ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 437/2014

Asupra cauzei de față, În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 753 din 17 septembrie 2013, Judecătoria Sector 2 București în temeiul art. 42 C. proc. pen. anterior, a declinat competența de soluționare a cererii deduse judecății, calificate din oficiu ca recurs, formulată de petenta SC B.P. SRL în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a hotărî astfel Judecătoria Sector 2 București a reținut că petenta SC B.P. SRL solicită constatarea nulității absolute a încheierii de ședință din data de 15 aprilie 2013, pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 4986/300/2013, contestându-se legalitatea acestei hotărâri sub aspectul modalității de stabilire a cuantumului cheltuielilor judiciare la care a fost obligată petenta.

Prin raportare la dispozițiile art. 197 C. proc. pen. anterior, judecătorul fondului a reținut că singura modalitate prevăzută de procedura penală prin care s-ar putea lua în discuție nulitatea unei hotărâri judecătorești într-o cauză soluționată în primă instanță, este o cale de atac de reformare. Totodată instanța a apreciat că cererea dedusă judecății nu poate fi calificată ca fiind o contestație la executare întrucât petenta în mod expres a arătat că solicită constatarea nulității hotărârii, invocând nelegalitatea acesteia, iar pe calea unei contestații la executare nu se poate pune în discuție legalitatea hotărârii. În raport cu acestea, instanța a apreciat că singura calificare corectă ce poate fi dată cererii formulate este, în condițiile în care hotărârile pronunțate de judecătorii sunt supuse recursului conform art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen. anterior, aceea de recurs declarat împotriva încheierii în cauză, caz în care competența de soluționare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță pe rolul căreia se află spre soluționare Dosarul nr. 4986/300/2013, astfel cum rezultă din adresa nr. 3412/2/2013 a Curții de Apel București.

La data de 14 octombrie 2013 cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți, cu termen de judecată la data de 4 februarie 2014. Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente: Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Din economia textului menționat rezultă însă că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege. Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces. Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc.

pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen. anterior, sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, față de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

Verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată în data de 15 aprilie 2013 în Dosarul penal nr. 4986/300/2013, Judecătoria Sectorului 2 București a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de petenta SC B.P. SRL, prin reprezentant legal Ș.I., cu privire la președintele de complet, d-na judecător G.A.N.. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. petenta SC B.P. SRL a fost obligată la cheltuieli judiciare către stat. În dispozitivul minutei s-a menționat "Cu recurs odată cu fondul". Prin Sentința penală nr. 328 din 16 aprilie 2013 Judecătoria Sector 2 București, sesizând că obiectul Dosarului nr. 4986/300/2013 este contestație la executare formulată împotriva Sentinței penale nr. 433/F pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 7597/2/2012, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. 3412/2/2013, soluționată prin Sentința penală nr. 248 din 30 mai 2013. Împotriva acestei sentințe contestatoarea a declarat recurs, soluționat prin Decizia penală nr. 3668 din 21 noiembrie 2013 de Înalta Curte, secția penală. Conform dispozițiilor art. 385 alin. (2) și 3 C. proc. pen. încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor (...). Încheierea din 15 aprilie 2013 face parte din categoria celor care nu pot fi atacate separat cu recurs, decât odată cu fondul.

Cauza a fost soluționată în fond de Curtea de Apel București prin Sentința penală nr. 248 din 30 mai 2013. Recursul declarat împotriva acestei sentințe se consideră declarat și împotriva încheierii din 15 aprilie 2013, astfel că Înalta Curte, prin Decizia penală nr. 3668 din 21 noiembrie 2013, s-a pronunțat asupra problemelor de drept ce fac obiectul cauzei cu care este învestită în prezent. Se constată așadar că petenta și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea căruia Înalta Curte este sesizată, nu întrunește cerințele textului de lege menționat, întrucât încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele ce preced, potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, recursul va fi respins, ca inadmisibil. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatoarea SC B.P. SRL împotriva încheierii din 15 aprilie 2013 a Judecătoriei Sectorului 2 pronunțată în Dosarul nr. 4986/300/2013. Obligă recurenta contestatoare la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 04 februarie 2014. Procesat de GGC - GV