ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6679/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6679/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

contestației în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4951

din 22 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de

reclamanții P.N.D.O. și P.N.E. împotriva sentinței nr. 273 din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut

următoarele:

Obiectul controlului

de legalitate vizează actele administrative emise de intimații pârâți Baroul

Bacău și U.N.B.R. în procedura de soluționare a cererilor de primire în

profesia de avocat cu scutire de examen conform art. 16 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 51/1995, formulate de recurenții-reclamanți P.N.D.O. și P.N.E.

Raportul juridic

litigios a fost generat de refuzul recurenților-reclamanți de a încorpora în

cererea de primire în profesie declarația prevăzută de art. 15 lit. f) din

Statutul profesiei, ei adoptând o formulă proprie care nu răspunde exigențelor normei

indicate.

Contrar punctului de vedere

exprimat de recurenți, Înalta Curte a apreciat, la fel ca și judecătorul

fondului, că soluția administrativă dispusă de structurile de exercitare a

profesiei de avocat, ca serviciu public, este corectă din perspectiva cadrului normativ

existent dar și proporțională cu scopul urmărit: organizarea și funcționarea corespunzătoare

a corpului profesional.

Analizând motivele de

recurs invocate, cu privire la „grava greșeală de fapt” invocată de recurenți,

care, în opinia acestora, ar consta în neobservarea culpei Baroului Bacău, care

a soluționat cu întârziere cererea recurentului-reclamant, instanța de

recurs a constatat că judecătorul fondului a reținut, în principal, că în

cadrul litigiului de față - ce are ca obiect anularea unor acte administrative

iar nu nesoluționarea în termen legal a unei cereri - chestiunea soluționării cererii

de primire în profesie formulată de P.N.D.O. cu depășirea termenului general de

30 de zile „nu are nicio semnificație și cu atât mai puțin efecte juridice, în ceea

ce privește soarta și soluția ce s-a dat”, considerent pe care și

instanța de recurs l-a apreciat ca fiind corect.

Cât privește elementul

generator al întârzierii în soluționarea cererilor, și instanța de

recurs a opinat că acesta este reprezentat de refuzul recurenților-reclamanți

de a face declarația prevăzută de art. 15 lit. f) din Statutul profesiei.

Sub acest aspect, a

reținut că sentința civilă nr. 473 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Bacău,

secția comercială și de contencios administrativ, irevocabilă prin nerecurare,

prin care Baroul Bacău a fost obligat să soluționeze cererea de primire în

profesie a lui P.N.D.O., nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât și din considerentele

acestei hotărâri se degajă motivul pentru care nu se soluționase cererea,

inclusiv faptul că prin adresa din 26 iulie 2010 - redactată la câteva zile de la

înregistrarea cererii - prodecanul baroului comunica solicitarea de refacere a

acesteia conform exigențelor prezentate anterior.

Aceeași poziție a

structurii profesionale locale a fost exprimată și prin Hotărârea nr. 15 din 22

septembrie 2010, prin care a solicitat mai multor petenți, între care și cei doi

recurenți, de a se prezenta la barou „pentru a ridica formularul tip de cerere prevăzut

de Hotărârea nr. 902 din 11 septembrie 2010 a Consiliului U.N.B.R. și a depune documentația

sub sancțiunea neluării în discuție a cererii de primire în profesie”.

Mai mult decât atât,

instanța de recurs a constatat, pe de-o parte că recurenții au combătut legalitatea

„sancțiunii” enunțate atât în etapa administrativă, cât și în cea judiciară a

litigiului, iar pe de altă parte că legea nu prevede o atare sancțiune și că,

de fapt, ea nu li s-a aplicat recurenților și nu au motive să o critice câtă

vreme cererile lor au fost soluționate prin Hotărârile Consiliului Baroului

Bacău, fiind respinse.

Referitor la cadrul

normativ aplicabil, instanța de recurs a reținut că, la data formulării

cererilor de primire în profesia de avocat de către cei doi reclamanți, textele

relevante din Legea nr. 51/1995 aveau următorul cuprins:

Art. 16 alin. (2) lit.

b): „La cerere, poate fi primit în profesie cu scutire de examen: b) cel care până

la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător,

procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10

ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn

pentru profesia de avocat”.

Art. 21 alin. (1) :

„La înscrierea în barou avocatul depune în fața Consiliului baroului, în cadru

solemn, următorul jurământ (…)”.

Art. 24 alin. (1):

„Consiliul baroului emite decizii de trecere pe tabloul avocaților incompatibili,

la cerere sau din oficiu, iar reînscrierea pe tabloul avocaților cu drept de

exercitare a profesiei se face numai la cerere, după încetarea stării de

incompatibilitate.

(2) În cazurile în

care există incompatibilitate, decizia de primire în profesie va produce efecte

numai de la data încetării stării de incompatibilitate, care trebuie rezolvată

în termen de două luni de la emiterea deciziei”.

La rândul său,

legislația secundară în materie, reprezentată de Statutul profesiei de avocat

adoptat de U.N.B.R. la 25 septembrie 2004 și publicat în M. Of., Partea I nr. 45

din 13 ianuarie 2005 (forma în vigoare la data formulării cererilor) stabilea prin

art. 16 alin. (1) raportat la art. 15 alin. (1) lit. f) că cererea persoanei

care dorește primirea în profesie cu scutire de examen trebuie să cuprindă

„declarația solicitantului că nu se află în niciunul dintre cazurile de

incompatibilitate prevăzute la art. 14 din lege ori că înțelege să renunțe la

orice stare de incompatibilitate, în cel mult două luni de la data comunicării deciziei

de primire în profesia de avocat, sub sancțiunea prevăzută la art. 24 alin. (2)

din lege”.

De asemenea, art. 28

dispunea că : „Pentru primirea în profesie și pentru exercitarea acesteia

avocatul trebuie să nu se găsească în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate

prevăzute de lege”.

În vederea unei

aplicări unitare la nivel național a acestor prevederi normative, prin

Hotărârea din 11 septembrie 2010 U.N.B.R. a adoptat „Ghidul de bună practică

privind procedura soluționării transparente a cererilor de primire în profesia

de avocat cu scutire de examen” care, potrivit art. 3, se aplică și cererilor aflate

în curs de soluționare.

În esență, cererea de

primire în profesie se completează pe un „formular tip”, publicat la finalul

ghidului și cuprinde, între altele, „declarația privind starea de

incompatibilitate conform art. 28 din Statutul profesiei de avocat”.

Ca urmare, deși

temporal ghidul a fost adoptat după formularea cererii de primire în profesie

de către recurentul P.N.D.O., în realitate el nu face decât să reia și să sistematizeze,

cel puțin în privința chestiunii în dispută, prevederi legale și statutare

anterioare.

În concret,

recurenților li s-a reproșat că nu au încorporat în cererea de primire în profesie

declarația prevăzută în Statutul profesiei de avocat, ci o formulă originală,

respectiv: „pentru rezolvarea stării de incompatibilitate care va apărea după emiterea

deciziei de primire în profesie vă solicit să fiu trecut de îndată (în termenul

de 2 luni prevăzut de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995) pe tabloul

avocaților incompatibili”.

În optica

instanța de recurs, această formulă nu răspunde însă exigențelor legale

pentru că, în realitate, creează premisele înscrierii „directe” pe tabloul

avocaților incompatibili și continuării exercitării funcțiilor actuale, ceea

ce, în mod evident, excede voinței legiuitorului dedusă cu claritate chiar din prevederile

art. 24 alin. (1) precitate („trecere pe tabloul avocaților incompatibili”,

„reînscriere pe tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei”).

Referitor la

legalitatea Statutului profesiei de avocat și a Hotărârii din 11 septembrie 2010

a Consiliului U.N.B.R., Înalta Curte a reținut faptul că recurenții nu au invocat

în fața primei instanțe excepția de nelegalitate a actelor normative

menționate, mărginindu-se să formuleze critici în sensul că acestea ar conține dispoziții

care exced actului primar: Legea nr. 51/1995, corect respinse de judecătorul

fondului, așa încât, este excesiv a reproșa instanței că nu a avut în

vedere și procedura reglementată de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004,

mai ales în condițiile în care recurenții, judecători în funcție, erau în

deplină cunoștință a problematicii legale. De altfel, Înalta Curte a observat

că excepția de nelegalitate a prevederilor normative incriminate nu a fost invocată

nici în recurs, deși recurenții aveau această posibilitate legală, considerând

probabil ca interesul lor procesual nu impune derularea acestei proceduri.

Referitor la critica

recurenților în sensul că hotărârea nu ar fi motivată conform dispozițiilor art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că

susținerea nu are suport, din prezentarea sumară a considerentelor

sentinței rezultând cu prisosință această constatare.

Împrejurarea că

raționamentul judecătorului cauzei nu a coincis cu cel prezentat de reclamanți,

că unele argumente au fost analizate grupat și că altele, complet nerelevante,

care porneau de la o premisă greșită au fost ignorate, nu poate conduce la concluzia

enunțată de recurenți.

Nici contradicția

semnalată între o parte a considerentelor și dispozitiv nu putut fi reținută,

câtă vreme, în mod evident, cererea de înscriere a reclamanților direct pe

Tabloul avocaților incompatibili era consecutivă și indisolubil legată de soluția

dată asupra petitelor având ca obiect anularea hotărârilor pronunțate de structurile

profesiei de avocat chemate în judecată.

Totodată, Înalta

Curte a observat că nu poate fi identificat în cuprinsul sentinței nici un

„motiv străin de natura pricinii” în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

în contestația în anulare

Recurenții -

reclamanți au atacat decizia de recurs menționată mai sus pe calea unei

contestații în anulare întemeiate pe prevederile art. 318 C. proc. civ.,

invocând ambele motive reglementate prin textul normativ indicat.

Astfel, contestatorii

au arătat că instanța e recurs a omis, din greșeală, să cerceteze două dintre

motivele invocate în cererea de recurs, și anume:

- motivul de recurs

prevăzut în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în neanalizarea, „în mod

grav și nescuzabil”, a unor argumente decisive invocate în cererea de chemare

în judecată;

- motivul de recurs

prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la: interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 15 lit. f) din Statutul profesiei de avocat și a pct.

4 din Modelul cererii de primire în profesie cu scutire de examen, anexă a Hotărârii

Consiliului U.N.B.R. din 11 septembrie 2010, care cuprind o enumerare alternativă,

iar nu una cumulativă, neconcordanța dintre teza a doua a art. 15 lit. f) din

Statut și teza a doua a pct. 4 din modelul de declarație, pe de o parte, și

forma în vigoare a art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, pe de altă parte,

inexistența, în reglementarea materiei, a sancțiunii respingerii cererii pentru

lipsa declarației care li s-a imputat, problema de drept a nașterii situației

de incompatibilitate prin prisma capetelor 1 și 2 din acțiune și a

legitimității cererilor lor de către Barou, respingerea greșită a capetelor 3

și 4 din acțiune ca prematur formulate, fără o analiza pe fond.

De asemenea,

contestatorii au arătat că hotărârea instanței de recurs este rezultatul a două

greșeli materiale, în sensul că s-a reținut, dintr-o vădită eroare materială,

neîncorporarea, în cererile de primire în profesia de avocat, a declarației în art.

15 lit. f) din Statutul profesiei și s-a reținut, tot dintr-o vădită eroare

materială, că nu ar fi invocat nelegalitatea Hotărârii din 11 septembrie 2010 a

Consiliului U.N.B.R.

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Analizând temeiurile

de fapt și de drept invocate de contestatori, prin prisma dispozițiilor legale

ce reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că această cale de

atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres și

limitativ prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 318 C.

proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, ce poate fi exercitată

în condițiile prevăzute de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanței de

recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificare sau de casare.

Cu privire la motivul

prevăzut în art. 318 teza I C. proc. civ. „(…) când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale (…)”

„Greșeala materială”

la care se referă art. 318 C. proc. civ. constă în erori evidente de ordin

procedural de o asemenea gravitate încât să fi avut drept consecință

pronunțarea unei soluții greșite, confundarea unor elemente materiale sau a unor

date esențiale ale dosarului.

Nu pot fi invocate,

pe această cale, greșeli de judecată, legate de aprecierea probelor sau de

interpretarea unor dispoziții legale.

Neobservarea de către

instanță a unui înscris ori a unui act de procedură, cu privire la care nu s-a

făcut nicio judecată, ar putea constitui greșeală materială, dar niciuna dintre

susținerile contestatorilor nu-și găsește suport în datele cauzei de față,

pentru că instanța a cunoscut existența și conținutul cererilor și susținerilor

contestatorului și a făcut aprecieri asupra semnificației lor juridice, neexistând

o greșeală materială în sensul art. 318 teza I C. proc. civ.

Astfel,

în ceea ce privește încorporarea, în cererile de primire în profesia de avocat,

a declarației privind starea de incompatibilitate, instanța de recurs nu a omis

pur și simplu existența ei, ci a reținut că părțile au folosit o formula care

nu răspunde exigențelor legale, pentru că, în realitate, creează premisele înscrierii

„directe” pe tabloul avocaților incompatibili și continuării exercitării funcțiilor

actuale, ceea ce, în mod evident, excede voinței legiuitorului, dedusă cu

claritate chiar din prevederile art. 24 alin. (1) precitate („trecere pe

tabloul avocaților incompatibili”, „reînscriere pe tabloul avocaților cu drept de

exercitare a profesiei”).

Totodată, contrar

susținerilor contestatorilor, în decizia de recurs a fost avută în vedere

existența unor critici în sensul că Hotărârea din 11 septembrie 2010 a

Consiliului U.N.B.R. ar conține dispoziții care contravin legislației primare,

dar s-a reținut că recurenții - reclamanți nu au invocat o excepție de

nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, apreciere care,

implicând o „judecată”, nu poate fi încadrată în noțiunea de „greșeală

materială”, ca temei al contestației în anulare.

În plus, Înalta Curte

constată că acest motiv de contestație în anulare este pur formal, pentru că,

deși a reținut, după cum s-a menționat anterior, că recurenții - reclamanți nu

au recurs la procedura prevăzută în art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de

control judiciar a verificat concordanța Ghidului adoptat prin Hotărârea din 11

septembrie 2010 a U.N.B.R. și a ajuns la concluzia că deși temporal ghidul a

fost adoptat după formularea cererii de primire în profesie de către recurentul

P.N.D.O., în realitate el nu face decât să reia și să sistematizeze, cel puțin

în privința chestiunii în dispută, prevederi legale și statutare anterioare.

Cu privire la motivul

prevăzut în art. 318 teza a II-a C. proc. civ. „(…) când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Verificând conținutul

motivelor de recurs și al deciziei pronunțate în cauză, Înalta Curte constată

că argumentele indicate de părți în dezvoltarea criticii întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. au fost încadrate de instanță în

prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și analizate ca atare în partea finală

a considerentelor deciziei, unde s-au reținut următoarele:

„Împrejurarea

că raționamentul judecătorului cauzei nu a coincis cu cel prezentat de

reclamanți, că unele argumente au fost analizate grupat și că altele, complet nerelevante,

care porneau de la o premisă greșită au fost ignorate, nu poate conduce la concluzia

enunțată de recurenți.”

Această operațiune de

încadrare a motivelor de recurs este permisă de art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. și a avut în vedere împrejurarea că, subsumat motivului prevăzut în art. 304

pct. 5 cu referire la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2), recurenții - reclamanți au invocat, în

realitate, neanalizarea de către instanță și nemotivarea sentinței în ceea ce privește

unele dintre argumentele pe care și-au fundamentat cererea de chemare în

judecată, ipoteză reglementată în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. („când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (…)”.

Nici în ceea ce

privește cercetarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. nu poate fi identificată o omisiune aptă să atragă anularea

deciziei, pentru că în considerentele deciziei se regăsesc motivele pentru care

instanța a înlăturat criticile recurenților - reclamanți, structurându-le și

sistematizându-le în raport cu cerințele pe care le impunea logica

argumentării.

Ipoteza omisiunii

cercetării unui motiv de recurs nu are în vedere fiecare dintre argumentele de

fapt și de drept folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de modificare sau

de casare, întrucât instanța este îndreptățită să le grupeze și să răspundă

motivului de recurs printr-un considerent comun.

soluției adoptate cu privire la contestația în anulare

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de P.N.D.O. și P.N.E. împotriva Deciziei nr.

4951 din 22 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2013.