ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 437/2014

Asupra cauzei de

față,

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 753 din 17

septembrie 2013, Judecătoria Sector 2 București în temeiul art. 42 C. proc.

pen. anterior, a declinat competența de soluționare a cererii deduse judecății,

calificate din oficiu ca recurs, formulată de petenta SC B.P. SRL în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî

astfel Judecătoria Sector 2 București a reținut că petenta SC B.P. SRL solicită

constatarea nulității absolute a încheierii de ședință din data de 15 aprilie

2013, pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr.

4986/300/2013, contestându-se legalitatea acestei hotărâri sub aspectul

modalității de stabilire a cuantumului cheltuielilor judiciare la care a fost

obligată petenta.

Prin raportare la

dispozițiile art. 197 C. proc. pen. anterior, judecătorul fondului a reținut că

singura modalitate prevăzută de procedura penală prin care s-ar putea lua în

discuție nulitatea unei hotărâri judecătorești într-o cauză soluționată în

primă instanță, este o cale de atac de reformare.

Totodată instanța a

apreciat că cererea dedusă judecății nu poate fi calificată ca fiind o

contestație la executare întrucât petenta în mod expres a arătat că solicită

constatarea nulității hotărârii, invocând nelegalitatea acesteia, iar pe calea

unei contestații la executare nu se poate pune în discuție legalitatea

hotărârii.

În raport cu acestea,

instanța a apreciat că singura calificare corectă ce poate fi dată cererii

formulate este, în condițiile în care hotărârile pronunțate de judecătorii sunt

supuse recursului conform art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen.

anterior, aceea de recurs declarat împotriva încheierii în cauză, caz în care

competența de soluționare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță

pe rolul căreia se află spre soluționare Dosarul nr. 4986/300/2013, astfel cum

rezultă din adresa nr. 3412/2/2013 a Curții de Apel București.

La data de 14

octombrie 2013 cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți, cu termen de

judecată la data de 4 februarie 2014.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este inadmisibil

pentru următoarele considerente:

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum

și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea

procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Din economia textului

menționat rezultă însă că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile

premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac

determinate de lege.

Legea procesual

penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a

asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri

judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite

provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Revine așadar, părții

interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii

procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control

judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea

acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost

reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și

ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art.

385

1

C. proc. pen. anterior, sunt susceptibile de reformare pe calea

recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de

lege.

Așadar, limitând

calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de

lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, față

de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă,

dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

Verificând actele și

lucrările dosarului Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată în data

de 15 aprilie 2013 în Dosarul penal nr. 4986/300/2013, Judecătoria Sectorului 2

București a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de petenta

SC B.P. SRL, prin reprezentant legal Ș.I., cu privire la președintele de

complet, d-na judecător G.A.N.. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

petenta SC B.P. SRL a fost obligată la cheltuieli judiciare către stat. În

dispozitivul minutei s-a menționat "Cu recurs odată cu fondul".

Prin Sentința penală

nr. 328 din 16 aprilie 2013 Judecătoria Sector 2 București, sesizând că

obiectul Dosarului nr. 4986/300/2013 este contestație la executare formulată

împotriva Sentinței penale nr. 433/F pronunțată de Curtea de Apel București în

Dosarul nr. 7597/2/2012, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr.

3412/2/2013, soluționată prin Sentința penală nr. 248 din 30 mai 2013.

Împotriva acestei

sentințe contestatoarea a declarat recurs, soluționat prin Decizia penală nr.

3668 din 21 noiembrie 2013 de Înalta Curte, secția penală.

Conform dispozițiilor

art. 385 alin. (2) și 3 C. proc. pen. încheierile pot fi atacate cu recurs

numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când,

potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Recursul declarat împotriva

sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor (...).

Încheierea din 15

aprilie 2013 face parte din categoria celor care nu pot fi atacate separat cu

recurs, decât odată cu fondul. Cauza a fost soluționată în fond de Curtea de

Apel București prin Sentința penală nr. 248 din 30 mai 2013. Recursul declarat

împotriva acestei sentințe se consideră declarat și împotriva încheierii din 15

aprilie 2013, astfel că Înalta Curte, prin Decizia penală nr. 3668 din 21

noiembrie 2013, s-a pronunțat asupra problemelor de drept ce fac obiectul

cauzei cu care este învestită în prezent.

Se constată așadar că

petenta și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea căruia

Înalta Curte este sesizată, nu întrunește cerințele textului de lege menționat,

întrucât încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu

este admisibil.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o

încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare

ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele

ce preced, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

anterior, recursul va fi respins, ca inadmisibil.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatoarea SC B.P. SRL împotriva

încheierii din 15 aprilie 2013 a Judecătoriei Sectorului 2 pronunțată în

Dosarul nr. 4986/300/2013.

Obligă recurenta

contestatoare la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 04 februarie 2014.

Procesat de GGC - GV