se face în toate

cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, privind regimul de

stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv –

deci prin intermediul Fondului Proprietatea în privința căruia Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a constatat în numeroase alte cazuri ineficiența, în

sensul că nu funcționează în prezent de o manieră care să conducă la o

despăgubire efectivă.

Referitor la apelul declarat

de către

SC

U.Ț.B. SA București, instanța, de asemenea a reținut ca fiind nefondate

criticile acestuia, privind neacordarea de către instanța de fond a tuturor

cheltuielilor de judecată justificate de către acest pârât, reținându-se

aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Ca atare, s-a

apreciat că suma de 40.454 lei onorariu avocațial solicitat de această pârâtă,

nu îndeplinește condiția de a fi necesară și rezonabilă și în consecință

diminuarea sa în limita sumei de 10.000 lei apare ca legală și proporțională cu

complexitatea cauzei și efortul depus din partea apărătorului.

S-a reținut că în

același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a

statuat că onorariile avocațiale urmează a fi recuperate numai în măsura în

care se constată că sunt cheltuieli necesare, în mod real făcute și în limita

unui cuantum rezonabil.

În ceea ce privește

prevederile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de

avocat, s-a reținut că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu

contravin dispozițiilor art. 20 din acest act normativ, iar faptul că instanța

și-a motivat soluția de acordare parțială a cheltuielilor de judecată și pe

dispozițiile art. 276 C. proc. civ., nu justifică admiterea apelului în sensul

acordării unor cheltuieli de judecată exagerat de mari, nerezonabile în astfel

de cauze scutite prin lege și de taxă de timbru, întrucât o atare situație ar

duce la îngrădirea dreptului de acces la justiție.

În baza art. 274

coroborat cu art. 246 alin. (3) C. proc. civ., instanța a obligat reclamantele

la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată, apreciate ca rezonabile de

instanța de apel, reprezentând onorariu avocațial în favoarea intimatei SC U.Ț.

SA. având în vedere că renunțarea la judecarea apelului s-a făcut după

comunicarea apelului.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Bihor

și

chemata în garanție Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului.

Prin

decizia nr. 8168 din data de 17 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor

și

chemata în garanție

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 131/

A

din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă.

S-a

casat, în parte, decizia atacată în sensul

că

s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței

civile nr. 229C din 11 iunie 2009 a Tribunalului Bihor - Secția civilă.

S-a

schimbat, în parte, sentința în sensul

că

s-a respins acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, pentru lipsa

calității procesuale pasive.

S-a

trimis cauza aceleiași curți de apel spre rejudecarea apelului declarat de

chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

S-au

menținut celelalte dispoziții ale deciziei

și

sentinței.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de recurs a avut în vedere următoarele

considerente:

În ceea

ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Bihor, s-a

constatat că acesta critică decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul greșitei aprecieri asupra calității sale

procesuale pasive în cauză.

S-a

reținut că prin decizia ce face obiectul recursului, instanța de apel a

menținut soluția primei instanțe, care a constatat calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, cu privire

la capătul de cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în

litigiu. Curtea de apel a recunoscut prioritatea normei convenționale față de

dreptul intern și a reținut, în motivarea deciziei pronunțate, exigențele art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, din perspectiva faptului că instanța de contencios european a constatat

în cauzele pronunțate împotriva României că Fondul Proprietatea nu funcționează

în prezent, într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei

despăgubiri.

Sub acest

aspect, Înalta Curte a reținut că instanțele anterioare au făcut o greșită

aplicare a legii în cauză, înlăturând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale

Legii nr. 247/2005, prin raportare la Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care a statuat

cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată, că stabilirea cuantumului

final al despăgubirilor și plata acestora urmează a se face în procedura

administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, având în

vedere că dispoziția atacată a fost emisă în procedura Legii nr. 10/2001,

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, mai exact în 11 ianuarie 2007.

Pornind

de la faptul că plata despăgubirilor se stabilește în cadrul acestei proceduri,

conform prevederilor art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de către

Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în mod greșit s-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, în sarcina căruia Titlul VII din Legea nr. 247/2005

nu stabilește nici o obligație privind plata despăgubirilor către persoanele

îndreptățite să beneficieze de acestea în temeiul prevederilor legii speciale.

Astfel,

s-a reținut că în cadrul procedurii judiciare de soluționare a contestației

formulate împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, nu poate fi

obligată decât persoana juridică care a emis dispoziția sau, după caz, decizia

a cărei anulare se solicită, iar nu o terță entitate, pretins responsabilă de

nefuncționarea anumitor instituții ale statului. Analizarea disfuncționalității

Fondului Proprietatea nu face obiectul contestației întemeiate pe dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin

urmare, faptul că prin deciziile pronunțate, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a constatat că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent, într-un mod

susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, nu este de

natură a antrena răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

în cadrul unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, cum este în cazul de față.

De

asemenea, faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional, deși potrivit

jurisprudenței recente a instanței de contencios european (ex. cauza Matieș

împotriva României din 08 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții

în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate - nu justifică

suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

pentru a pune în locul ei alta creată pe cale judecătorească.

În

același timp, în legătură cu lipsa de funcționalitate imputată Fondului

Proprietatea nu trebuie ignorat faptul că începând cu data de 25 ianuarie 2011

acesta a fost listat la Bursa de Valori București.

Jurisprudența

Curții Europene, invocată de instanța de apel, este extrem de nuanțată și a

cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz în parte.

Trimiterea

la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă, în niciun

caz, o încălcare a dispozițiilor art. 6 sau a art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din

această perspectivă, soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii primei

instanțe, privind soluționarea pe fond a capătului de cerere privind plata

despăgubirilor la valoarea de piață pentru imobilul în litigiu, obligație în

executarea căreia s-a constatat calitatea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, este greșită.

Ca

atare, s-a reținut că instanța de apel nu a analizat calitatea procesuală

pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Bihor, prin prisma Legii nr. 10/2001, care constituie obiectul

acțiunii deduse judecății.

Drept

consecință, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, a casat, în parte, decizia atacată în sensul că a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 229C din 11 iunie 2009 a Tribunalului Bihor - Secția civilă, a schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins

acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Față de

recursul declarat de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, instanța supremă a constatat că recurenta este nemulțumită

de faptul că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate în calea de

atac, privind lipsa calității procesuale active a reclamantelor, care nu au

făcut dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.

Înalta

Curte a constatat că recursul este fondat sub acest aspect, curtea de apel

reținând, eliptic, că „în mod corect a fost respinsă și excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantelor, invocată de acest pârât, raportat

la probele administrate, neexistând temei legal pentru respingerea acțiunii pe

considerentul că actele depuse nu sunt adecvate sau suficiente, având în vedere

că indiferent de procedura urmată, administrativă sau judiciară, oricum, în

final, executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești, se

face în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, privind

regimul de stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv - deci prin intermediul Fondului Proprietatea în privința căruia

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în numeroase alte cazuri

ineficienta, în sensul că nu funcționează în prezent de o manieră care să

conducă la o despăgubire efectivă".

S-a

constatat, astfel, că instanța de apel nu a analizat acest motiv de apel în

limitele criticilor formulate, respectiv, în raport de faptul că imobilul în

litigiu se află într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară

reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că, inexistența înscrierii în

Cartea Funciară ar conduce la concluzia că nu s-a făcut dovada dreptului de

proprietate al reclamantelor și al antecesorilor acestora asupra imobilului

revendicat, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de

apel, în analiza excepției lipsei calității procesuale active astfel invocate,

se referă tot la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ceea ce în abordarea

sa total eronată, ar avea relevanță și asupra justificării calității procesuale

în cauză.

Întrucât,

instanța de apel a pronunțat hotărârea, fără să analizeze această critică din

motivele de apel, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

fiind o excepție absolută, peremptorie

și

dirimantă,

s-a apreciat că nu pot

fi

cenzurate

în recurs critici/aspecte asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat în

nici un fel, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta chemată în

garanție, iar hotărârea atacată a

fost

casată cu trimitere la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de

aceasta.

S-au

menținut celelalte dispoziții ale deciziei

și

sentinței.

Prin decizia civilă nr.

39/A din data de 14 iunie 2012 a Curții de Apel Oradea – Secția I civilă, s-a

respins, ca inadmisibilă, cererea de renunțare la judecarea cererii de chemare

în garanție formulată de SC T.C. SA Oradea împotriva AVAS București.; s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de chemata în garanție AVAS - București,

în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor,

Prefectura Județului Bihor, Primarul Municipiului Oradea, Județ Bihor, Primăria

Oradea, Județ Bihor, SC T.C. SRL Oradea, SC U.Ț.B. SA București, intimatul

intervenient M.V., intimații reclamanți B.M., T.M.

În cadrul

rejudecării apelului declarat de AVAS, urmare a casării cu trimitere dispuse de

Înalta Curte, instanța a reținut următoarele:

Prin

actul depus la dosar pentru termenul de judecată din 17 mai 2012, intimata

pârâtă SC T.C. SA Oradea a învederat instanței că renunță la cererea de chemare

în garanție formulată împotriva AVAS București la data de 12 aprilie 2007.

Față de

cererea anterior menționată, AVAS și-a exprimat poziția prin înscrisul

intitulat „Precizări”, înregistrat la instanță la data de 6 iunie 2012,

considerând că cererea este inadmisibilă, fiind formulată cu încălcarea

dispozițiilor art. 246 C. proc. civ.

Analizând

cererea de renunțare la judecată din perspectiva prevederilor art. 246 C. proc.

civ., instanța a constatat că este inadmisibilă, având în vedere opoziția

exprimată de AVAS.

Astfel,

s-a reținut că prezintă relevanță în acest sens prevederile art. 246 alin. (4) C.

proc. civ. care statuează că atunci când s-a intrat în dezbaterea fondului,

renunțarea se poate face numai cu învoirea pârâtului, prin urmare, în căile de

atac, cum este cazul în speță, renunțarea la cererea de chemare în judecată se

poate face numai cu acordul pârâtului, deoarece s-a intrat în dezbaterea

fondului procesului.

Cercetând

apelul declarat de AVAS sub aspectul motivelor invocate, cu respectarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța a găsit criticile aduse

hotărârii atacate ca fiind nefondate, reținând că din materialul probator

existent la dosar rezultă cu prisosință calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite

la măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001.

Împotriva

deciziei mai sus menționate, au declarat recurs, în termen legal, pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București și chemata în

garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice București a susținut, în esență, că deși în

primul ciclu procesual, Înalta Curte, prin decizia civila nr. 8168 din 17

noiembrie 2011, a admis recursul acestei instituții și a schimbat, în parte

sentința civilă nr. 229C din 11 iunie 2009 a Tribunalului Bihor, în sensul că a respins acțiunea fața de acest pârât, pentru lipsa calității procesuale

pasive, greșit, în rejudecarea apelului chematei în garanție A.V.A.S., prin

soluția dată s-a menținut în tot sentința.

Consideră

că nu poate fi menținută în tot sentința ci se impune a fi scos din cauză pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București sens în care se

solicită a fi înscris în dispozitivul deciziei recurate acest aspect.

criticilor de recurs formulate, chemata în garanție Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului a arătat următoarele:

Hotărârea recurată

este nelegală întrucât instanța a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art.

23 din Legea nr. 10/2001, Decretul-lege nr. 115/1938 și nelegal a fost reținută

calitatea intimatelor-reclamante de persoane îndreptățite la masuri reparatorii

în temeiul legii speciale.

Astfel, instanța de

recurs admițând recursul declarat de AVAS și casând decizia instanței de apel a

reținut ca întemeiat motivul invocat de această instituție cu privire la faptul

ca imobilul în litigiu se afla într-o zonă supusa regimului de publicitate

imobiliara reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938 astfel că inexistența

înscrierii în Cartea Funciara conduce la concluzia ca nu s-a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în conformitate cu

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.

În altă ordine de

idei se susține că instanța de apel a analizat motivele invocate de AVAS în

susținerea excepției lipsei calității procesuale active a

intimatelor-reclamante, fără însă a se pronunța asupra acesteia.

Se mai susține că instanța

de apel a aplicat în mod nelegal dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001

republicată, Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007, stabilind în sarcina

AVAS obligația de a soluționa notificarea intimaților-reclamanți.

În concluzie se

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul

admiterii apelului AVAS, schimbarea sentinței civile 229/C din 11 iunie 2009

pronunțata de Tribunalul Bihor, în sensul admiterii excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantelor, iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii

acestora ca neîntemeiată.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate pentru următoarele considerente:

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

București se constată că decizia recurată este criticată din perspectiva

faptului că greșit instanța de apel a menținut în tot sentința pronunțată de

Tribunalul Bihor.

Prin

decizia nr. 8168 din data de 17 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor

și

chemata în garanție

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 131

A

din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă.

S-a

casat, în parte, decizia atacată în sensul

că

s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței

civile nr. 229C din 11 iunie 2009 a Tribunalului Bihor - Secția civilă,

schimbându-se în parte sentința în sensul

că

s-a respins acțiunea față de acest pârât, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Cauza

a fost trimisă aceleiași curți de apel spre rejudecarea apelului declarat de

chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

constatându-se că nu a fost analizată excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantelor.

Soluția

pronunțată în rejudecare, prin care instanța a respins, ca nefondat, apelul

declarat de chemata în garanție AVAS - București și a menținut în tot sentința

apelată, a fost dată raportat la limitele recursului ce au vizat expres apelul chematei

în garanție AVAS.

Astfel,

se constată că decizia recurată este legală, fiind pronunțată din perspectiva

apelului AVAS fără a se schimba cu ceva soluția cu privire la

pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, pentru care, Înalta Curte, prin decizia de casare, a stabilit că nu are

calitate procesuală pasivă, respingând acțiunea reclamantelor față de acest

pârât.

Ca

atare, critica recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice București este nefondată, urmând a fi respinsă.

2.

În ceea ce privește recursul declarat de chemata în garanție AVAS, Înalta Curte

constată că și acesta este nefondat pentru argumentele ce succed.

În

esență, critica recurentei chemata în garanție AVAS vizează faptul că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a

reclamantelor.

Este

de reținut că apelul formulat de chemata în garanție AVAS are ca motive

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții și excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantelor ( filele 45-49 dosar apel).

Înalta

Curte observă că instanța de apel a analizat și s-a pronunțat asupra tuturor

motivelor de apel, inclusiv a răspuns motivului ce viza lipsa calității

procesuale active a reclamantelor ceea ce nu impune necesitatea pronunțării în

mod separat asupra excepțiilor invocate.

Ca atare,

în mod corect s-a reținut că reclamantele din cauză se înscriu în categoria

persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit dispozițiilor art. 3

din Legea nr. 10/2001.

Cu

privire la critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

10/2001 republicată, Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007, se constată că

este nefondată.

În speță, imobilul în

cauză constituie proprietatea unei societăți comerciale cu capital integral

privat, fiind evidențiat în patrimoniul acesteia la data apariției Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 29

alin. (1) pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2),

persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor

solicitate.

Alin. (2) al acestui

articol prevede că dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care

imobilele au fost înstrăinate.

Totodată art. 29 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, dispune că în situația imobilelor prevăzute la alin.

(1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția

publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art.

26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Așadar în mod

judicios s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001,

deoarece măsurile reparatorii se propun de către instituția publică ce

efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în cauza dată de către

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului succesoarea Fondului

Proprietății de Stat București, aceasta fiind deci entitatea abilitată a

soluționa notificarea.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi

respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice București și de chemata în garanție Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 39/A din data de 14

iunie 2012 a Curții de Apel Oradea – Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2013.