ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2718/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 114/F din 14 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I. împotriva rezoluției din 14 noiembrie 2011 dată în Dosarul nr. 1633/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. A menținut rezoluția atacată. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: La data de 11 ianuarie 2012, pe rolul Curții de Apel București a fost înregistrată cererea formulată de petentul C.I. împotriva rezoluției din 14 noiembrie 2011 dată în Dosarul nr. 1633/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea plângerii, petentul arată că nu a fost citat și audiat, că nu s-a făcut nicio cercetare a faptelor săvârșite de cele două inculpate, că grefiera S.I. nu trebuia cercetată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, că încadrarea juridică este greșită, iar motivarea rezoluției nu are legătură cu faptele celor două inculpate, petentul precizând că se plânge pentru comiterea abuzului în serviciu contra interesului persoanelor, a neglijenței în serviciu și a falsului intelectual. În vederea soluționării plângerii, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (3) C. proc. pen., a fost atașat Dosarul nr. 1643/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, împreună cu lucrarea înregistrată sub nr. 3411/II/2/2011 la aceeași unitate de Parchet.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele: Prin rezoluția din 14 noiembrie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1643/P/2011, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorul V.C. și grefierul S.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 249 și art. 246 C. pen. În motivarea acestei rezoluții, s-a reținut că la data de 23 august 2011 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București plângerea penală formulată de numitul C.I. împotriva judecătorului V.C. din cadrul Curții de Apel București și a grefierei S.I. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. și art. 249 C. pen., deoarece magistratul „a refuzat să judece cauza cu care a fost învestită”, declinând-o la o altă instanță, respectiv la Tribunalul Dolj, deși știa că această instanță își declinase la rândul său, competența materială.

În plângere, petentul a arătat că, înainte de ședință, consultând dosarul cauzei, a constatat că nu există nicio întâmpinare, iar cererea de completare a acțiunii era în două exemplare astfel încât nu a fost trimisă pârâtei, dosarul fiind strigat ultimul, deși nu era ultimul pe listă. În urma verificărilor efectuate s-a constatat faptul că la 18 ianuarie 2011, pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ, a fost înregistrată sub nr. 451/2/2011 plângerea formulată de persoana vătămată C.I. împotriva Colegiului Central de Onoare al Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, având ca obiect refuz soluționare cerere. Termenul de judecată a fost stabilit pentru data de 24 iunie 2011, când s-a amânat pronunțarea la 29 iunie 2011. La data de 29 iunie 2011, judecătorul V.C.

a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. S-a constatat că în sarcina magistratului nu poate fi reținută săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. Astfel, latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu presupune ca, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, funcționarul să nu îndeplinească un act sau să-l îndeplinească în mod defectuos și prin aceasta să cauzeze o vătămare intereselor legale ale unei persoane. În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, magistrații-judecători trebuie să aplice legea la anumite situații de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a situației de fapt supusă actului de justiție, de interpretare a dispozițiilor legale și, în final, de identificare și aplicare a dispozițiilor legale la cazul concret.

Având în vedere acest specific al activității judiciare, care presupune riscul anumitor erori de interpretare și aplicare a legii, s-a instituit un sistem de control ierarhic, ca o garanție a justițiabililor față de asemenea erori. Acesta e singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea și temeinicia soluțiilor date de către magistrați. Pe de altă parte, cu ocazia cercetării unui magistrat sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu serviciul, nu se poate analiza legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse sau soluției date de acesta. Organul de urmărire penală nu are atribuții de control al soluțiilor pronunțate de magistrați, iar sesizarea sa cu o plângere penală împotriva magistratului, nu este de natură a-l învesti cu astfel de atribuții.

Aceasta, pentru că scopul unei cercetări penale nu este analiza legalității și temeiniciei unei soluții, acest rol revenind exclusiv organelor de control competente prevăzute de lege, ci este de a identifica dincolo de această soluție, un act de conduită contra atribuțiilor de serviciu, act care să se înscrie și care, uneori, poate avea influențe asupra unei soluții. Analizând actele efectuate în cauză, s-a constatat că nu au rezultat indicii privind existența vreunui astfel de act de conduită, contrar atribuțiilor de serviciu, săvârșit atât de judecător, cât și de grefier. Criticile persoanei vătămate se referă la legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, or, astfel cum se arată mai sus, simplul fapt că aceste critici sunt formulate prin intermediul unei plângeri penale nu este de natură a schimba atribuțiile organului de urmărire penală, transformându-l într-un organ de control.

Declanșarea unor plângeri penale împotriva judecătorilor pentru măsurile dispuse sau nu într-un dosar, nu poate determina trimiterea în judecată penală în absența unor probe din care să rezulte săvârșirea unor infracțiuni. Pe de altă parte, ca regulă generală, orice litigiu presupune existența unor interese contrarii promovate în fața justiției. Magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit, va examina justețea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și va da o soluție care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puțin una dintre părțile aflate în litigiu.

Emiterea sau pronunțarea unei soluții în detrimentul uneia dintre părți, nu echivalează însă cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, prin care ar fi lezate interesele legale ale persoanei și nici nu se circumscrie conținutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală. Petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic, iar prin rezoluția din 20 decembrie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 3411/II/2/2011, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de numitul C.I., împotriva rezoluției mai sus menționate. Ulterior, în termenul prevăzut de lege, petentul a formulat plângere la instanța de judecată în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen., constituindu-se dosarul de față. Curtea a constatat că plângerea este nefondată. Soluția atacată este legală și temeinică, iar procurorul a expus cu claritate motivele pentru care nu se poate începe urmărirea penală cu privire la cele două făptuitoare. Plângerea penală a fost formulată împotriva judecătorului V.C. și a grefierei S.I. referitor la fapte între care există o legătură de conexitate, așa încât, în mod legal, cercetarea în faza actelor premergătoare a fost efectuată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, competent în temeiul art. 209 alin. (4) cu referire la art. 28 1 C. proc. pen., fără să se impună disjungerea cauzei în ceea ce o privește pe grefiera S.I.

și declinarea competenței în favoarea altei unități de Parchet. Pe de altă parte, se constată că potrivit art. 224 C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Conform art. 228 C. proc. pen., organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale când, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art. 10 C. proc. pen. Rezultă, astfel, că organul de cercetare nu este obligat să efectueze acte premergătoare, putând aprecia, de la caz la caz, asupra necesității audierii persoanei care a formulat plângerea sau a persoanei la care aceasta se referă, ori cu privire la solicitarea de relații și înscrisuri.

În speță, dat fiind conținutul plângerii penale, Parchetul a apreciat în mod justificat că nu era necesară citarea și audierea petentului sau efectuarea altor acte premergătoare. Cât privește încadrarea juridică față de care procurorul a analizat îndeplinirea condițiilor pentru începerea urmăririi penale, Curtea apreciază că aceasta corespunde conținutului plângerii penale și faptelor descrise de către petent. Referitor la soluția de neîncepere a urmăririi penale, instanța a apreciat că este corectă, din conținutul plângerii rezultând cu evidență că petentul contestă, în principal, soluția de declinare a competenței, procurorul motivând în mod pertinent și adecvat soluția dispusă, având în vedere că hotărârile judecătorești nu pot fi supuse controlului de legalitate și temeinicie decât prin exercitarea căilor de atac expres prevăzute de lege.

Aceasta este situația și în speță, fără să se fi invocat sau evidențiat alte aspecte de natură a contura indiciile săvârșirii unor infracțiuni. Pe cale de consecință, în baza art. 278 1 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul C.I. și va menține rezoluția atacată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul C.I., recurs care nu a fost motivat în scris, iar la data soluționării acestuia, respectiv 07 septembrie 2012, recurentul petent nu s-a prezentat pentru a-l susține. Recursul este inadmisibil. Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 714/26.10.2010, cu referire la art. 278 1 alin. (10) și (13) C. proc. pen., se constată că recursul declarat în cauză este inadmisibil. Potrivit art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen. (modificat) „hotărârea judecătorului, pronunțată potrivit alin. (8) lit. a) și b) poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum și de orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate”. Potrivit alin. (13) al aceluiași articol „plângerea greșit îndreptată se trimite organului judiciar competent”. Prin Legea nr. 202/2010 la art. 278 1 alin. (10) și (13) C. proc.

pen. s-au modificat în sensul că „hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă”. Raportat la disp. art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora hotărârile pronunțate în cauzele penale, înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, precum și la faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată la data de 14 martie 2012, deci ulterior intrării în vigoare a legii sus-menționate (25 noiembrie 2010), se constată că recursul petentului este declarat împotriva hotărârii definitive. Așa fiind, văzând dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. civ., cu referire la art. 385 1 C. proc.

pen., urmează a se respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.I. împotriva sentinței penale nr. 114/F din 14 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul C.I. împotriva sentinței penale nr. 114 din 14 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 221/2/2012 (104/2012). Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi, 7 septembrie 2012.