ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 348/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 348/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sector 3 la data de 6 ianuarie 2010, sub nr. 192/301/2010, reclamanta L.M.M. a chemat

în judecată pe pârâtul B.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se constate valabilitatea convenției sub semnătură privată încheiată la data

de 24 aprilie 2007 și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic

de vânzare-cumpărare, având ca obiect garsoniera situată în București, sector

3, imobil evaluat (după prețuirea reclamantei) la suma de 40.000 RON.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 1073, art. 942, art. 943, art. 962, art. 964, art. 969, art.

970, art. 973, art. 1068, art. 1172, art. 1176, art. 1294-art. 1295 C. civ.; cererea

a fost legal timbrată cu 2.211 RON taxă judiciară de timbru și 5 RON timbru judiciar.

La data de 11 mai 2010,

reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, învederând că obiectul acțiunii

constă în solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic

de vânzare-cumpărare.

Ulterior, prin cererea

formulată la data de 1 iunie 2010, reclamanta a arătat că își modifică cererea de

chemare în judecată în sensul că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâta

C.D., în calitate de moștenitoare testamentară a promitentului vânzător B.S.

Prin sentința civila

nr. 12468 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București

a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta

C.D., iar acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.

Prin decizia civilă

nr. 2200R din 19 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

a fost admis recursul declarat de recurenta reclamantă, a fost casată sentința recurată,

iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că în

mod greșit prima instanță a luat în calcul, la soluționarea excepției prescripției

dreptului material la acțiune, momentul modificării cererii. Astfel, s-a apreciat

că deși acțiunea ar fi trebuit respinsă pentru lipsa capacității procesuale de folosință

a pârâtului, instanța s-a pronunțat cu privire la admiterea cererii modificatoare

și a constatat că a operat schimbarea cadrului procesual, prin introducerea în cauză

a „moștenitoarei” pârâtului, asimilând astfel această situație celei de continuare

a procesului prin moștenitori. Rezultă, așadar că interpretarea trebuie să fie unitară,

iar momentul la care trebuie raportat termenul de prescripție este cel al promovării

acțiunii, 6 ianuarie 2010, iar nu momentul modificării cererii de chemare în judecată,

1 iunie 2010; prin urmare, s-a constatat că, la data promovării acțiunii, termenul

de prescripție nu era împlinit.

Dosarul a fost reînregistrat

pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 30 noiembrie 2011, sub

nr. 44386/301/2011.

La data de 2

februarie 2012, pârâta a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția

lipsei capacitații de folosință, excepția necompetentei teritoriale, iar pe fond,

a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

În motivarea excepției

necompetenței teritoriale, pârâta a arătat că prin acțiunea formulată, pronunțarea

unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, reclamanta

tinde la valorificarea unui drept de creanță, fiind astfel aplicabile dispozițiile

art. 5 C. proc. civ., astfel că, instanța competentă este cea de la domiciliul pârâtului;

prin urmare, a solicitat declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Iași în

a cărei circumscripție teritorială domiciliază; la aceeași dată, pârâta a formulat

și cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută

a actului juridic încheiat sub semnătura privată, intitulat „contract de vânzare-cumpărare”

și să fie obligată reclamanta-pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată

din data de 21 februarie 2012 instanța a pus în discuție excepția necompetenței

teritoriale invocată de pârâta-reclamantă prin întâmpinare, astfel că prin sentința

civilă nr. 3205 din 21 februarie 2012, Judecătoria sector 3 București, a admis excepția

necompetenței teritoriale, dispunând declinarea competenței în favoarea Judecătoriei

Iași.

Asupra excepției necompetenței

teritoriale, s-au reținut următoarele:

Potrivit art. 5 C. proc.

civ., cererea se introduce la instanța de la domiciliul pârâtului.

Instanța a constatat că

acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este una personală, privind pronunțarea

unei hotărâri care sa țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Chiar dacă

se referă la un bun imobil, o atare de acțiune nu are caracter real, astfel că nu

sunt incidente dispozițiile art. 13 C. proc. civ., contrar susținerilor reclamantei-pârâte.

Prin cererea de față, reclamanta-pârâtă tinde la valorificarea unui drept de creanță,

iar nu a unui drept real, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 5 C.

proc. civ., care reglementează competența teritorială de drept comun în funcție

de criteriul domiciliului pârâtului. Cum în cauza de față pârâta are domiciliul

în municipiul Iași, Judecătoria sector 3 a constatat că, în temeiul dispozițiilor

art. 5 C. proc. civ., Judecătoriei Iași îi revine competența de soluționare a pricinii,

astfel că s-a dispus declinarea competenței în favoarea acestei instanțe, în conformitate

cu dispozițiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul promovat împotriva

acestei sentințe a fost respins ca inadmisibil prin decizia civilă nr. 1737R

din 26 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Cauza a fost înaintată

Judecătoriei Iași mai înainte de rămânerea irevocabilă a sentinței de declinare,

fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 15209/245/2012; prin încheierea

de ședință din 14 decembrie 2012, Judecătoria Iași, în temeiul dispozițiilor

art. 244 pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea

recursului împotriva sentinței civile nr. 3205 din 21 februarie 2012 a Judecătorie

sector 3.

La data de 9

octombrie 2013, după pronunțarea deciziei civile nr. 1737R din 26 iunie 2013 reclamanta

a formulat o cerere de repunere pe rol, iar ulterior a depus precizări și înscrisuri

prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale absolute a Judecătoriei Iași

și a solicitat declinarea competenței și înaintarea dosarului către Înalta Curte

de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență, stabilindu-se

termen în vederea discutării repunerii cauzei pe rol și continuării judecății, la

data de 13 decembrie 2013.

Prin sentința civilă

nr. 17164 din 13 decembrie 2013, Judecătoria Iași, în urma repunerii cauzei pe rol,

a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența soluționării cauzei

în favoarea Judecătoriei sector 3 și, constatând ivit conflictul negativ de competență,

s-a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea

regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această

soluție, s-au reținut următoarele:

Reclamanta a susținut

că excepția invocată privește necompetența teritorială absolută, întrucât cererea

dedusă judecății are caracterul unei acțiuni reale, în raport de care sunt aplicabile

dispozițiile art. 13 C. proc. civ.; a mai susținut că prin actul sub semnătură privată

de care înțelege să se prevaleze ar fi operat o veritabilă transmitere a dreptului

de proprietate asupra unui imobil situat în București, astfel încât competența de

pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic, nu poate aparține decât

instanței de la locul situării imobilului.

În combaterea excepției,

pârâta a susținut că aceasta este neîntemeiată, competența teritorială fiind doar

relativă, astfel că reclamanta nu are posibilitatea de a o invoca, cu atât mai mult

cu cât se opune excepția autorității de lucru judecat. S-a mai arătat că în baza

dispozițiilor art. 5 C. proc. civ. se stabilește competența teritorială de soluționare

a cauzei, caz în care instanței de la domiciliul pârâtei (corespunzător acțiunii

modificate de reclamantă) îi revine competența de soluționare a pricinii; cum pârâta

C.D. are domiciliul în municipiul Iași (situație ce era valabilă și la momentul

cererii modificatoare), Judecătoria Iași este instanța competentă din punct de vedere

teritorial.

Un prim aspect analizat

de Judecătoria Iași a privit calificarea juridică a excepției invocate de reclamantă.

Astfel, s-a reținut că

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare

constituie, în esență, o acțiune personală și nu una reală, aptă a fi circumscrisă

prevederilor art. 13 C. proc. civ., normă ce reglementează competența teritorială

exclusivă în cazul cererilor privitoare la imobile. Dată fiind calificarea cererii

de chemare în judecată, rezultă că este operantă regula generală înscrisă în

art. 5 C. proc. civ., potrivit căreia cererea se introduce la instanța de la domiciliul

pârâtului.

Totodată, instanța a analizat

contextul particular în care excepția analizată a fost invocată ca și autoritatea

de lucru judecat susținută de pârâtă în apărare, elemente cu efecte în ce privește

posibilitatea reală a reclamantei de a invoca excepția, precum și cu privire la

dezlegarea excepției în discuție.

Astfel, Judecătoria Iași

a reținut că o hotărârea de declinare a competenței nu se opune cu autoritate de

lucru judecat și nici nu beneficiază de putere de lucru judecat în fața instanței

în favoarea căreia este declinată competența, aceasta fiind o simplă dezinvestire

a instanței care a admis excepția necompetenței, fără a constitui o obligație pentru

instanța de trimitere, care, potrivit dispozițiilor legale în materie, are ea însăși

posibilitatea de a aprecia asupra propriei sale competențe. Mai mult, instanța a

mai constatat că în absența unei căi de atac admisibile împotriva hotărârii de declinare

a competenței, decizia din 26 iunie 2013, a Tribunalului București, nu se poate

bucura nici ea de acest efect recunoscut hotărârilor de a se opune unei noi aprecieri

a competenței.

De asemenea, potrivit

prevederilor art. 158 alin. (5) C. proc. civ., dacă necompetența nu este de ordine

publică, partea care a formulat cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere

declararea necompetenței, normă care este de natură a disciplina conduita reclamantului

și a evita declinările „nejustificate” pe parcursul procesului.

Cu toate acestea, nu trebuie

omis faptul că reclamanta a promovat cererea în contradictoriu cu o persoană decedată,

al cărei ultim domiciliu s-a aflat pe raza Municipiului București, iar pe parcursul

procesului și-a modificat cererea, prin schimbarea cadrului procesual și introducerea

în cauză a pârâtei C.D. De asemenea, s-a constatat că deși Judecătoria sector 3

a luat act de faptul că decesul pârâtului inițial a survenit la 2 noiembrie 2009,

iar acțiunea a fost promovată la 6 ianuarie 2010, a încuviințat cererea de modificare

a acțiunii.

Pe de altă parte, modificarea

operată prin schimbarea pârâtei nu a fost reanalizată și desființată instanța de

control judiciar, soluția asupra lipsei calității procesuale pasive rămânând irevocabilă

odată cu pronunțarea instanței de recurs din 19 septembrie 2011, în sensul trimiterii

spre rejudecare; de asemenea, instanța de control judiciar a precizat că lipsa capacității

de folosință nu mai putea fi pusă în discuție în recurs și a respins excepția prescripției,

reținând în considerente că prin admiterea cererii de modificare, prima instanță

a apreciat că situația aplicabilă este similară continuării procesului de către

moștenitori, deși, în realitate, pârâtul decedase anterior momentului promovării

acțiunii.

Ca atare, și Judecătoria

Iași a apreciat că nu mai poate reveni asupra măsurilor deja dispuse, astfel încât

să rețină că acțiunea fost formulată ab initio în contradictoriu cu pârâta C.D.,

în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost modificată pe parcursul

procesului, prin introducerea în cauză a moștenitorului pârâtului inițial. Or, în

acest caz, nu pot fi apreciate ca incidente prevederile art. 5 C. proc. civ. în

raport cu noul domiciliu al „moștenitorului” pârâtului inițial, competența fiind

stabilită în raport de domiciliul primului pârât, B.S.

Prin soluția pronunțată

nu se sancționează conduita reclamantei cu privire la alegerea competenței și imposibilitatea

de modificare ulterioară a acesteia, deoarece L.M.M. a promovat acțiunea pe rolul

instanțelor din București, la Judecătoria sectorului 3, în circumscripția căreia

domiciliase pârâtul chemat în judecată. Astfel, persoana introdusă ulterior în judecată

nu poate determina o schimbare de competență, în aceeași manieră în care schimbarea

domiciliului pârâtului pe parcursul procesului nu poate determina o schimbare de

competență.

Judecătoria Iași a mai

apreciat că susținerile reclamantei referitoare la competența teritorială a Judecătoriei

sectorului 3 București sunt pertinente, aceasta trebuind să fie stabilită în raport

de domiciliul pârâtului inițial și că, deși are natura juridică a unei norme relative,

în speță nu se verifică situația descrisă de 158 alin. (5) C. proc. civ. care să

interzică reclamantului invocarea necompetenței teritoriale relative. Mai mult,

în raport de situația particulară a cursului judecății cauzei (în absența dosarelor

de fond și a hotărârii de recurs împotriva soluției de declinare), instanța a apreciat

că reclamata s-a încadrat în termenul legal pentru invocarea unei atare excepții.

Înalta Curte constată

că în pricina de față, competența teritorială de soluționare a cauzei în primă instanță

revine Judecătoriei Iași, pentru motivele ce urmează:

Cererea dedusă judecății

are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare

cumpărare, în temeiul unei convenții sub semnătură privată încheiată între reclamantă

și promitentul vânzător, B.S., autorul pârâtei din cauză.

Încheierea unei convenții

sub semnătură privată în vederea vânzării cumpărării unui imobil dă naștere unui

drept de creanță, anume, o obligație de a face (perfectarea contractului în formă

autentică) al cărei creditor este promitentul cumpărător, debitorul fiind promitentul

vânzător.

Ambele instanțe aflate

în conflict au calificat corect cererea de chemare în judecată în sensul menționat

(acțiunea fiind una personală), prin promovarea cererii de chemare în judecată reclamanta

solicitând executarea silită în natură a obligației al cărei creditor este, în aplicarea

dispozițiilor art. 1073, art. 1075 C. civ. (cererea fiind formulată anterior intrării

în vigoare a noului C. civ.).

În consecință, în vederea

stabilirii instanței competente din punct de vedere teritorial pentru soluționarea

cauzei în primă instanță este operantă regula înscrisă în dispozițiile art. 5 C.

proc. civ. ce prevăd competența teritorială de drept comun (instanța domiciliului

pârâtului) ori, alternativ, cea prevăzută de art. 10 pct. 1 C. proc. civ. (instanța

locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii),

competența teritorială fiind relativă, iar normele ce o reglementează, de ordine

privată, având, în principiu, caracter dispozitiv (cu excepția celor prevăzute la

art. 13-art. 16 C. proc. civ.).

Pe de altă parte, conform

art. 12 C. proc. civ., reclamantul este cel care are alegerea între mai multe instanțe

deopotrivă competente.

Conflictul negativ de

competență nu s-a ivit ca urmare a aplicării regulilor de competență alternativă,

ambele instanțe pronunțând declinarea de competență în aplicarea aceleiași norme,

art. 5 C. proc. civ., astfel că nici dispozițiile art. 12 C. proc. civ. nu și-au

găsit aplicabilitatea.

Identificarea unei instanței

diferite în aplicarea aceleiași reguli de competență teritorială de drept comun

a fost generată de stabilirea variabilă a persoanei pârâtului ceea ce se constituia

în criteriul legal pentru partajarea competenței teritoriale.

Astfel, inițial, reclamanta

a chemat în judecată pe numitul B.S., care însă la data înregistrării cererii pe

rolul Judecătoriei sector 3 (6 octombrie 2010) era decedat (din 2 noiembrie 2009);

ulterior însă, prin cererea formulată la 1 iunie 2010, reclamanta a substituit pârâtul

chemat în judecată prin cererea introductivă cu pârâta C.D., moștenitoare a promitentului

vânzător, cererea fiind una modificatoare, iar nu completatoare, atare calificare

rezultând și din efectele dispuse de Judecătoria sector 3 la termenul din 1

iunie 2010 (citarea în cauză în calitate de pârâtă doar a numitei C.D.), precum

și din considerentele deciziei civile nr. 2200R din 19 septembrie 2011 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

În timp ce printr-o cerere

completatoare se adaugă la oricare dintre elementele cererii de chemare în judecată

(părți, obiect, cauză), cu păstrarea tuturor elementelor inițiale ale cererii, printr-o

cerere modificatoare, în mod necesar, se substituie unul sau mai multe dintre cele

trei elemente ale cererii de chemare în judecată, oricare dintre aceste cereri putând

fi formulată de reclamant cel mai târziu la prima zi de înfățișare în fața primei

instanțe, astfel cum prevede art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

În pronunțarea regulatorului

de competență nu poate fi exercitată o cenzură a hotărârilor prin care cele două

instanțe și-au declinat reciproc competența, astfel că nu vor putea fi evaluate

aspectele de legalitate a invocării excepției de necompetență teritorială ori de

formulare a cererii modificatoare, după cum se va ține seama și de calificările

date de instanțe (în limitele legalei lor învestiri) cu privire la cererea formulată

de reclamantă la data de 1 iunie 2010, dar și de efectele date acestei cereri de

instanța în fața căreia a fost formulată.

Ca atare, dată fiind cererea

de modificare a cadrului procesual pasiv formulată de reclamantă prin care aceasta

a învederat că înțelege să se judece în contradictoriu cu C.D. în calitate de pârâtă,

cerere căreia Judecătoria sector 3 i-a dat efectul imediat al schimbării cadrului

procesual pasiv prin substituirea celui chemat inițial în judecată (B.S.) cu pârâta

C.D., rezultă că acesteia îi revine în cauză calitatea de unic și veritabil pârât

și, în consecință, în raport de domiciliul acestei pârâte trebuie identificată instanța

competentă teritorial pentru soluționarea cauzei; cum pârâta are domiciliul pe raza

municipiului Iași, rezultă că, în temeiul dispozițiilor art. 5 C. proc. civ., Judecătoriei

Iași îi va fi atribuită competența teritorială de primă instanță.

Totodată, este necesar

a se mai preciza că prin decizia civilă nr. 2200R din 19 septembrie 2011 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă (prin care sentința recurată a fost casată și cauza

trimisă spre soluționare pentru nelegala admitere a excepției prescripției dreptului

material la acțiune) s-a reținut, de asemenea, schimbarea cadrului procesual pasiv,

dar, cu toate acestea, instanța de recurs a făcut și aprecieri ce exced legalei

sale învestiri, dată fiind depășirea limitelor stabilite prin criticile formulate

în recurs, considerând că prin introducerea în cauză a „moștenitoarei” pârâtului,

Judecătoria sector 3 a asimilat această situație celei de continuare a procesului

prin moștenitori.

Or, aceste considerente

nu intră sub puterea lucrului judecat, de vreme ce soluția dată cu privire la excepția

lipsei capacității de folosință a autorului pârâtei nu a făcut obiect al motivelor

de recurs, ci doar cea privind admiterea excepției prescripției (titulară a căii

de atac fiind reclamanta însăși) și, în plus, este permisă modificarea cererii de

chemare în judecată în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv din

perspectiva cadrului procesual pasiv al cauzei, astfel cum s-a întâmplat în cauză,

prin substituirea pârâtului, astfel încât ab initio se consideră că cel chemat în

judecată prin cererea modificatoare este cel care are calitatea de pârât.

Atare situație este diferită

de cea a transmisiunii legale de calitate procesuală ca efect al decesului uneia

dintre părți, în virtutea moștenirii legale sau testamentare, ceea ce într-adevăr

nu ar fi putut conduce la stabilirea unei alte instanțe competente teritorial decât

cea de la domiciliul pârâtului inițial, momentul procesual relevant pentru verificarea

regulilor de competență fiind cel al formulării cererii de chemare în judecată.

Față de aceste considerente,

în baza art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 31 ianuarie 2014.