ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7320/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C.D. a contestat rezoluția

Consiliului Superior al Magistraturii - Comisia de Disciplină pentru Judecători

din data de 22 martie 2011, solicitând anularea acesteia, constatarea faptului

că magistrații M.D., N.S., I.M.I. și P.D.O. au săvârșit abaterea disciplinară

prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind exercitarea funcției

cu gravă neglijență, precum și solicitarea Comisiei de Disciplină din cadrul

C.S.M. să aplice una din sancțiunile disciplinare prevăzute de Legea nr.

303/2004.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că ea și M.V. au fost singurii copii ai defunctei B.M., care

a avut la data decesului ca proprietate un apartament situat la adresa de domiciliu,

că M.V. a promovat la Judecătoria Brașov un proces având ca obiect ieșirea din indiviziune,

în cadrul căreia s-a efectuat o expertiză construcții care, deși nu a avut ca obiectiv,

a evaluat și un presupus teren, că prin sentința nr. 7151 din 24 iunie 2009 apartamentul

precizat a fost atribuit reclamantei din prezenta cauză, care a fost obligată la

plata unei sulte către M.V., că a fost partajat și terenul aferent apartamentului

care nu a fost proprietatea defunctei, nu făcea parte din masa succesorală. Se mai

arată că a fost recurată sentința, însă recursul a fost respins prin decizia

nr. 233 din 25 februarie 2010, precum și că împotriva acesteia a formulat contestație

în anulare, care a fost, de asemenea, respinsă.

S-a mai arătat că, raportat

la dispozițiile art. 129 alin. (5) și art. 673

5

C. proc. civ., judecătorii

menționați anterior, cu rea credință ori din nepricepere sau superficialitate, au

sfidat normele legale: aplicabile în materie, nu și-au respectat obligațiile profesionale

și au partajat ceea ce nu constituia masă succesorală (terenul aferent apartamentului)

la un preț exagerat de mare, astfel că reclamantei-petente îi revine obligația de

a plăti o sultă împovărătoare pentru acest bun pe care nu l-a primit și nici nu

îl poate primi, decât dacă eventual îl va cumpăra.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă

nr. 93 din 19 martie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal a respins contestația reclamantei.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în esență, că nici Inspecția Judiciară a C.S.M. și nici

actuala instanța de judecată nu pot să se substituie instanței de judecată și să

rejudece cauza, precum și că modalitatea de stabilire a situației de fapt, raționamentul

juridic și aplicarea normelor procesuale nu pot forma obiect de analiză a inspecției

judiciare, nici element material al abaterii disciplinare constând în exercitarea

funcției de către judecători cu gravă neglijentă.

Instanța fondului a făcut

referire și la efectele angajării răspunderii disciplinare pentru exercitarea funcției

cu rea-credință sau gravă neglijență, care, față de reglementarea cuprinsă în

art. 322 pct. 4 C. proc. civ., se răsfrâng și asupra părților din proces, fapt care

poate pune în discuție și încălcarea principiului securității raporturilor juridice,

ca element fundamental al preeminenței dreptului.

Analizând susținerile

reclamantei prin prisma jurisprudenței C.E.D.O. referitor la „defectele fundamentale”

ale unei hotărâri judecătorești, de natură a justifica reexaminarea cauzei, Curtea

a apreciat că, chiar dacă s-ar putea imputa judecătorului fondului o eventuală lipsă

de rol activ - ca urmare a faptului că nu a stabilit fără echivoc limitele sesizării

sale, din punct de vedere al obiectului partajului, respectiv al componenței masei

succesorale supusă împărțirii (în condițiile în care în cererea introductivă s-a

precizat expressis verbis că se solicită împărțirea unui apartament situat la etajul

unui imobil, în obiectivele expertizei s-a consemnat „identificarea imobilului construcție

supus partajului”, iar în considerentele sentinței nu s-a motivat deloc de ce se

atribuie și terenul pârâtei contestatoare) - totuși o asemenea concluzie nu poate

fi reținută, în condițiile în care sentința pronunțată de acesta a fost validată

de către instanța de recurs, prin respingerea tuturor criticilor formulate de către

recurenta contestatoare, în condițiile în care judecătorii instanței de recurs au

analizat toate criticile formulate de către reclamantă.

Recursul exercitat în

cauză

Împotriva sentinței

nr. 93 din 19 martie 2012 a declarant recurs reclamanta S.C.D., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, conform art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici:

3.1. Prevederile legale

care reglementează ca abatere disciplinară și reaua credință ori grava neglijență

generează concluzia că acestea dacă se săvârșesc trebuie soluționate. Or, din nota

întocmită de judecător E.C. la data de 16 martie 2010 este indubitabil că există

cel puțin o gravă neglijență (...) „în cauză deși s-a contestat inexistența titlului

de proprietate asupra terenului aferent apartamentului, instanțele au reținut că

în masa partajabilă se include și respectivul teren, motiv pentru care sulta calculată

ca fiind datorată de pârâta-petentă s-a raportat la valoarea totală a imobilului

compusă din valoarea construcției și a terenului”.

3.2. În mod eronat se

susține că prin contestația formulată împotriva rezoluției din 22 martie 2010 se

urmărește modificarea soluției pronunțată în Dosarul nr. 7066/197/2006, în realitate

urmărindu-se stabilirea împrejurării că la soluționarea acestui dosar s-au exercitat

atribuțiile cu gravă neglijență, ceea ce conduce la angajarea răspunderii disciplinare

a magistraților.

Superior al Magistraturii

Intimatul C.S.M. la data

de 22 august 2013 a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat, formulând în acest sens apărări față de susținerile reclamantei care

vizează soluționarea contestației împotriva rezoluției nr. 70/CDJ din 22

februarie 2011 a Comisiei de disciplină pentru judecători.

Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Reclamanta S.C.D. s-a

adresat Consiliului Superior al Magistraturii cu o sesizare formulată împotriva

judecătorilor ce au soluționat fondul partajului succesoral, precum și a celor ce

au soluționat recursul, obiect al Dosarului nr. 7066/197/2006 înregistrat pe rolul

Judecătoriei Brașov, solicitând declanșarea procedurii disciplinare cu privire la

aceștia, întrucât și-au exercitat funcția cu rea credință ori gravă neglijență.

În motivarea sesizării

s-a menționat că în mod greșit instanțele au inclus în masa partajabilă un teren

ce nu i-a aparținut în proprietate autoarei Bedrigeanu Maria, cu consecința greșitei

obligări a reclamantei la plata unei sulte de 28.533 RON către M.V.

Prin rezoluția din data

de 22 martie 2011 Comisia de disciplină pentru judecători din cadrul C.S.M. a dispus

clasarea cauzei, sub aspectul săvârșirii de către cei patru judecători precizați

a abaterii disciplinare menționate.

S-a reținut în esență

faptul că grava neglijență trebuie apreciată în contextul normelor constituționale

prevăzute de art. 124 alin. (3) și ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 republicată,

că independența judecătorilor este o condiție obligatorie pentru existența statului

de drept și garanția fundamentală a unui proces echitabil, că este atributul judecătorilor

de a aprecia utilitatea, concludența și pertinența probelor, iar Inspecția Judiciară

nu poate suplini ori completa activitatea de judecată, hotărârile pronunțate de

instanțele de judecată putând fi desființate ori modificate doar în căile de atac

prevăzute de lege și exercitate potrivit dispozițiilor legale.

Reclamanta S.C.D. a contestat,

în temeiul art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004, rezoluția de clasare a cauzei.

Înalta Curte reține că

potrivit dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 republicată, în forma

în vigoare la data pronunțării hotărârii judecătorești criticate, precum și la data

formulării sesizării adresată C.S.M. la 14 iulie 2010 (anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 24/2012 ce a modificat Legea nr. 303/2004, respectiv art. 99 și următoarele

ce reglementează abaterile disciplinare și sancțiunile ce se pot aplica magistraților)

constituie abatere disciplinară, printre altele „exercitarea funcției, inclusiv

nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credință sau din gravă neglijență, dacă

fapta nu constituie infracțiune”.

În opinia reclamantei,

grava neglijență la care face referire în sesizarea sa, constă în modalitatea greșită

de apreciere a situației de fapt și a probelor, precum și în încălcarea unor norme

de drept material și procesual.

De precizat că definiția

conceptului de „gravă neglijență” a fost introdusă prin Legea nr. 24/2010 de modificare

a Legii nr. 303/2004, la momentul pronunțării hotărârilor criticate și la cel al

sesizării C.S.M., neexistând vreo normă legală care să definească această noțiune.

Astfel, în mod corect

prima instanță a avut în vedere pentru a analiza această abatere disciplinară o

serie de repere stabilite de doctrină și jurisprudență, respectiv dispozițiile

art. 37 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată; dispozițiile art. 46

alin. (2) din Legea nr. 304/ 2004 republicată, care impun cerința respectării în

procedura de verificare de tip administrativ a principiului independenței judecătorilor

și supunerii lor numai legii, a principiului securității raporturilor juridice și

a autorității de lucru judecat.

Dispozițiile art. 97

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată, instituie interdicția ca în exercitarea

dreptului prevăzut de alin. (1) din același text de lege să fie puse în discuție

soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești supuse căilor de atac.

De asemenea, dispozițiile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară stabilesc

limita de la care se poate pune în discuție responsabilitatea judecătorului pentru

încălcarea normelor de drept material sau procesual în procedura disciplinară, limită

ce are în vedere respectarea principiilor: independenței judecătorului, puterii

de lucru judecat și al securității raporturilor juridice ca element fundamentat

al preeminenței dreptului.

Este adevărat că așa cum

susține și reclamanta în motivarea recursului, independența judecătorilor nu este

absolută, însă Înalta Curte consideră că a cenzura modul în care s-a realizat aplicarea

normelor de drept procesual sau procedural, consecință a procesului de interpretare

a legii, ar echivala cu o substituire în atribuțiile specifice exclusiv exercitării

puterii judecătorești.

De asemenea, analiza verificării

jurisdicționale realizată de o instanță printr-o hotărâre care a intrat în puterea

lucrului judecat nu poate fi realizată nici de instanța disciplinară, nici de cea

de recurs în materie disciplinară, având în vedere împrejurarea că de esența puterii

de lucru judecat este soluționarea cauzei în contradictoriu cu părțile din raportul

juridic dedus judecății.

În ceea ce privește critica

recurentei ce vizează împrejurarea că sesizarea formulată nu urmărește și nu pune

în discuție modificarea soluției pronunțate, ci doar angajarea răspunderii disciplinare

a magistraților ce au soluționat Dosarul nr. 7066/197/2006, Înalta Curte reține

că raționamentul juridic învederat de către aceasta, cu privire la greșita partajare

a terenului este de natură a repune în discuție fondul cauzei prin reinterpretarea

probelor administrate.

Or, așa cum s-a arătat

anterior, nici Inspecția Judiciară a C.S.M., nici instanța de contencios administrativ

nu pot să se substituie instanței de judecată ce a soluționat Dosarul nr. 7066/197/2006,

în rejudecarea cauzei.

În ceea ce privește nota

întocmită de judecătorul-inspector M.E. la data de 16 martie 2011, ce a fost invocată

de recurenta-reclamantă în sesizarea sa, aceasta realizează o analiză a probatoriului

administrat în cauză, refăcând aplicarea dispozițiilor legale aplicabile la situația

de fapt, în baza unui raționament juridic propriu, ceea ce echivalează cu o rejudecare

a cauzei, care excede limitelor inspecției judiciare.

De altfel, acest aspect

a fost reținut de către Comisia de Disciplină a C.S.M. în rezoluția de clasare,

în care se arată că Inspecția Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea

de judecată și nici nu are atribuții ori competențe legale pentru a se substitui

în activitatea jurisdicțională care aparține instanțelor judecătorești.

Prin urmare, în considerarea

argumentelor prezentate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.C.D. împotriva sentinței civile nr. 93 din 19 martie 2012 a Curții de Apel

Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie

2013.