ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6357/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2186 din 27 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității ca neîntemeiată și, de asemenea, a respins și acțiunea formulată de reclamantul S.N.P.V. P.L.

Analizând excepția tardivității invocată de pârâtul C.N.C.D., Curtea a constatat că hotărârea atacată a fost comunicată reclamantului la 28 decembrie 2009 (fila 43 verso), acțiunea fiind introdusă în termenul legal, la 13 ianuarie 2011. Analizând probele administrate în cauză, susținerile părților și dispozițiile legale aplicabile în materie, Curtea a reținut, pe fondul cauzei, că, deși contestația privește legalitatea unui act administrativ: Hotărârea din 20 septembrie 2010 a C.N.C.D., motivele invocate prin acțiune nu se referă la considerentele de fapt și de drept care au stat la baza acestuia, fiind reluate aspectele considerate relevante de reclamantă în susținerea discriminării. Astfel, prin acțiune reclamanta a invocat restrângerea accesului la rețeaua de comunicații interne I.N.T.R.A.P.O.L.

pentru comunicarea cu membrii de sindicat, însă Curtea a constatat că nu există nicio dispoziție legală potrivit căreia I.G.P.R. este obligat să permită accesul organizației sindicale la site-ul I.N.T.R.A.P.O.L. În ceea ce privește nevirarea cotizației membrilor de sindicat începând cu luna septembrie 2009, prima instanță a constatat că nu există nicio dispoziție legală potrivit căreia instituția este obligată să rețină și să vireze cotizațiile membrilor de sindicat în conturile organizației sindicale, ci această operațiune se realizează pe baza unei convenții încheiate la nivelul M.A.I. Referitor la nealocarea unui spațiu de birou pentru desfășurarea activităților sindicale, Curtea a constatat că nu au fost identificate spații care pot fi alocate organizației sindicale.

Pe de altă parte, a reținut că, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București se află Dosarul nr. 4978/302/2009, având ca reclamant S.N.P.V. P.L. și ca obiect obligarea pârâtului I.G.P.R. la plata sumei de 57.222,18 lei, majorată ulterior, cu titlu de despăgubiri aferente contravalorii cheltuielilor suportate de sindicat cu titlu de chirie, pentru asigurarea spațiului necesar desfășurării activității pe perioada septembrie 2008 - aprilie 2009. Acest dosar este suspendat în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește neinvitarea reprezentanților sindicatului să participe în consiliile de administrație (conducere) la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv, necomunicarea Hotărârilor consiliului de administrație sau ale altor organe asimilate acestora, privitoare la probleme de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv și neconsultarea asupra proiectelor de dispoziții care privesc polițiștii din subordinea I.G.P.R., prima instanță a reținut că I.G.P.R. a răspuns acestor critici arătând că datorită situației juridice incerte referitoare la mandatul președintelui organizație sindicale și pe fondul numeroaselor adrese transmise instituției atât de domnul L.V.

cât și de domnul V.F., ambii arogându-și calitatea de președinte al S.N.P.V. P.L., precum și al declanșării urmăririi penale față de cei doi lideri de sindicat, conducerea I.G.P.R. a decis restrângerea colaborării cu această organizație sindicală, până la stabilirea de către instanța de judecată a existenței unor modificări ulterioare a statutului referitoare la mandatul președintelui sindicatului. Acestora li s-a adus la cunoștință măsura luată, cu precizarea că se impune să fie desemnat în acest scop un alt reprezentant al organizației sindicale, până la soluționarea din punct de vedere juridic, a situației create. Referitor la refuzul negocierii acordului colectiv de muncă la nivelul I.G.P.R., precum și al comunicării informațiilor necesare pentru negocierea acestor acorduri, s-a reținut că, la data solicitării formulate de S.N.P.V.

P.L. prin adresa din 18 februarie 2008, exista un acord privind raporturile de serviciu încheiat la nivelul M.A.I., aplicabil și I.G.P.R. De asemenea, Curtea a înlăturat susținerile reclamantului referitoare la refuzul de a răspunde la adrese sau refuzul de a transmite corespondența prin poșta specială (S.R.I.) astfel cum procedează în cazul S.N.P.P.C. Curtea a constatat că, prin hotărârea atacată, C.N.C.D. a reținut că I.G.P.R. nu recunoaște reprezentativitatea conducerii S.N.P.V. P.L., deoarece nu i s-a adus la cunoștință o hotărâre judecătorească. C.N.C.D. a reținut că împrejurările invocate de petent exced incidenței art. 2 din O.G. nr. 137/2000 republicată. Chiar dacă s-ar prezuma că faptele ce fac obiectul prezentului dosar pun în discuție un tratament diferit, situația invocată de petent nu se plasează în raport de comparabilitate sau analogie cu situația S.N.P.P.C.

Colegiul a reținut că un aspect definitoriu al discriminării îl constituie faptul că diferența de tratament este bazată pe o caracteristică, respectiv un criteriu interzis. Ca atare, tratamentul aplicat trebuie să fie diferit de cel care a fost sau ar fi aplicabil unei persoane dintr-un grup relevant în circumstanțe similare sau comparabile. Astfel, Colegiul trebuie să analizeze din mijloacele de probă și din înscrisurile aflate la dosar în ce măsură se poate reține un raport de cauzalitate direct sau indirect între faptele imputate și un eventual criteriu invocat, respectiv existența unui raport de analogie sau comparabilitate între persoane în privința cărora s-a indus un tratament mai puțin favorabil.

Prezumțiile care decurg în cauză nu sunt de natură a presupune existența unei legături de cauzalitate directă sau cel puțin indirectă între acțiunile imputate părții reclamate și un eventual criteriu interzis de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, în speță apartenența sindicală. În lipsa elementelor constitutive de natură a evidenția posibile discriminări în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, justificarea drepturilor subiective invocate în legătură cu raporturile de muncă poate fi cenzurată de instanțele de judecată conform dreptului aplicabil. Curtea a reținut că aspectele reținute de C.N.C.D. la soluționarea dosarului sunt corecte, reclamanta nedovedind că diferențele de tratament între cele două sindicate raportat la aspectele concrete puse în discuție s-ar baza pe vreunul dintre criteriile reglementate de art. 2 din O.U.G.

nr. 137/2000 (rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice). I.G.P.R. a avut în vedere o situație juridică specifică în ceea ce privește Sindicatul P.L., dedusă din actele puse la dispoziție de reclamant referitoare la componența organelor de conducere și demersurile efectuate de cele două persoane care reclamă calitatea de președinte.

Reclamanta nu a dovedit și nici măcar nu a invocat faptul că aceste aprecieri sunt în mod evident nefondate încât ascund de fapt o discriminare a celor două sindicate în funcție de unul dintre criteriile sus menționate. Apărările pârâtului I.G.P.R. care arată că pretențiile reclamantului întemeiate pe prevederile Legii nr. 54/2003 „au rămas fără obiect începând cu data de 10 mai 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2001 a dialogului social” nu au fost reținute de prima instanță, deoarece în speță nu se analizează existența dreptului reclamantului la primirea cu titlu gratuit spre folosință a spațiului necesar funcționării acestuia, respectiv a dreptului de a participa în consiliile de administrație la discutarea problemelor de interes profesional economic social, cultural sau sportiv, ci săvârșirea unei fapte de discriminare față de S.N.P.P.C.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect C.N.C.D. a constatat că nu pot fi reținute aspecte care intră sub incidența O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, dispunând clasarea dosarului. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul S.N.P.V. P.L., formulând următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie a sentinței atacate: - instanța de fond nu a analizat discriminarea invocată și dovedită cu documente de către reclamant în ceea ce privește accesul său la site-ul I.N.T.R.A.P.O.L., spre deosebire de celelalte organizații sindicale cărora li s-a permis acest acces de către I.G.P.R.; - nu s-a ținut cont, de către prima instanță, de comportamentul discriminatoriu și abuziv al I.G.P.R.

care, în baza unor convenții încheiate între sindicate și M.A.I. și pe baza acordului expres al fiecărui membru (exprimat în adeziune) virează banii reținuți pentru cotizații către fiecare sindicat, cu excepția recurentului (căruia a refuzat să-i vireze cotizațiile reținute); - o altă discriminare neanalizată de instanța de fond se referă la realocarea unui spațiu de birou pentru desfășurarea activităților sindicale conform art. 22 alin. (3) din Legea nr. 54/2003, în timp ce în aceeași perioadă, I.G.P.R. a repartizat un astfel de spațiu S.N.P.P.C.; - instanța de fond a refuzat să analizeze și alte aspecte ale discriminării Sindicatului reclamant față de alte sindicate, respectiv: neinvitarea reprezentanților reclamantului la consiliile de administrație, la discutarea problemelor de interes economic, social, cultural sau sportiv și necomunicarea hotărârilor acestor consilii în problemele menționate; refuzul negocierii acordului colectiv de muncă la nivelul I.G.P.R.

și al comunicării informațiilor necesare pentru negocierea acestor acorduri; refuzul I.G.P.R. de a transmite corespondența reclamantului prin poșta specială (S.R.I.), astfel cum procedează în cazul S.N.P.P.C. În drept, din punct de vedere procedural, recurentul și-a încadrat criticile formulate în prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În fapt, atât în cadrul procedurii desfășurate în fața C.N.C.D., cât și în cadrul dezbaterilor în instanță a rezultat că reclamantul nu a fost în măsură să invoce și să dovedească, la data sesizării C.N.C.D., o situație comparabilă cu cea a S.N.P.P.C.

(sindicatul față de care se invocă discriminarea). Astfel, chiar dacă faptele invocate pun în discuție un tratament diferențiat, la data respectivă I.G.P.R. avea argumente să nu recunoască reprezentativitatea conducerii S.N.P.V. P.L., deoarece nu i s-au comunicat anumite hotărâri judecătorești privind modificările intervenite în componența biroului executiv al sindicatului, situație ce nu se regăsea și în cazul S.N.P.P.C. Prin urmare, nu se poate reține apartenența sindicală ca un criteriu de discriminare în situațiile invocate de recurentul - reclamant, după cum nu se pot reține nici alte criterii menționate în art. 2 din O.G. nr. 137/2000 republicată (rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv).

Prin urmare, în mod corect, atât C.N.C.D. cât și instanța de fond s-au limitat a constata că, în lipsa unui criteriu interzis de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, care să stea la baza acțiunilor părții reclamate nu se poate reține incidența acestui act normativ și aplicarea unei sancțiuni pentru discriminare. Cu toate acestea, eventualele încălcări de drepturi subiective, invocate de reclamant în legătură cu raporturile de muncă, prevăzute de Legea nr. 54/2003 și de alte acte normative (în legătură cu alocarea unui spațiu, restituirea cotizațiilor, participarea la consiliile de administrație ș.a.) pot fi cenzurate de instanțele de judecată conform dreptului aplicabil. În acest sens, prin Decizia nr. 1530 din 19 martie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat: „O.G.

nr. 137/2000 analizează fapte de discriminare care, prin criteriile mai sus enunțate (n. n. art. 2 alin. (1)) se diferențiază de fapte care sunt de natură să producă aceleași consecințe, dar intră sun incidența altor acte normative”. Pentru considerentele menționate, constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.N.P.V. P.L. împotriva sentinței civile nr. 2186 din 27 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2013.