ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4310/2013

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele: Prin sentința civilă nr. 404 din 30 octombrie 2012, Tribunalul Argeș, s-a respins excepția inadmisibilității invocată de partea adversă și a fost respinsă ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamantul Ș.G. în contradictoriu Statul Român prin M.F.P. Pentru a pronunța soluția sa, tribunalul a reținut situația de fapt pretinsă de către reclamant, însă, cât privește fundamentarea cererii pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, a constatat împlinit termenul de prescripție extinctivă al formulării unor astfel de pretenții, față de dispozițiile Decretului nr. 167/1958; instanța a apreciat că nu pot fi examinate drepturile pretins a se fi născut în temeiul actelor internaționale pe larg enunțate în cererea de chemare în judecată de către reclamant.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamantul, învederând instanței că, întrucât pricina nu este una fondată pe reglementarea specială a Legii nr. 221/2009, ci pe cea a dreptului comun, soluția este susceptibilă de apel, în condițiile art. 2 lit. b) și art. 282 1 C. proc. civ. În motivarea apelului, reclamantul a susținut că termenul de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu a început să curgă decât din momentul intrării acestei legi în vigoare, întrucât acesta este momentul la care păgubitul a cunoscut sau putea cunoaște paguba și pe cel ce răspunde de ea. De aceea, nu se putea pretinde că dreptul la despăgubire s-ar fi născut în momentul încetării violenței morale ca urmare a abolirii regimului comunist sau momentul ratificării de către România a Convenției Europene pentru Drepturile Omului, a Tratatului Uniunii Europene.

Prin Decizia civilă nr. 48 din 12 martie 2013 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantului.

Prima instanță are în vedere ca moment al nașterii dreptului la despăgubire și implicit a dreptului la acțiune, abolirea regimului represiv și, respectiv, încetarea violenței morale ce a susținut puterea statală, până la sfârșitul anului 1989. Dată fiind, ulterior acestei declarări, dificultatea de interpretare a efectelor produse de textul în vigoare o anumită perioadă de timp, în care s-au aflat instanțele judecătorești, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, în procedura soluționării recursului în interesul legii, a lămurit faptul că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

S-a mai reținut că atâta timp cât potrivit Decretului - Lege nr. 118/1990, Statul Român prin organele sale legislative a recunoscut existența și efectele vătămătoare ale măsurilor de persecuție politică practicată de regimul politic abolit, atunci când la art. 1 din acest act a avut în vedere timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice (...) pentru instituirea anumitor măsuri reparatorii, a încetat orice violență care ar fi putut vicia consimțământul, voința părții de a promova o acțiune de tipul celei de față, începând, deci, curgerea termenului prevăzut de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect, conchide instanța de apel în considerente, că actul normativ ce se pretinde a constitui forma de renunțare a statului la prescripția începută în favoarea sa este ulterior încheierii intervalului de 3 ani de la data la care exercițiul dreptului la acțiune nu a mai fost împiedicat, așa încât, instituția întreruperii cursului prescripției nu este aplicabilă, așa cum a^pretins-o reclamantul. Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs pe care o critică sub aspectul problematicii prescripției dreptului la acțiune și admisibilitatea unei asemenea acțiuni. Referitor la prescripție, recurentul se raportează la stabilirea momentului de la care începe prescripția, respectiv, în opinia sa, este doar Legea nr. 221/2009, potrivit căreia pune capăt oricăror speculații și enumera limitativ condamnările cu caracter politic.

în același context, recurentul susține că au fost cazuri în care s-au pronunțat condamnări pentru infracțiuni asemănătoare cu cele enumerate de menționata lege, iar persoanele în cauză au avut convingerea că au suferit condamnări politice și au fost luate în evidența A.F.D.P.R. în acest sens. Față de afirmațiile anterior făcute, recurentul precizează că instanța de apel nu a tratat corect excepția inadmisibilității față de excepția prescripției, sens în care arată că 251 2 alin. (1) din Noul C. proc. civ., în temeiul căreia trebuia să o motiveze. De asemenea, recurentul susține că decretul - Lege nu constituie legea specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale, sens în care arată că nu trebuie confundată indemnizația din dreptul muncii cu solicitarea la plata daunelor morale.

în opinia sa, acest decret nu se aplică, Cu privire la admisibilitatea unor asemenea acțiuni, recurentul arată că nu își însușește punctul de vedere al instanței de apel, sub aspectul temeiurilor juridice interne și internaționale. De altfel, practica judiciară este neunitară referitor la această chestiune. Înalta Curte, din oficiu, la acest termen invocă nulitatea cererii de recurs în raport de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și a rămas în pronunțare pe această excepție. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, semnătura celui care declară calea de atac respectivă.

Cum recurentul nu s-a conformat dispozițiilor legale imperative de a-și însuși recursul declarat de semnatarul cererii de recurs, deși a fost înștiințat de această măsură, prin adresa aflată la fila 17 dosar recurs, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., în sensul constatării nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamantul Ș.G. împotriva Deciziei civile nr. 48 din 12 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2013.