ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3157/2013

Asupra contestației în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2939/COM/2011 Tribunalul lași, secția a II-a civilă,

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția necompetenței materiale

a Tribunalului lași; a respins excepția lipsei calității procesuale active; a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.Z. în contradictoriu cu

pârâtul C.A.C.; a obligat pârâtul să plătească reclamantului contravaloarea în

lei la data plății a sumei de 34.000 euro și suma de 4.217 lei cheltuieli de

judecată și a respins petitul privind obligarea pârâtului la plata

contravalorii în lei a sumei de 2.500 euro și a diferenței de 529 lei

cheltuieli de judecată, taxa de timbru.

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel

pârâtul C.A.C. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 103/2012 din 27 iunie 2012, Curtea de

Apel lași, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de C.A.C.

împotriva sentinței civile nr. 2939/ COM din 20 decembrie 2011 pronunțată de

Tribunalul lași, secția II civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe

care a menținut-o.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul C.A.C.,

indicând în memoriul depus motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3,

8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum

a fost formulată, în principal cu casarea hotărârii nr. 2939/COM/2011

pronunțată de Tribunalul lași și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

competente teritorial, respectiv Tribunalului Timiș, iar în subsidiar, cu

modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și

schimbării în tot a sentinței civile nr. 2939/COM/2011, cu consecința

respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată și

obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1646 din 16 aprilie 2013 Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția a II- a civilă, a respins recursul.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că

referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

potrivit căruia recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată a fost

dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în

condițiile legii, se constată că excepția necompetenței teritoriale, invocată

de pârât în temeiul dispozițiilor art. 6 C. proc. civ., potrivit cărora a

susținut că acțiunea trebuia soluționată în primă instanță de Tribunalul Timiș,

ca și consecință a faptului că atât reclamantul, cât și pârâtul își au

domiciliul stabil în străinătate, iar sediul social al SC C.M. SRL se află în

județul Timiș, nu este o excepție de ordine publică, având în vedere că textul

legal indicat reglementează competența teritorială alternativă. Astfel, în mod

corect cauza a fost soluționată din punct de vedere al competenței teritoriale

de către Tribunalul lași, în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. proc. civ.

Totodată, având în vedere că prin regulatorul de

competență reprezentat de sentința nr. 4 din 2 mai 2011 pronunțată de Curtea de

Apel lași a dispus în mod irevocabil asupra acestei chestiuni, instanțele erau

ținute de dezlegarea dată problemei de drept de către instanța superioară în

grad, care este obligatorie pentru instanța de trimitere, sub aspectul

competenței.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că susținerile pârâtului

referitoare la interpretarea Hotărârii Adunării Generale nr. 1 din 03 august 2010

nu se circumscriu dispozițiilor legale menționate, care sancționează

denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, sub acest aspect soluția

instanței de apel fiind dată cu respectarea cadrului și limitelor procesuale.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. care vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea

greșită a legii, instanța de recurs a reținut că niciuna dintre cele două

ipoteze nu a fost argumentată de către pârât, acesta neindicând nicio normă

legală care să fi fost greșit aplicată.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în

anulare pârâtul C.A.C. arătând că decizia contestată este rezultatul unei erori

materiale, în speță fiind incidente prevederile art. 318 teza I C. proc. civ.

În argumentarea motivului de contestație în anulare

prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., contestatorul a arătat că din

considerentele deciziei contestate rezultă că instanța de recurs nu a avut în

vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei și că aceasta excelează prin

superficialitate, având o motivare formală.

Astfel, contestatorul învederează că instanța de recurs

a făcut de asemenea confuzie între excepția de necompetență materială și

excepția de necompetență teritorială, nepronunțându-se în nici un fel cu

privire la excepția invocată de acesta.

Totodată, contestatorul a reiterat motivele pentru care

decizia recurată este lipsită de temei legal, susținând că în mod greșit prima

instanță și instanța de apel au analizat înscrisurile depuse de acesta în

susținerea cereii sale.

Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor

invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele contestației în anulare speciale, prevăzute de

art. 318 C. proc. civ., sunt în număr de două, și anume: când dezlegarea dată

recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța respingând

recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Prin „greșeală materială” în sensul primei teze a

articolului mai sus evocat se înțelege o greșeală de ordin procedural, de o

asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite.

Prin urmare, este vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin

confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care

determină soluția pronunțată.

Prin urmare, pe calea contestației în anulare nu se pot

remedia greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de

interpretare a unor dispoziții legale, legea neurmărind să deschidă părților

calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, pe motiv

că s-a stabilit eronat situația de fapt.

În speță, contestatorul invocă cu titlu de „greșeală

materială

”

faptul că instanța de recurs nu a avut în

vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei și a făcut confuzie între

excepția de necompetență materială și excepția de necompetență teritorială,

nepronunțându-se în nici un fel cu privire la excepția invocată de acesta.

Prin urmare contestatorul invocă aspecte ce țin de

aprecierea probelor și de modul în care a fost soluționat recursul, drept

pentru care nu se încadrează în motivul de contestație în anulare specială

prevăzut de teza I a art. 318 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 318 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de

contestatorul C.A.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge contestația în anulare formulată de

contestatorul C.A.C. împotriva deciziei civile nr. 1646 din 16 aprilie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie

2013.