ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6357/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

2186 din 27 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității ca neîntemeiată și, de

asemenea, a respins și acțiunea formulată de reclamantul S.N.P.V. P.L.

Analizând

excepția tardivității invocată de pârâtul C.N.C.D., Curtea a constatat că

hotărârea atacată a fost comunicată reclamantului la 28 decembrie 2009 (fila 43

verso), acțiunea fiind introdusă în termenul legal, la 13 ianuarie 2011.

Analizând

probele administrate în cauză, susținerile părților și dispozițiile legale

aplicabile în materie, Curtea a reținut, pe fondul cauzei, că, deși contestația

privește legalitatea unui act administrativ: Hotărârea din 20 septembrie 2010 a

C.N.C.D., motivele invocate prin acțiune nu se referă la considerentele de fapt

și de drept care au stat la baza acestuia, fiind reluate aspectele considerate

relevante de reclamantă în susținerea discriminării.

Astfel,

prin acțiune reclamanta a invocat restrângerea accesului la rețeaua de

comunicații interne I.N.T.R.A.P.O.L. pentru comunicarea cu membrii de sindicat,

însă Curtea a constatat că nu există nicio dispoziție legală potrivit căreia I.G.P.R.

este obligat să permită accesul organizației sindicale la site-ul I.N.T.R.A.P.O.L.

În ceea

ce privește nevirarea cotizației membrilor de sindicat începând cu luna

septembrie 2009, prima instanță a constatat că nu există nicio dispoziție

legală potrivit căreia instituția este obligată să rețină și să vireze

cotizațiile membrilor de sindicat în conturile organizației sindicale, ci

această operațiune se realizează pe baza unei convenții încheiate la nivelul M.A.I.

Referitor

la nealocarea unui spațiu de birou pentru desfășurarea activităților sindicale,

Curtea a constatat că nu au fost identificate spații care pot fi alocate

organizației sindicale.

Pe de

altă parte, a reținut că, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București se află Dosarul

nr. 4978/302/2009, având ca reclamant S.N.P.V. P.L. și ca obiect obligarea

pârâtului I.G.P.R. la plata sumei de 57.222,18 lei, majorată ulterior, cu titlu

de despăgubiri aferente contravalorii cheltuielilor suportate de sindicat cu

titlu de chirie, pentru asigurarea spațiului necesar desfășurării activității

pe perioada septembrie 2008 - aprilie 2009. Acest dosar este suspendat în

temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea

ce privește neinvitarea reprezentanților sindicatului să participe în

consiliile de administrație (conducere) la discutarea problemelor de interes

profesional, economic, social, cultural sau sportiv, necomunicarea Hotărârilor

consiliului de administrație sau ale altor organe asimilate acestora,

privitoare la probleme de interes profesional, economic, social, cultural sau

sportiv și neconsultarea asupra proiectelor de dispoziții care privesc

polițiștii din subordinea I.G.P.R., prima instanță a reținut că I.G.P.R. a

răspuns acestor critici arătând că datorită situației juridice incerte

referitoare la mandatul președintelui organizație sindicale și pe fondul

numeroaselor adrese transmise instituției atât de domnul L.V. cât și de domnul

V.F., ambii arogându-și calitatea de președinte al S.N.P.V. P.L., precum și al

declanșării urmăririi penale față de cei doi lideri de sindicat, conducerea

I.G.P.R. a decis restrângerea colaborării cu această organizație sindicală,

până la stabilirea de către instanța de judecată a existenței unor modificări

ulterioare a statutului referitoare la mandatul președintelui sindicatului.

Acestora

li s-a adus la cunoștință măsura luată, cu precizarea că se impune să fie

desemnat în acest scop un alt reprezentant al organizației sindicale, până la

soluționarea din punct de vedere juridic, a situației create.

Referitor

la refuzul negocierii acordului colectiv de muncă la nivelul I.G.P.R., precum

și al comunicării informațiilor necesare pentru negocierea acestor acorduri,

s-a reținut că, la data solicitării formulate de S.N.P.V. P.L. prin adresa din 18

februarie 2008, exista un acord privind raporturile de serviciu încheiat la

nivelul M.A.I., aplicabil și I.G.P.R.

De

asemenea, Curtea a înlăturat susținerile reclamantului referitoare la refuzul

de a răspunde la adrese sau refuzul de a transmite corespondența prin poșta

specială (S.R.I.) astfel cum procedează în cazul S.N.P.P.C.

Curtea a

constatat că, prin hotărârea atacată, C.N.C.D. a reținut că I.G.P.R. nu

recunoaște reprezentativitatea conducerii S.N.P.V. P.L., deoarece nu i s-a adus

la cunoștință o hotărâre judecătorească.

C.N.C.D.

a reținut că împrejurările invocate de petent exced incidenței art. 2 din O.G. nr.

137/2000 republicată. Chiar dacă s-ar prezuma că faptele ce fac obiectul

prezentului dosar pun în discuție un tratament diferit, situația invocată de

petent nu se plasează în raport de comparabilitate sau analogie cu situația S.N.P.P.C.

Colegiul

a reținut că un aspect definitoriu al discriminării îl constituie faptul că

diferența de tratament este bazată pe o caracteristică, respectiv un criteriu

interzis. Ca atare, tratamentul aplicat trebuie să fie diferit de cel care a

fost sau ar fi aplicabil unei persoane dintr-un grup relevant în circumstanțe

similare sau comparabile.

Astfel,

Colegiul trebuie să analizeze din mijloacele de probă și din înscrisurile

aflate la dosar în ce măsură se poate reține un raport de cauzalitate direct

sau indirect între faptele imputate și un eventual criteriu invocat, respectiv

existența unui raport de analogie sau comparabilitate între persoane în

privința cărora s-a indus un tratament mai puțin favorabil.

Prezumțiile

care decurg în cauză nu sunt de natură a presupune existența unei legături de

cauzalitate directă sau cel puțin indirectă între acțiunile imputate părții

reclamate și un eventual criteriu interzis de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000,

republicată, în speță apartenența sindicală.

În lipsa

elementelor constitutive de natură a evidenția posibile discriminări în sensul art.

2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, justificarea drepturilor subiective

invocate în legătură cu raporturile de muncă poate fi cenzurată de instanțele

de judecată conform dreptului aplicabil.

Curtea a

reținut că aspectele reținute de C.N.C.D. la soluționarea dosarului sunt

corecte, reclamanta nedovedind că diferențele de tratament între cele două

sindicate raportat la aspectele concrete puse în discuție s-ar baza pe vreunul

dintre criteriile reglementate de art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000 (rasă,

naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex,

orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare

HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care

are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau

exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice).

I.G.P.R.

a avut în vedere o situație juridică specifică în ceea ce privește Sindicatul P.L.,

dedusă din actele puse la dispoziție de reclamant referitoare la componența

organelor de conducere și demersurile efectuate de cele două persoane care

reclamă calitatea de președinte.

Reclamanta

nu a dovedit și nici măcar nu a invocat faptul că aceste aprecieri sunt în mod

evident nefondate încât ascund de fapt o discriminare a celor două sindicate în

funcție de unul dintre criteriile sus menționate.

Apărările

pârâtului I.G.P.R. care arată că pretențiile reclamantului întemeiate pe

prevederile Legii nr. 54/2003 „au rămas fără obiect începând cu data de 10 mai 2011,

data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2001 a dialogului social” nu au fost

reținute de prima instanță, deoarece în speță nu se analizează existența

dreptului reclamantului la primirea cu titlu gratuit spre folosință a spațiului

necesar funcționării acestuia, respectiv a dreptului de a participa în

consiliile de administrație la discutarea problemelor de interes profesional

economic social, cultural sau sportiv, ci săvârșirea unei fapte de discriminare

față de S.N.P.P.C.

Având în

vedere aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect C.N.C.D. a

constatat că nu pot fi reținute aspecte care intră sub incidența O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, dispunând clasarea dosarului.

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs reclamantul S.N.P.V. P.L., formulând

următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie a sentinței atacate:

- instanța

de fond nu a analizat discriminarea invocată și dovedită cu documente de către reclamant

în ceea ce privește accesul său la site-ul I.N.T.R.A.P.O.L., spre deosebire de

celelalte organizații sindicale cărora li s-a permis acest acces de către I.G.P.R.;

- nu s-a

ținut cont, de către prima instanță, de comportamentul discriminatoriu și

abuziv al I.G.P.R. care, în baza unor convenții încheiate între sindicate și M.A.I.

și pe baza acordului expres al fiecărui membru (exprimat în adeziune) virează

banii reținuți pentru cotizații către fiecare sindicat, cu excepția

recurentului (căruia a refuzat să-i vireze cotizațiile reținute);

- o altă

discriminare neanalizată de instanța de fond se referă la realocarea unui

spațiu de birou pentru desfășurarea activităților sindicale conform art. 22 alin.

(3) din Legea nr. 54/2003, în timp ce în aceeași perioadă, I.G.P.R. a repartizat

un astfel de spațiu S.N.P.P.C.;

- instanța de fond a

refuzat să analizeze și alte aspecte ale discriminării Sindicatului reclamant

față de alte sindicate, respectiv: neinvitarea reprezentanților reclamantului la

consiliile de administrație, la discutarea problemelor de interes economic,

social, cultural sau sportiv și necomunicarea hotărârilor acestor consilii în

problemele menționate; refuzul negocierii acordului colectiv de muncă la

nivelul I.G.P.R. și al comunicării informațiilor necesare pentru negocierea

acestor acorduri; refuzul I.G.P.R. de a transmite corespondența reclamantului

prin poșta specială (S.R.I.), astfel cum procedează în cazul S.N.P.P.C.

În drept, din punct

de vedere procedural, recurentul și-a încadrat criticile formulate în

prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

În fapt, atât în

cadrul procedurii desfășurate în fața C.N.C.D., cât și în cadrul dezbaterilor

în instanță a rezultat că reclamantul nu a fost în măsură să invoce și să

dovedească, la data sesizării C.N.C.D., o situație comparabilă cu cea a S.N.P.P.C.

(sindicatul față de care se invocă discriminarea).

Astfel, chiar dacă

faptele invocate pun în discuție un tratament diferențiat, la data respectivă I.G.P.R.

avea argumente să nu recunoască reprezentativitatea conducerii S.N.P.V. P.L.,

deoarece nu i s-au comunicat anumite hotărâri judecătorești privind

modificările intervenite în componența biroului executiv al sindicatului,

situație ce nu se regăsea și în cazul S.N.P.P.C. Prin urmare, nu se poate

reține apartenența sindicală ca un criteriu de discriminare în situațiile invocate

de recurentul - reclamant, după cum nu se pot reține nici alte criterii

menționate în art. 2 din O.G. nr. 137/2000 republicată (rasă, naționalitate,

etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală,

apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat

ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant,

ostil, degradant ori ofensiv).

Prin urmare, în mod

corect, atât C.N.C.D. cât și instanța de fond s-au limitat a constata că, în

lipsa unui criteriu interzis de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, care să stea la

baza acțiunilor părții reclamate nu se poate reține incidența acestui act

normativ și aplicarea unei sancțiuni pentru discriminare. Cu toate acestea,

eventualele încălcări de drepturi subiective, invocate de reclamant în legătură

cu raporturile de muncă, prevăzute de Legea nr. 54/2003 și de alte acte normative

(în legătură cu alocarea unui spațiu, restituirea cotizațiilor, participarea la

consiliile de administrație ș.a.) pot fi cenzurate de instanțele de judecată

conform dreptului aplicabil. În acest sens, prin Decizia nr. 1530 din 19 martie

2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat: „O.G. nr. 137/2000

analizează fapte de discriminare care, prin criteriile mai sus enunțate (n. n. art.

2 alin. (1)) se diferențiază de fapte care sunt de natură să producă aceleași

consecințe, dar intră sun incidența altor acte normative”.

Pentru considerentele

menționate, constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.N.P.V. P.L. împotriva sentinței civile nr. 2186 din 27 martie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2013.