ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4310/2013

Deliberând

asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 404 din 30

octombrie 2012, Tribunalul Argeș, s-a respins excepția inadmisibilității

invocată de partea adversă și a fost respinsă ca fiind prescrisă acțiunea

formulată de reclamantul Ș.G. în contradictoriu Statul Român prin M.F.P.

Pentru a

pronunța soluția sa, tribunalul a reținut situația de fapt pretinsă de către

reclamant, însă, cât privește fundamentarea cererii pe dispozițiile dreptului

comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, a constatat împlinit

termenul de prescripție extinctivă al formulării unor astfel de pretenții, față

de dispozițiile Decretului nr. 167/1958; instanța a apreciat că nu pot fi

examinate drepturile pretins a se fi născut în temeiul actelor internaționale

pe larg enunțate în cererea de chemare în judecată de către reclamant.

Împotriva

sentinței a formulat apel reclamantul, învederând instanței că, întrucât

pricina nu este una fondată pe reglementarea specială a Legii nr. 221/2009, ci

pe cea a dreptului comun, soluția este susceptibilă de apel, în condițiile art.

2 lit. b) și art. 282

1

C. proc. civ.

În motivarea

apelului, reclamantul a susținut că termenul de prescripție prevăzut de

Decretul nr. 167/1958 nu a început să curgă decât din momentul intrării acestei

legi în vigoare, întrucât acesta este momentul la care păgubitul a cunoscut sau

putea cunoaște paguba și pe cel ce răspunde de ea.

De aceea, nu se

putea pretinde că dreptul la despăgubire s-ar fi născut în momentul încetării

violenței morale ca urmare a abolirii regimului comunist sau momentul

ratificării de către România a Convenției Europene pentru Drepturile Omului, a

Tratatului Uniunii Europene.

Prin Decizia civilă

nr. 48 din 12 martie 2013 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

a fost respins ca nefondat apelul reclamantului.

Prima instanță

are în vedere ca moment al nașterii dreptului la despăgubire și implicit a

dreptului la acțiune, abolirea regimului represiv și, respectiv, încetarea

violenței morale ce a susținut puterea statală, până la sfârșitul anului 1989.

Dată fiind,

ulterior acestei declarări, dificultatea de interpretare a efectelor produse de

textul în vigoare o anumită perioadă de timp, în care s-au aflat instanțele

judecătorești, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de

Casație și Justiție, în procedura soluționării recursului în interesul legii, a

lămurit faptul că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și

nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

S-a mai reținut

că atâta timp cât potrivit Decretului - Lege nr. 118/1990, Statul Român prin

organele sale legislative a recunoscut existența și efectele vătămătoare ale

măsurilor de persecuție politică practicată de regimul politic abolit, atunci

când la art. 1 din acest act a avut în vedere timpul cât o persoană, după data

de 6 martie 1945, pe motive politice a executat o pedeapsă privativă de

libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost

lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru

infracțiuni politice (...) pentru instituirea anumitor măsuri reparatorii, a

încetat orice violență care ar fi putut vicia consimțământul, voința părții de

a promova o acțiune de tipul celei de față, începând, deci, curgerea termenului

prevăzut de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest

aspect, conchide instanța de apel în considerente, că actul normativ ce se

pretinde a constitui forma de renunțare a statului la prescripția începută în

favoarea sa este ulterior încheierii intervalului de 3 ani de la data la care

exercițiul dreptului la acțiune nu a mai fost împiedicat, așa încât, instituția

întreruperii cursului prescripției nu este aplicabilă, așa cum a^pretins-o

reclamantul.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs pe care o critică

sub aspectul problematicii prescripției dreptului la acțiune și admisibilitatea

unei asemenea acțiuni.

Referitor la

prescripție, recurentul se raportează la stabilirea momentului de la care

începe prescripția, respectiv, în opinia sa, este doar Legea nr. 221/2009,

potrivit căreia pune capăt oricăror speculații și enumera limitativ condamnările

cu caracter politic. în același context, recurentul susține că au fost cazuri

în care s-au pronunțat condamnări pentru infracțiuni asemănătoare cu cele

enumerate de menționata lege, iar persoanele în cauză au avut convingerea că au

suferit condamnări politice și au fost luate în evidența A.F.D.P.R. în acest

sens.

Față de

afirmațiile anterior făcute, recurentul precizează că instanța de apel nu a

tratat corect excepția inadmisibilității față de excepția prescripției, sens în

care arată că 251

2

alin. (1) din Noul C. proc. civ., în temeiul

căreia trebuia să o motiveze.

De asemenea,

recurentul susține că decretul - Lege nu constituie legea specială în materie

de despăgubiri pentru daunele morale, sens în care arată că nu trebuie

confundată indemnizația din dreptul muncii cu solicitarea la plata daunelor

morale. în opinia sa, acest decret nu se aplică,

Cu privire la

admisibilitatea unor asemenea acțiuni, recurentul arată că nu își însușește

punctul de vedere al instanței de apel, sub aspectul temeiurilor juridice

interne și internaționale. De altfel, practica judiciară este neunitară

referitor la această chestiune.

Înalta Curte,

din oficiu, la acest termen invocă nulitatea cererii de recurs în raport de

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și a rămas în

pronunțare pe această excepție.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre

altele, sub sancțiunea nulității, semnătura celui care declară calea de atac

respectivă.

Cum recurentul

nu s-a conformat dispozițiilor legale imperative de a-și însuși recursul

declarat de semnatarul cererii de recurs, deși a fost înștiințat de această

măsură, prin adresa aflată la fila 17 dosar recurs, Înalta Curte urmează să dea

eficiență dispozițiilor 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ., în

sensul constatării nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nulitatea cererii de recurs formulată de reclamantul Ș.G. împotriva Deciziei civile

nr. 48 din 12 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 4 decembrie 2013.