ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3887/2013

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 261/2013,

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 461 C. proc. pen.,

a respins contestația la executare formulată de contestatoarea SC B.P. SRL, împotriva

sentinței penale nr. 350 din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 6050/2/2012, ca inadmisibilă.

Pentru a

se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență că, la data de 04 februarie 2013

a fost înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, contestația

la executare formulată de contestatoarea SC

B.P.

SRL (cu sediul în București, sector 2, prin reprezentant legal, asociat unic

Ș.I.), împotriva sentinței penale nr. 350 din 13 septembrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 6050/2/2012.

Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 399-404

3

C. proc.

civ., coroborat cu art. 463 C. proc. pen.

În motivarea

cererii sale, contestatoarea a invocat că magistratul - judecător, din motive

de rea-credință și de răzbunare a obligat-o la plata sumei de 50 de lei, ce

reprezintă „cheltuieli judiciare către stat", solicitând lămuriri legale

asupra titlului executoriu de la instanța care l-a emis, constând în punerea la

dispoziție a unei detalieri complete și legale a „cheltuielilor judiciare către

stat" (pentru cei 50 de lei), pe baza unor documente legale, efectuate de

instanța de judecată, iar în cazul în care se constată inexistența celor

solicitate - anularea de urgență a sentinței amintite.

Ulterior, la

data de 05 februarie 2013, contestatoarea a solicitat declinarea competenței

arătând că, din eroare, cererea a fost depusă la Judecătoria sectorului 2

București, deși trebuia să fie depusă la instanța Curții de Apel București,

conform art. 194/400, alin. (1) și (2) C. proc. civ., întrucât contestația

privește „lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului

executoriu" și, deci, aceasta ar trebui introdusă la instanța care a

pronunțat hotărârea ce se execută și care este contestată.

Dosarul a fost

trimis spre soluționare secției penale a Judecătoriei sectorului 2 București.

La termenul

din data de 16 aprilie 2013, Judecătoria sectorului 2 București a invocat din

oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 2 București,

pe care a admis-o, declinând competența de soluționare a cauzei privind

contestatoarea SC B.P. SRL în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel București, la data de 10 mai 2013, sub nr. 3413/2/2013,

unde la termenul din 06 iunie 2013 s-a pus în discuție inadmisibilitatea

contestației.

S-a mai

reținut de instanță că petenta nu are nicio nelămurire cu privire la cuantumul

sumei pe care trebuie să o plătească, dispoziția din hotărâre fiind clară, ci

este nemulțumită de cuantumul acesteia, aspect de drept care nu poate fi

analizat pe calea unei contestații la executare formulate împotriva unei

hotărâri definitive.

Împotriva

sus-menționatei sentințe a declarat recurs contestatoarea SC B.P. SRL,

susținând că în sentința nr. 261 atacată a observat două mari nereguli și

anume, aceea că potrivit disp. art. 192 C. proc. pen. s-a stabilit cine

plătește cheltuielile, ceea ce în opinia sa nu este obligatoriu și aceea că nu

este menținut art. 357 alin. (2) C.

proc. pen., ceea ce face

ca sentința penală să intre în contradicție cu Ministerul Justiției, întrucât

potrivit adresei emise de această instituție dispozițiile articolului

sus-menționat trebuiau să cuprindă „cele hotărâte de instanță cu privire la

cheltuielile judiciare", astfel că magistratul este obligat să se pronunțe

cu privire la cheltuielile de judecată.

Totodată, a

reiterat și motivele invocate inițial în contestația formulată, respectiv

faptul că instanța este obligata să se pronunțe asupra cheltuielilor, sub

aspectul cuantumului acestora, arătând și care sunt acelea obligatorii,

apreciind astfel că, cheltuielile judiciare trebuie justificate.

În concluzie,

a solicitat admiterea recursului și trimiterea dosarului, la Curtea de Apel

București pentru a se respecta dispozițiile art. 357 C. proc. pen., ca

obligatorii, nu ca manifestare de voință spre completare a dispozitivului, cu o

desfășurare a cheltuielilor efectuate.

Analizând

recursul declarat prin prisma art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., în

raport cu conținutul actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată

că recursul contestatoarei este nefondat și urmează a fi respins pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art.

461 C. proc. pen., contestația contra executării penale se poate face în

următoarele cazuri:

a)

când s-a pus în executare o hotărâre

care nu era definitivă;

b)

când executarea este îndreptată

împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c)

când se ivește vreo nelămurire cu

privire la hotărârea care se execută ori vreo împiedicare la executare;

d)

când se invocă amnistia, prescripția,

grațierea sau orice altă cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei, precum

și orice alt incident ivit în cursul executării.

Așa după

cum și prima instanță a reținut, contestația la executare este un procedeu

jurisdicțional de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva actelor de

executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la incidentele de

executare care necesită intervenția unei instanțe.

O contestație

la executare reprezintă o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor

relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

În lumina

argumentelor anterior expuse, o contestație la executare făcută în afara

cazurilor expres prevăzute de lege este inadmisibilă.

Or, prin

motivele invocate în contestația adresată primei instanțe, contestatoarea nu a

solicitat înlăturarea unor incidente ivite în cursul executării hotărârii, ci a

invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, într-o astfel de situație, în

mod corect prima instanța a hotărât că o astfel de contestație la executare

este inadmisibilă.

Cât

privește motivele de recurs invocate în fața instanței supreme, Înalta Curte

constată că acestea sunt aceleași cu cele susținute în contestația inițială și

care nu privesc vreo nelămurire ivită cu privire la hotărârea care se execută

ori vreo împiedicare la executare.

În acest

sens, conform prevederilor art. 357 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora

dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă cele hotărâte de instanță cu privire

la cheltuielile judiciare, din interpretarea acestor prevederi rezultă că

instanța are obligația de a stabili, la pronunțarea hotărârii, cheltuielile

judiciare, inclusiv cuantumul acestora.

Totodată,

conform disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., „în cazul declarării apelului

ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare

sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care și-a retras

apelul, recursul sau cererea."

Pe cale

de consecință, un motiv în plus față de argumentul reținut de prima instanță în

sensul că petenta nu are nicio nelămurire cu privire la cuantumul sumei pe care

trebuie să o plătească, dispoziția din hotărâre fiind clară, ci este

nemulțumită de cuantumul acesteia, aspect de drept care nu poate fi analizat pe

calea unei contestații la executare formulate împotriva unei hotărâri

definitive, cuantumul cheltuielilor judiciare fără a se circumscrie nici unuia

dintre cazurile prev. de art. 461 C. proc. pen., e acela potrivit căruia acesta,

respectiv cuantumul cheltuielilor, este un aspect de apreciere lăsat de către

legiuitor, în cazul instanței de judecată la latitudinea judecătorului, care

este singurul în măsură să-l cuantifice, fără a fi obligat de lege să-l

detalieze, ci doar să-l stabilească în dispozitiv ca sumă și persoana căreia îi

incumbă.

Față de

considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea SC B.P.

SRL.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea SC B.P. SRL împotriva

sentinței penale nr. 261 din data de 10 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală.

Obligă

recurenta contestatoare la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 06 decembrie 2013.