ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3887/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 261/2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 461 C. proc. pen., a respins contestația la executare formulată de contestatoarea SC B.P. SRL, împotriva sentinței penale nr. 350 din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 6050/2/2012, ca inadmisibilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență că, la data de 04 februarie 2013 a fost înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, contestația la executare formulată de contestatoarea SC B.P. SRL (cu sediul în București, sector 2, prin reprezentant legal, asociat unic Ș.I.), împotriva sentinței penale nr. 350 din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 6050/2/2012.

Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 399-404 3 C. proc. civ., coroborat cu art. 463 C. proc. pen. În motivarea cererii sale, contestatoarea a invocat că magistratul - judecător, din motive de rea-credință și de răzbunare a obligat-o la plata sumei de 50 de lei, ce reprezintă „cheltuieli judiciare către stat", solicitând lămuriri legale asupra titlului executoriu de la instanța care l-a emis, constând în punerea la dispoziție a unei detalieri complete și legale a „cheltuielilor judiciare către stat" (pentru cei 50 de lei), pe baza unor documente legale, efectuate de instanța de judecată, iar în cazul în care se constată inexistența celor solicitate - anularea de urgență a sentinței amintite.

Ulterior, la data de 05 februarie 2013, contestatoarea a solicitat declinarea competenței arătând că, din eroare, cererea a fost depusă la Judecătoria sectorului 2 București, deși trebuia să fie depusă la instanța Curții de Apel București, conform art. 194/400, alin. (1) și (2) C. proc. civ., întrucât contestația privește „lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu" și, deci, aceasta ar trebui introdusă la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută și care este contestată. Dosarul a fost trimis spre soluționare secției penale a Judecătoriei sectorului 2 București. La termenul din data de 16 aprilie 2013, Judecătoria sectorului 2 București a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 2 București, pe care a admis-o, declinând competența de soluționare a cauzei privind contestatoarea SC B.P.

SRL în favoarea Curții de Apel București. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, la data de 10 mai 2013, sub nr. 3413/2/2013, unde la termenul din 06 iunie 2013 s-a pus în discuție inadmisibilitatea contestației. S-a mai reținut de instanță că petenta nu are nicio nelămurire cu privire la cuantumul sumei pe care trebuie să o plătească, dispoziția din hotărâre fiind clară, ci este nemulțumită de cuantumul acesteia, aspect de drept care nu poate fi analizat pe calea unei contestații la executare formulate împotriva unei hotărâri definitive. Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs contestatoarea SC B.P. SRL, susținând că în sentința nr. 261 atacată a observat două mari nereguli și anume, aceea că potrivit disp.

art. 192 C. proc. pen. s-a stabilit cine plătește cheltuielile, ceea ce în opinia sa nu este obligatoriu și aceea că nu este menținut art. 357 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce face ca sentința penală să intre în contradicție cu Ministerul Justiției, întrucât potrivit adresei emise de această instituție dispozițiile articolului sus-menționat trebuiau să cuprindă „cele hotărâte de instanță cu privire la cheltuielile judiciare", astfel că magistratul este obligat să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Totodată, a reiterat și motivele invocate inițial în contestația formulată, respectiv faptul că instanța este obligata să se pronunțe asupra cheltuielilor, sub aspectul cuantumului acestora, arătând și care sunt acelea obligatorii, apreciind astfel că, cheltuielile judiciare trebuie justificate.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului și trimiterea dosarului, la Curtea de Apel București pentru a se respecta dispozițiile art. 357 C. proc. pen., ca obligatorii, nu ca manifestare de voință spre completare a dispozitivului, cu o desfășurare a cheltuielilor efectuate. Analizând recursul declarat prin prisma art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., în raport cu conținutul actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul contestatoarei este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 461 C. proc.

pen., contestația contra executării penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută ori vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării. Așa după cum și prima instanță a reținut, contestația la executare este un procedeu jurisdicțional de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la incidentele de executare care necesită intervenția unei instanțe.

O contestație la executare reprezintă o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia. În lumina argumentelor anterior expuse, o contestație la executare făcută în afara cazurilor expres prevăzute de lege este inadmisibilă. Or, prin motivele invocate în contestația adresată primei instanțe, contestatoarea nu a solicitat înlăturarea unor incidente ivite în cursul executării hotărârii, ci a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, într-o astfel de situație, în mod corect prima instanța a hotărât că o astfel de contestație la executare este inadmisibilă. Cât privește motivele de recurs invocate în fața instanței supreme, Înalta Curte constată că acestea sunt aceleași cu cele susținute în contestația inițială și care nu privesc vreo nelămurire ivită cu privire la hotărârea care se execută ori vreo împiedicare la executare.

În acest sens, conform prevederilor art. 357 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă cele hotărâte de instanță cu privire la cheltuielile judiciare, din interpretarea acestor prevederi rezultă că instanța are obligația de a stabili, la pronunțarea hotărârii, cheltuielile judiciare, inclusiv cuantumul acestora. Totodată, conform disp. art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., „în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care și-a retras apelul, recursul sau cererea." Pe cale de consecință, un motiv în plus față de argumentul reținut de prima instanță în sensul că petenta nu are nicio nelămurire cu privire la cuantumul sumei pe care trebuie să o plătească, dispoziția din hotărâre fiind clară, ci este nemulțumită de cuantumul acesteia, aspect de drept care nu poate fi analizat pe calea unei contestații la executare formulate împotriva unei hotărâri definitive, cuantumul cheltuielilor judiciare fără a se circumscrie nici unuia dintre cazurile prev. de art. 461 C. proc.

pen., e acela potrivit căruia acesta, respectiv cuantumul cheltuielilor, este un aspect de apreciere lăsat de către legiuitor, în cazul instanței de judecată la latitudinea judecătorului, care este singurul în măsură să-l cuantifice, fără a fi obligat de lege să-l detalieze, ci doar să-l stabilească în dispozitiv ca sumă și persoana căreia îi incumbă. Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea SC B.P. SRL. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea SC B.P. SRL împotriva sentinței penale nr. 261 din data de 10 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurenta contestatoare la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 06 decembrie 2013.