ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7320/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C.D. a contestat rezoluția Consiliului Superior al Magistraturii - Comisia de Disciplină pentru Judecători din data de 22 martie 2011, solicitând anularea acesteia, constatarea faptului că magistrații M.D., N.S., I.M.I. și P.D.O. au săvârșit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind exercitarea funcției cu gravă neglijență, precum și solicitarea Comisiei de Disciplină din cadrul C.S.M. să aplice una din sancțiunile disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că ea și M.V. au fost singurii copii ai defunctei B.M., care a avut la data decesului ca proprietate un apartament situat la adresa de domiciliu, că M.V. a promovat la Judecătoria Brașov un proces având ca obiect ieșirea din indiviziune, în cadrul căreia s-a efectuat o expertiză construcții care, deși nu a avut ca obiectiv, a evaluat și un presupus teren, că prin sentința nr. 7151 din 24 iunie 2009 apartamentul precizat a fost atribuit reclamantei din prezenta cauză, care a fost obligată la plata unei sulte către M.V., că a fost partajat și terenul aferent apartamentului care nu a fost proprietatea defunctei, nu făcea parte din masa succesorală. Se mai arată că a fost recurată sentința, însă recursul a fost respins prin decizia nr. 233 din 25 februarie 2010, precum și că împotriva acesteia a formulat contestație în anulare, care a fost, de asemenea, respinsă.

S-a mai arătat că, raportat la dispozițiile art. 129 alin. (5) și art. 673 5 C. proc. civ., judecătorii menționați anterior, cu rea credință ori din nepricepere sau superficialitate, au sfidat normele legale: aplicabile în materie, nu și-au respectat obligațiile profesionale și au partajat ceea ce nu constituia masă succesorală (terenul aferent apartamentului) la un preț exagerat de mare, astfel că reclamantei-petente îi revine obligația de a plăti o sultă împovărătoare pentru acest bun pe care nu l-a primit și nici nu îl poate primi, decât dacă eventual îl va cumpăra. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 93 din 19 martie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins contestația reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că nici Inspecția Judiciară a C.S.M. și nici actuala instanța de judecată nu pot să se substituie instanței de judecată și să rejudece cauza, precum și că modalitatea de stabilire a situației de fapt, raționamentul juridic și aplicarea normelor procesuale nu pot forma obiect de analiză a inspecției judiciare, nici element material al abaterii disciplinare constând în exercitarea funcției de către judecători cu gravă neglijentă. Instanța fondului a făcut referire și la efectele angajării răspunderii disciplinare pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, care, față de reglementarea cuprinsă în art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., se răsfrâng și asupra părților din proces, fapt care poate pune în discuție și încălcarea principiului securității raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenței dreptului. Analizând susținerile reclamantei prin prisma jurisprudenței C.E.D.O.

referitor la „defectele fundamentale” ale unei hotărâri judecătorești, de natură a justifica reexaminarea cauzei, Curtea a apreciat că, chiar dacă s-ar putea imputa judecătorului fondului o eventuală lipsă de rol activ - ca urmare a faptului că nu a stabilit fără echivoc limitele sesizării sale, din punct de vedere al obiectului partajului, respectiv al componenței masei succesorale supusă împărțirii (în condițiile în care în cererea introductivă s-a precizat expressis verbis că se solicită împărțirea unui apartament situat la etajul unui imobil, în obiectivele expertizei s-a consemnat „identificarea imobilului construcție supus partajului”, iar în considerentele sentinței nu s-a motivat deloc de ce se atribuie și terenul pârâtei contestatoare) - totuși o asemenea concluzie nu poate fi reținută, în condițiile în care sentința pronunțată de acesta a fost validată de către instanța de recurs, prin respingerea tuturor criticilor formulate de către recurenta contestatoare, în condițiile în care judecătorii instanței de recurs au analizat toate criticile formulate de către reclamantă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței nr. 93 din 19 martie 2012 a declarant recurs reclamanta S.C.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, conform art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici: 3.1. Prevederile legale care reglementează ca abatere disciplinară și reaua credință ori grava neglijență generează concluzia că acestea dacă se săvârșesc trebuie soluționate. Or, din nota întocmită de judecător E.C. la data de 16 martie 2010 este indubitabil că există cel puțin o gravă neglijență (...) „în cauză deși s-a contestat inexistența titlului de proprietate asupra terenului aferent apartamentului, instanțele au reținut că în masa partajabilă se include și respectivul teren, motiv pentru care sulta calculată ca fiind datorată de pârâta-petentă s-a raportat la valoarea totală a imobilului compusă din valoarea construcției și a terenului”.

3.2. În mod eronat se susține că prin contestația formulată împotriva rezoluției din 22 martie 2010 se urmărește modificarea soluției pronunțată în Dosarul nr. 7066/197/2006, în realitate urmărindu-se stabilirea împrejurării că la soluționarea acestui dosar s-au exercitat atribuțiile cu gravă neglijență, ceea ce conduce la angajarea răspunderii disciplinare a magistraților. 4. Apărarea Consiliului Superior al Magistraturii Intimatul C.S.M. la data de 22 august 2013 a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând în acest sens apărări față de susținerile reclamantei care vizează soluționarea contestației împotriva rezoluției nr. 70/CDJ din 22 februarie 2011 a Comisiei de disciplină pentru judecători.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Reclamanta S.C.D. s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii cu o sesizare formulată împotriva judecătorilor ce au soluționat fondul partajului succesoral, precum și a celor ce au soluționat recursul, obiect al Dosarului nr. 7066/197/2006 înregistrat pe rolul Judecătoriei Brașov, solicitând declanșarea procedurii disciplinare cu privire la aceștia, întrucât și-au exercitat funcția cu rea credință ori gravă neglijență. În motivarea sesizării s-a menționat că în mod greșit instanțele au inclus în masa partajabilă un teren ce nu i-a aparținut în proprietate autoarei Bedrigeanu Maria, cu consecința greșitei obligări a reclamantei la plata unei sulte de 28.533 RON către M.V.

Prin rezoluția din data de 22 martie 2011 Comisia de disciplină pentru judecători din cadrul C.S.M. a dispus clasarea cauzei, sub aspectul săvârșirii de către cei patru judecători precizați a abaterii disciplinare menționate. S-a reținut în esență faptul că grava neglijență trebuie apreciată în contextul normelor constituționale prevăzute de art. 124 alin. (3) și ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 republicată, că independența judecătorilor este o condiție obligatorie pentru existența statului de drept și garanția fundamentală a unui proces echitabil, că este atributul judecătorilor de a aprecia utilitatea, concludența și pertinența probelor, iar Inspecția Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată, hotărârile pronunțate de instanțele de judecată putând fi desființate ori modificate doar în căile de atac prevăzute de lege și exercitate potrivit dispozițiilor legale.

Reclamanta S.C.D. a contestat, în temeiul art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004, rezoluția de clasare a cauzei. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 republicată, în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii judecătorești criticate, precum și la data formulării sesizării adresată C.S.M. la 14 iulie 2010 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012 ce a modificat Legea nr. 303/2004, respectiv art. 99 și următoarele ce reglementează abaterile disciplinare și sancțiunile ce se pot aplica magistraților) constituie abatere disciplinară, printre altele „exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credință sau din gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune”.

În opinia reclamantei, grava neglijență la care face referire în sesizarea sa, constă în modalitatea greșită de apreciere a situației de fapt și a probelor, precum și în încălcarea unor norme de drept material și procesual. De precizat că definiția conceptului de „gravă neglijență” a fost introdusă prin Legea nr. 24/2010 de modificare a Legii nr. 303/2004, la momentul pronunțării hotărârilor criticate și la cel al sesizării C.S.M., neexistând vreo normă legală care să definească această noțiune.

Astfel, în mod corect prima instanță a avut în vedere pentru a analiza această abatere disciplinară o serie de repere stabilite de doctrină și jurisprudență, respectiv dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată; dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/ 2004 republicată, care impun cerința respectării în procedura de verificare de tip administrativ a principiului independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, a principiului securității raporturilor juridice și a autorității de lucru judecat. Dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată, instituie interdicția ca în exercitarea dreptului prevăzut de alin. (1) din același text de lege să fie puse în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești supuse căilor de atac.

De asemenea, dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară stabilesc limita de la care se poate pune în discuție responsabilitatea judecătorului pentru încălcarea normelor de drept material sau procesual în procedura disciplinară, limită ce are în vedere respectarea principiilor: independenței judecătorului, puterii de lucru judecat și al securității raporturilor juridice ca element fundamentat al preeminenței dreptului. Este adevărat că așa cum susține și reclamanta în motivarea recursului, independența judecătorilor nu este absolută, însă Înalta Curte consideră că a cenzura modul în care s-a realizat aplicarea normelor de drept procesual sau procedural, consecință a procesului de interpretare a legii, ar echivala cu o substituire în atribuțiile specifice exclusiv exercitării puterii judecătorești.

De asemenea, analiza verificării jurisdicționale realizată de o instanță printr-o hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat nu poate fi realizată nici de instanța disciplinară, nici de cea de recurs în materie disciplinară, având în vedere împrejurarea că de esența puterii de lucru judecat este soluționarea cauzei în contradictoriu cu părțile din raportul juridic dedus judecății. În ceea ce privește critica recurentei ce vizează împrejurarea că sesizarea formulată nu urmărește și nu pune în discuție modificarea soluției pronunțate, ci doar angajarea răspunderii disciplinare a magistraților ce au soluționat Dosarul nr. 7066/197/2006, Înalta Curte reține că raționamentul juridic învederat de către aceasta, cu privire la greșita partajare a terenului este de natură a repune în discuție fondul cauzei prin reinterpretarea probelor administrate.

Or, așa cum s-a arătat anterior, nici Inspecția Judiciară a C.S.M., nici instanța de contencios administrativ nu pot să se substituie instanței de judecată ce a soluționat Dosarul nr. 7066/197/2006, în rejudecarea cauzei. În ceea ce privește nota întocmită de judecătorul-inspector M.E. la data de 16 martie 2011, ce a fost invocată de recurenta-reclamantă în sesizarea sa, aceasta realizează o analiză a probatoriului administrat în cauză, refăcând aplicarea dispozițiilor legale aplicabile la situația de fapt, în baza unui raționament juridic propriu, ceea ce echivalează cu o rejudecare a cauzei, care excede limitelor inspecției judiciare. De altfel, acest aspect a fost reținut de către Comisia de Disciplină a C.S.M.

în rezoluția de clasare, în care se arată că Inspecția Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată și nici nu are atribuții ori competențe legale pentru a se substitui în activitatea jurisdicțională care aparține instanțelor judecătorești. Prin urmare, în considerarea argumentelor prezentate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C.D. împotriva sentinței civile nr. 93 din 19 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2013.