ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 210/2014

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele :

Prin sentința civilă nr. 415 din

28 decembrie 2011, Tribunalul Hunedoara, secția a I-a civilă, a admis acțiunea

reclamantei V.N. (fostă P.), în contradictoriu cu pârâții R.E.L. și S.G., prin

mandatar R.E.L., asociați ai SC E.R. SRL Deva, radiată și în consecință:

Au fost

obligați pârâții să plătească reclamantei următoarele sume: 26.240,71 euro folos

de tras pe perioada 03 noiembrie 2008 - 28 decembrie 2011, data pronunțării

sentinței; 49.544 euro, reprezentând valoarea de depreciere a proprietății

imobiliare a reclamantei și 4,135 euro/mp/lună, indemnizație pentru lipsa de

folosință a suprafeței de 167 mp, grevate de superficie și servitute, de la

data rămânerii definitive a sentinței și pe toată durata existenței acestor

dezmembrăminte ale proprietății. Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei

suma de 2.075 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs pârâții R.E.L.D. și S.G., solicitând, în principal,

casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar,

modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.

Curtea de Apel

Alba lulia, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 60 din 18 octombrie 2012 a

admis apelul declarat de pârâții R.E.L.D. și S.G., a schimbat sentința atacată

în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V.N. împotriva

pârâților R.E.L.D. și S.G. și în consecință:

A obligat

pârâții să plătească reclamantei suma de 30.000 lei, reprezentând despăgubiri

pentru suprafața de 162 mp, grevată de dreptul de superficie și suma de 700

lei, reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 5 mp grevată de servitutea de

trecere, fiind respinsă în rest acțiunea.

A menținut

obligația pârâților de a achita reclamantei cheltuielile de judecată stabilite

de prima instanță și a respins cererea apelanților de acordare a cheltuielilor de

judecată, fiind obligată intimata-reclamantă V.N. la plata către stat a sumei

de 3714 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, reclamanta V.N. și pârâții R.EL.D. și S.G. au

declarat recurs.

Recursul

reclamantei V.N. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și pe fond

menținerea hotărârii primei instanțe.

Prin motivele

de recurs, reclamanta V.N. a făcut o amplă descriere a situației de fapt, iar

criticile aduse deciziei atacate se referă de fapt la analiza probelor

administrate, respectiv a raportului de expertiză dispus în cauză, fără să se

dezvolte motivele de nelegalitate invocate, respectiv pct. 8 și 9 al art. 304

C. proc. civ., astfel cum prevăd dispozițiile legale.

La termenul de

dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în discuție excepția nulității

recursului, potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., excepție asupra căreia a rămas în pronunțare.

Potrivit

dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de

recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, textul impunând, așadar, ca o

condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de nelegalitate.

Pentru a

conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate

limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării

motivelor presupunând încadrarea lor într-unui din motivele limitativ prevăzute

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În speță, din

observarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă V.N. se constată că,

motivele invocate de către recurentă în susținerea recursului său nu se

subscriu nici unuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1- 9

C. proc. civ., toate criticile formulate vizând situația de fapt sau aspecte de

încuviințare, administrare sau apreciere a probelor.

Astfel,

recurenta-reclamantă a indicat drept motive de recurs dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., dar criticile formulate nu pot fi subsumate acestor

motive, care se referă la interpretarea greșită a actului dedus judecății sau

aplicarea greșită a legii, acestea vizând, doar nemulțumirea recurentei cu

privire la administrarea și interpretarea probelor.

Or, simpla

indicare a textului de lege prin care se reglementează motivele de recurs în

baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, și nemulțumirea părții

față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce

constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea,

astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304

pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea

recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu

nulitatea cererii.

Așa fiind, cum

casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile

prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., și cum recurenta nu s-a

conformat acestei dispoziții legale imperative și întrucât recursul nu este o

cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situației de fapt și

reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte

motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte

urmează a da eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință,

a constatat nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta V.N.

În ceea ce

privește recursul declarat de pârâții R.E.L.D. și S.G., Înalta Curte constată

că aceștia au fost legal citați pentru termenul din 28 ianuarie 2014 cu

mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 939 lei și 5 lei

timbru judiciar, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare privind

acordarea ajutorului public judiciar, obligație căreia nu s-a conformat.

Ori, prin art. 1

din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat

principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele

judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act

normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice

care se plătesc anticipat, sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de

instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit

prevederilor art. 9 din O.U. nr. 32/1995 a Guvernului României, art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul

în care partea nu achită taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, cererea

părții se anulează, după caz, ca netimbrată sau insuficient timbrată.

Constatând că

recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenții-pârâți nu s-au conformat

obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de

judecată din 28 ianuarie 2014, când procedura a fost legal îndeplinită, că în

cauză nu operează scutirea legală -personală sau ca obiect - de obligația

timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele

metodologice de aplicare a legii și să dispună anularea ca netimbrat a

recursului declarat de pârâții R.E.L.D. și S.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nulitatea recursului declarat de reclamanta V.N. împotriva Deciziei civile nr. 60

din 18 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă.

Anulează ca

netimbrat recursul declarat de pârâții R.E.L.D. și S.G. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2014.