ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 348/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 la data de 6 ianuarie 2010, sub nr. 192/301/2010, reclamanta L.M.M. a chemat în judecată pe pârâtul B.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate valabilitatea convenției sub semnătură privată încheiată la data de 24 aprilie 2007 și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, având ca obiect garsoniera situată în București, sector 3, imobil evaluat (după prețuirea reclamantei) la suma de 40.000 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1073, art. 942, art. 943, art. 962, art. 964, art. 969, art. 970, art. 973, art. 1068, art. 1172, art. 1176, art. 1294-art.

1295 C. civ.; cererea a fost legal timbrată cu 2.211 RON taxă judiciară de timbru și 5 RON timbru judiciar. La data de 11 mai 2010, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, învederând că obiectul acțiunii constă în solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Ulterior, prin cererea formulată la data de 1 iunie 2010, reclamanta a arătat că își modifică cererea de chemare în judecată în sensul că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâta C.D., în calitate de moștenitoare testamentară a promitentului vânzător B.S. Prin sentința civila nr. 12468 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta C.D., iar acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 2200R din 19 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta reclamantă, a fost casată sentința recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că în mod greșit prima instanță a luat în calcul, la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, momentul modificării cererii. Astfel, s-a apreciat că deși acțiunea ar fi trebuit respinsă pentru lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtului, instanța s-a pronunțat cu privire la admiterea cererii modificatoare și a constatat că a operat schimbarea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a „moștenitoarei” pârâtului, asimilând astfel această situație celei de continuare a procesului prin moștenitori.

Rezultă, așadar că interpretarea trebuie să fie unitară, iar momentul la care trebuie raportat termenul de prescripție este cel al promovării acțiunii, 6 ianuarie 2010, iar nu momentul modificării cererii de chemare în judecată, 1 iunie 2010; prin urmare, s-a constatat că, la data promovării acțiunii, termenul de prescripție nu era împlinit. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 30 noiembrie 2011, sub nr. 44386/301/2011. La data de 2 februarie 2012, pârâta a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția lipsei capacitații de folosință, excepția necompetentei teritoriale, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

În motivarea excepției necompetenței teritoriale, pârâta a arătat că prin acțiunea formulată, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, reclamanta tinde la valorificarea unui drept de creanță, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 5 C. proc. civ., astfel că, instanța competentă este cea de la domiciliul pârâtului; prin urmare, a solicitat declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Iași în a cărei circumscripție teritorială domiciliază; la aceeași dată, pârâta a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a actului juridic încheiat sub semnătura privată, intitulat „contract de vânzare-cumpărare” și să fie obligată reclamanta-pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 21 februarie 2012 instanța a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâta-reclamantă prin întâmpinare, astfel că prin sentința civilă nr. 3205 din 21 februarie 2012, Judecătoria sector 3 București, a admis excepția necompetenței teritoriale, dispunând declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Iași. Asupra excepției necompetenței teritoriale, s-au reținut următoarele: Potrivit art. 5 C. proc. civ., cererea se introduce la instanța de la domiciliul pârâtului. Instanța a constatat că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este una personală, privind pronunțarea unei hotărâri care sa țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Chiar dacă se referă la un bun imobil, o atare de acțiune nu are caracter real, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 13 C. proc. civ., contrar susținerilor reclamantei-pârâte. Prin cererea de față, reclamanta-pârâtă tinde la valorificarea unui drept de creanță, iar nu a unui drept real, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 5 C. proc. civ., care reglementează competența teritorială de drept comun în funcție de criteriul domiciliului pârâtului. Cum în cauza de față pârâta are domiciliul în municipiul Iași, Judecătoria sector 3 a constatat că, în temeiul dispozițiilor art. 5 C. proc. civ., Judecătoriei Iași îi revine competența de soluționare a pricinii, astfel că s-a dispus declinarea competenței în favoarea acestei instanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 158 alin. (1) C. proc.

civ. Recursul promovat împotriva acestei sentințe a fost respins ca inadmisibil prin decizia civilă nr. 1737R din 26 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Cauza a fost înaintată Judecătoriei Iași mai înainte de rămânerea irevocabilă a sentinței de declinare, fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 15209/245/2012; prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2012, Judecătoria Iași, în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

a dispus suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea recursului împotriva sentinței civile nr. 3205 din 21 februarie 2012 a Judecătorie sector 3. La data de 9 octombrie 2013, după pronunțarea deciziei civile nr. 1737R din 26 iunie 2013 reclamanta a formulat o cerere de repunere pe rol, iar ulterior a depus precizări și înscrisuri prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale absolute a Judecătoriei Iași și a solicitat declinarea competenței și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență, stabilindu-se termen în vederea discutării repunerii cauzei pe rol și continuării judecății, la data de 13 decembrie 2013. Prin sentința civilă nr. 17164 din 13 decembrie 2013, Judecătoria Iași, în urma repunerii cauzei pe rol, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 3 și, constatând ivit conflictul negativ de competență, s-a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, s-au reținut următoarele: Reclamanta a susținut că excepția invocată privește necompetența teritorială absolută, întrucât cererea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni reale, în raport de care sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. proc. civ.; a mai susținut că prin actul sub semnătură privată de care înțelege să se prevaleze ar fi operat o veritabilă transmitere a dreptului de proprietate asupra unui imobil situat în București, astfel încât competența de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic, nu poate aparține decât instanței de la locul situării imobilului. În combaterea excepției, pârâta a susținut că aceasta este neîntemeiată, competența teritorială fiind doar relativă, astfel că reclamanta nu are posibilitatea de a o invoca, cu atât mai mult cu cât se opune excepția autorității de lucru judecat.

S-a mai arătat că în baza dispozițiilor art. 5 C. proc. civ. se stabilește competența teritorială de soluționare a cauzei, caz în care instanței de la domiciliul pârâtei (corespunzător acțiunii modificate de reclamantă) îi revine competența de soluționare a pricinii; cum pârâta C.D. are domiciliul în municipiul Iași (situație ce era valabilă și la momentul cererii modificatoare), Judecătoria Iași este instanța competentă din punct de vedere teritorial. Un prim aspect analizat de Judecătoria Iași a privit calificarea juridică a excepției invocate de reclamantă. Astfel, s-a reținut că pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare constituie, în esență, o acțiune personală și nu una reală, aptă a fi circumscrisă prevederilor art. 13 C. proc.

civ., normă ce reglementează competența teritorială exclusivă în cazul cererilor privitoare la imobile. Dată fiind calificarea cererii de chemare în judecată, rezultă că este operantă regula generală înscrisă în art. 5 C. proc. civ., potrivit căreia cererea se introduce la instanța de la domiciliul pârâtului. Totodată, instanța a analizat contextul particular în care excepția analizată a fost invocată ca și autoritatea de lucru judecat susținută de pârâtă în apărare, elemente cu efecte în ce privește posibilitatea reală a reclamantei de a invoca excepția, precum și cu privire la dezlegarea excepției în discuție.

Astfel, Judecătoria Iași a reținut că o hotărârea de declinare a competenței nu se opune cu autoritate de lucru judecat și nici nu beneficiază de putere de lucru judecat în fața instanței în favoarea căreia este declinată competența, aceasta fiind o simplă dezinvestire a instanței care a admis excepția necompetenței, fără a constitui o obligație pentru instanța de trimitere, care, potrivit dispozițiilor legale în materie, are ea însăși posibilitatea de a aprecia asupra propriei sale competențe. Mai mult, instanța a mai constatat că în absența unei căi de atac admisibile împotriva hotărârii de declinare a competenței, decizia din 26 iunie 2013, a Tribunalului București, nu se poate bucura nici ea de acest efect recunoscut hotărârilor de a se opune unei noi aprecieri a competenței.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 158 alin. (5) C. proc. civ., dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a formulat cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței, normă care este de natură a disciplina conduita reclamantului și a evita declinările „nejustificate” pe parcursul procesului. Cu toate acestea, nu trebuie omis faptul că reclamanta a promovat cererea în contradictoriu cu o persoană decedată, al cărei ultim domiciliu s-a aflat pe raza Municipiului București, iar pe parcursul procesului și-a modificat cererea, prin schimbarea cadrului procesual și introducerea în cauză a pârâtei C.D. De asemenea, s-a constatat că deși Judecătoria sector 3 a luat act de faptul că decesul pârâtului inițial a survenit la 2 noiembrie 2009, iar acțiunea a fost promovată la 6 ianuarie 2010, a încuviințat cererea de modificare a acțiunii.

Pe de altă parte, modificarea operată prin schimbarea pârâtei nu a fost reanalizată și desființată instanța de control judiciar, soluția asupra lipsei calității procesuale pasive rămânând irevocabilă odată cu pronunțarea instanței de recurs din 19 septembrie 2011, în sensul trimiterii spre rejudecare; de asemenea, instanța de control judiciar a precizat că lipsa capacității de folosință nu mai putea fi pusă în discuție în recurs și a respins excepția prescripției, reținând în considerente că prin admiterea cererii de modificare, prima instanță a apreciat că situația aplicabilă este similară continuării procesului de către moștenitori, deși, în realitate, pârâtul decedase anterior momentului promovării acțiunii.

Ca atare, și Judecătoria Iași a apreciat că nu mai poate reveni asupra măsurilor deja dispuse, astfel încât să rețină că acțiunea fost formulată ab initio în contradictoriu cu pârâta C.D., în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost modificată pe parcursul procesului, prin introducerea în cauză a moștenitorului pârâtului inițial. Or, în acest caz, nu pot fi apreciate ca incidente prevederile art. 5 C. proc. civ. în raport cu noul domiciliu al „moștenitorului” pârâtului inițial, competența fiind stabilită în raport de domiciliul primului pârât, B.S. Prin soluția pronunțată nu se sancționează conduita reclamantei cu privire la alegerea competenței și imposibilitatea de modificare ulterioară a acesteia, deoarece L.M.M.

a promovat acțiunea pe rolul instanțelor din București, la Judecătoria sectorului 3, în circumscripția căreia domiciliase pârâtul chemat în judecată. Astfel, persoana introdusă ulterior în judecată nu poate determina o schimbare de competență, în aceeași manieră în care schimbarea domiciliului pârâtului pe parcursul procesului nu poate determina o schimbare de competență. Judecătoria Iași a mai apreciat că susținerile reclamantei referitoare la competența teritorială a Judecătoriei sectorului 3 București sunt pertinente, aceasta trebuind să fie stabilită în raport de domiciliul pârâtului inițial și că, deși are natura juridică a unei norme relative, în speță nu se verifică situația descrisă de 158 alin. (5) C. proc.

civ. care să interzică reclamantului invocarea necompetenței teritoriale relative. Mai mult, în raport de situația particulară a cursului judecății cauzei (în absența dosarelor de fond și a hotărârii de recurs împotriva soluției de declinare), instanța a apreciat că reclamata s-a încadrat în termenul legal pentru invocarea unei atare excepții. Înalta Curte constată că în pricina de față, competența teritorială de soluționare a cauzei în primă instanță revine Judecătoriei Iași, pentru motivele ce urmează: Cererea dedusă judecății are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, în temeiul unei convenții sub semnătură privată încheiată între reclamantă și promitentul vânzător, B.S., autorul pârâtei din cauză.

Încheierea unei convenții sub semnătură privată în vederea vânzării cumpărării unui imobil dă naștere unui drept de creanță, anume, o obligație de a face (perfectarea contractului în formă autentică) al cărei creditor este promitentul cumpărător, debitorul fiind promitentul vânzător. Ambele instanțe aflate în conflict au calificat corect cererea de chemare în judecată în sensul menționat (acțiunea fiind una personală), prin promovarea cererii de chemare în judecată reclamanta solicitând executarea silită în natură a obligației al cărei creditor este, în aplicarea dispozițiilor art. 1073, art. 1075 C. civ. (cererea fiind formulată anterior intrării în vigoare a noului C. civ.). În consecință, în vederea stabilirii instanței competente din punct de vedere teritorial pentru soluționarea cauzei în primă instanță este operantă regula înscrisă în dispozițiile art. 5 C. proc.

civ. ce prevăd competența teritorială de drept comun (instanța domiciliului pârâtului) ori, alternativ, cea prevăzută de art. 10 pct. 1 C. proc. civ. (instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii), competența teritorială fiind relativă, iar normele ce o reglementează, de ordine privată, având, în principiu, caracter dispozitiv (cu excepția celor prevăzute la art. 13-art. 16 C. proc. civ.). Pe de altă parte, conform art. 12 C. proc. civ., reclamantul este cel care are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. Conflictul negativ de competență nu s-a ivit ca urmare a aplicării regulilor de competență alternativă, ambele instanțe pronunțând declinarea de competență în aplicarea aceleiași norme, art. 5 C. proc.

civ., astfel că nici dispozițiile art. 12 C. proc. civ. nu și-au găsit aplicabilitatea. Identificarea unei instanței diferite în aplicarea aceleiași reguli de competență teritorială de drept comun a fost generată de stabilirea variabilă a persoanei pârâtului ceea ce se constituia în criteriul legal pentru partajarea competenței teritoriale.

Astfel, inițial, reclamanta a chemat în judecată pe numitul B.S., care însă la data înregistrării cererii pe rolul Judecătoriei sector 3 (6 octombrie 2010) era decedat (din 2 noiembrie 2009); ulterior însă, prin cererea formulată la 1 iunie 2010, reclamanta a substituit pârâtul chemat în judecată prin cererea introductivă cu pârâta C.D., moștenitoare a promitentului vânzător, cererea fiind una modificatoare, iar nu completatoare, atare calificare rezultând și din efectele dispuse de Judecătoria sector 3 la termenul din 1 iunie 2010 (citarea în cauză în calitate de pârâtă doar a numitei C.D.), precum și din considerentele deciziei civile nr. 2200R din 19 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

În timp ce printr-o cerere completatoare se adaugă la oricare dintre elementele cererii de chemare în judecată (părți, obiect, cauză), cu păstrarea tuturor elementelor inițiale ale cererii, printr-o cerere modificatoare, în mod necesar, se substituie unul sau mai multe dintre cele trei elemente ale cererii de chemare în judecată, oricare dintre aceste cereri putând fi formulată de reclamant cel mai târziu la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, astfel cum prevede art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

În pronunțarea regulatorului de competență nu poate fi exercitată o cenzură a hotărârilor prin care cele două instanțe și-au declinat reciproc competența, astfel că nu vor putea fi evaluate aspectele de legalitate a invocării excepției de necompetență teritorială ori de formulare a cererii modificatoare, după cum se va ține seama și de calificările date de instanțe (în limitele legalei lor învestiri) cu privire la cererea formulată de reclamantă la data de 1 iunie 2010, dar și de efectele date acestei cereri de instanța în fața căreia a fost formulată. Ca atare, dată fiind cererea de modificare a cadrului procesual pasiv formulată de reclamantă prin care aceasta a învederat că înțelege să se judece în contradictoriu cu C.D.

în calitate de pârâtă, cerere căreia Judecătoria sector 3 i-a dat efectul imediat al schimbării cadrului procesual pasiv prin substituirea celui chemat inițial în judecată (B.S.) cu pârâta C.D., rezultă că acesteia îi revine în cauză calitatea de unic și veritabil pârât și, în consecință, în raport de domiciliul acestei pârâte trebuie identificată instanța competentă teritorial pentru soluționarea cauzei; cum pârâta are domiciliul pe raza municipiului Iași, rezultă că, în temeiul dispozițiilor art. 5 C. proc. civ., Judecătoriei Iași îi va fi atribuită competența teritorială de primă instanță.

Totodată, este necesar a se mai preciza că prin decizia civilă nr. 2200R din 19 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă (prin care sentința recurată a fost casată și cauza trimisă spre soluționare pentru nelegala admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune) s-a reținut, de asemenea, schimbarea cadrului procesual pasiv, dar, cu toate acestea, instanța de recurs a făcut și aprecieri ce exced legalei sale învestiri, dată fiind depășirea limitelor stabilite prin criticile formulate în recurs, considerând că prin introducerea în cauză a „moștenitoarei” pârâtului, Judecătoria sector 3 a asimilat această situație celei de continuare a procesului prin moștenitori.

Or, aceste considerente nu intră sub puterea lucrului judecat, de vreme ce soluția dată cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a autorului pârâtei nu a făcut obiect al motivelor de recurs, ci doar cea privind admiterea excepției prescripției (titulară a căii de atac fiind reclamanta însăși) și, în plus, este permisă modificarea cererii de chemare în judecată în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv din perspectiva cadrului procesual pasiv al cauzei, astfel cum s-a întâmplat în cauză, prin substituirea pârâtului, astfel încât ab initio se consideră că cel chemat în judecată prin cererea modificatoare este cel care are calitatea de pârât.

Atare situație este diferită de cea a transmisiunii legale de calitate procesuală ca efect al decesului uneia dintre părți, în virtutea moștenirii legale sau testamentare, ceea ce într-adevăr nu ar fi putut conduce la stabilirea unei alte instanțe competente teritorial decât cea de la domiciliul pârâtului inițial, momentul procesual relevant pentru verificarea regulilor de competență fiind cel al formulării cererii de chemare în judecată. Față de aceste considerente, în baza art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2014.