ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1435/2014

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de

față;

Prin decizia nr. 4096R din 22 octombrie 2013

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta R.A.T.U.C.

Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 5513 din 28 martie 2013 a

Tribunalului Cluj, pe care a modificat-o în tot, în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamantul C.L.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut că reclamantul intimat s-a adresat instanței în scopul obținerii

unei adeverințe din care să rezulte sporurile și adaosurile menționate în statele

de plată și care au alcătuit salariul brut realizat în perioada în care a fost angajat

al unității pârâte în vederea pentru recalculării drepturilor de pensie.

Pârâta a eliberat reclamantului

adeverința nr. X1 din 9 mai 2012 cuprinzând sporul de stres și sporul de condiții

grele sub formă de procent, precum și mențiuni privitoare la sporul de vechime,

adeverința nr. X2 din 9 mai 2012 cuprinzând sporul pentru munca prestată în timpul

nopții sub formă de procent și adeverința nr. X3 din 1 octombrie 2012 cuprinzând

veniturile brute realizate în perioada iunie 1980-martie 2001, precum și mențiunea

că în arhiva unității nu s-au identificat documente din care să rezulte componența

sumelor brute.

În ceea ce privește conținutul

adeverinței la a cărei eliberare sunt obligate unitățile angajatoare, Curtea a constatat

că la pct. VI din Anexa nr. 15 la H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de

aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 se precizează că „adeverințele prin care

se dovedesc aceste sporuri vor cuprinde: datele de identificare a persoanei; denumirea

unității; perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare

a raportului de muncă; funcția, meseria sau specialitatea exercitată; denumirea

sporurilor, procentul sau suma acordată; perioada în care a primit sporul și temeiul

în baza căruia s-a acordat; adeverințele vor purta număr, data eliberării, ștampila

unității, precum și semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate

în acest sens de conducerea unității. Adeverințele privind sporurile cu caracter

permanent acordate în perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001 se vor prezenta

numai în situațiile în care aceste sporuri nu sunt înregistrate în carnetul de muncă.”

Ca atare, adeverințele

nr. X1 și nr. X2, cuprinzând sporurile sub formă procentuală, satisfac pe deplin

exigențele legale, astfel încât nu se impune obligarea pârâtei la eliberarea unor

adeverințe care să cuprindă suma acordată cu titlu de spor.

Într-adevăr, așa cum a

reținut și prima instanță potrivit art. 25 alin. (1) din Legea contabilității

nr. 82/1991, statele de salarii se păstrează timp de 50 de ani în arhiva societăților

comerciale.

Însă, trebuie observat

faptul că în arhiva unității se găsesc state de salarii, fiind depuse la dosarul

cauzei cu titlu exemplificativ o parte dintre acestea, dar datorită modului de întocmire,

acestea cuprind doar salariul brut, fără a avea defalcate sumele componente.

Cum pârâta a făcut dovada

faptului că deține statele de retribuții, pe baza cărora a eliberat adeverința

nr. X3 din 1 octombrie 2012, cu anexele nr. 1 și nr. 2, dar că aceste state nu conține

sporurile defalcate, motiv pentru care Curtea a apreciat că indiferent de existența

sau nu a culpei în ceea ce privește modul de întocmire a statelor de plată, nu se

poate impune societății o obligație imposibil de executat.

În același timp, văzând

că reclamantul nu invocă faptul că ar fi beneficiat și de alte sporuri înafara celor

cu privire la care s-au eliberat deja adeverințe, nu se mai impune obligarea societății

la eliberarea altor înscrisuri.

Împotriva acestei decizii

reclamantul C.L. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.

322 pct. 7 C. proc. civ., prin care a solicitat anularea deciziei atacate.

În motivarea cererii a

arătat că decizia pronunțată în recurs este contrară cu decizia nr. 3417/R din 9

septembrie 2013 a

Curții

de Apel Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 14254/117/2012, privind pe colegul său,

B.I., obiectul celor două cereri fiind identic, însă soluțiile adoptate de instanța

de recurs au fost diferite.

Cererea a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Cluj la 19 noiembrie 2013.

Prin decizia civilă

nr. 4629/R din 10 decembrie 2013 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declinat

competența de soluționare în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul

dispozițiilor art. 323 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Analizând cererea de revizuire

în raport de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta

este inadmisibilă, urmând a o respinge, pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 322

pct. 7 C. proc. civ., care constituie temei al cererii de revizuire, reglementează

un remediu procesual pentru situația în care, nesocotindu-se autoritatea de lucru

judecat, instanța pronunță o hotărâre contrară.

Pentru ca o hotărâre să

se impună însă cu efectul autorității de lucru judecat într-un al doilea proces,

este necesar să fie vorba despre una și aceeași pricină, între aceleași persoane,

având aceeași calitate.

Altfel spus, tripla identitate

de elemente, părți, obiect, cauză, la care face referire art. 1201 C. civ., reglementând

conținutul excepției autorității de lucru judecat, trebuie să se regăsească în al

doilea proces, iar instanța să fi statuat în sens contrar primei judecăți.

În speță, însă, revizuentul

nu invocă o asemenea situație, ci aspecte de practică judiciară neunitară, în sensul

pronunțării de către instanța de recurs a unor soluții diferite în pricini similare.

Astfel, identitatea de

părți, ce vizează prezența juridică a aceleiași persoane, în același raport juridic

dedus judecății în ambele procese, nu se verifică în cauza de față. Aceasta deoarece

revizuentul nu invocă faptul că în contradictoriu cu el s-ar mai fi desfășurat o

judecată care ar fi ajuns la un rezultat contrar celui pronunțat prin decizia atacată,

ci împrejurarea că în raport de alte persoane, salariați ai aceleiași intimate,

soluția a fost diferită.

Nefiind vorba, deci, de

hotărâri potrivnice care să îl vizeze pe revizuent, acesta nu poate pretinde că

ar fi fost nesocotită, prin decizia atacată, autoritatea de lucru judecat a unei

hotărâri anterioare.

Faptul că unor salariați

ai societății pârâte le-a fost admisă acțiunea, în timp ce altora pretențiile referitoare

la drepturile salariale le-au fost respinse, se poate constitui, în condiții de

identitate a situației juridice a părților care au acționat separat în valorificarea

unor drepturi din contractul colectiv de muncă, într-un aspect de jurisprudență

neunitară, iar nu de nesocotire a autorității de lucru judecat.

Mecanismul prin intermediul

căruia sunt înlăturate situațiile de practică neunitară îl reprezintă, însă, recursul

în interesul legii, în condițiile prevăzute de C. proc. civ., iar nu revizuirea

pe temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În consecință, văzând

că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate reglementate de textul procedural

care a constituit fundamentul căii de atac promovate, Înalta Curte va respinge cererea

de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă

cererea de revizuire formulată de revizuentul C.L. împotriva deciziei civile

nr. 4096 R din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2014.