ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 210/2014

Asupra recursurilor de față, constată următoarele : Prin sentința civilă nr. 415 din 28 decembrie 2011, Tribunalul Hunedoara, secția a I-a civilă, a admis acțiunea reclamantei V.N. (fostă P.), în contradictoriu cu pârâții R.E.L. și S.G., prin mandatar R.E.L., asociați ai SC E.R. SRL Deva, radiată și în consecință: Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei următoarele sume: 26.240,71 euro folos de tras pe perioada 03 noiembrie 2008 - 28 decembrie 2011, data pronunțării sentinței; 49.544 euro, reprezentând valoarea de depreciere a proprietății imobiliare a reclamantei și 4,135 euro/mp/lună, indemnizație pentru lipsa de folosință a suprafeței de 167 mp, grevate de superficie și servitute, de la data rămânerii definitive a sentinței și pe toată durata existenței acestor dezmembrăminte ale proprietății.

Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei suma de 2.075 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții R.E.L.D. și S.G., solicitând, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii. Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 60 din 18 octombrie 2012 a admis apelul declarat de pârâții R.E.L.D. și S.G., a schimbat sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V.N. împotriva pârâților R.E.L.D. și S.G. și în consecință: A obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 30.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 162 mp, grevată de dreptul de superficie și suma de 700 lei, reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 5 mp grevată de servitutea de trecere, fiind respinsă în rest acțiunea.

A menținut obligația pârâților de a achita reclamantei cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță și a respins cererea apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind obligată intimata-reclamantă V.N. la plata către stat a sumei de 3714 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta V.N. și pârâții R.EL.D. și S.G. au declarat recurs. Recursul reclamantei V.N. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și pe fond menținerea hotărârii primei instanțe. Prin motivele de recurs, reclamanta V.N. a făcut o amplă descriere a situației de fapt, iar criticile aduse deciziei atacate se referă de fapt la analiza probelor administrate, respectiv a raportului de expertiză dispus în cauză, fără să se dezvolte motivele de nelegalitate invocate, respectiv pct. 8 și 9 al art. 304 C. proc.

civ., astfel cum prevăd dispozițiile legale. La termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în discuție excepția nulității recursului, potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., excepție asupra căreia a rămas în pronunțare. Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, textul impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de nelegalitate. Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unui din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. În speță, din observarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă V.N. se constată că, motivele invocate de către recurentă în susținerea recursului său nu se subscriu nici unuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., toate criticile formulate vizând situația de fapt sau aspecte de încuviințare, administrare sau apreciere a probelor. Astfel, recurenta-reclamantă a indicat drept motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dar criticile formulate nu pot fi subsumate acestor motive, care se referă la interpretarea greșită a actului dedus judecății sau aplicarea greșită a legii, acestea vizând, doar nemulțumirea recurentei cu privire la administrarea și interpretarea probelor.

Or, simpla indicare a textului de lege prin care se reglementează motivele de recurs în baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, și nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii. Așa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc.

civ., și cum recurenta nu s-a conformat acestei dispoziții legale imperative și întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, a constatat nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta V.N. În ceea ce privește recursul declarat de pârâții R.E.L.D. și S.G., Înalta Curte constată că aceștia au fost legal citați pentru termenul din 28 ianuarie 2014 cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 939 lei și 5 lei timbru judiciar, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare privind acordarea ajutorului public judiciar, obligație căreia nu s-a conformat.

Ori, prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice care se plătesc anticipat, sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată. Potrivit prevederilor art. 9 din O.U. nr. 32/1995 a Guvernului României, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, cererea părții se anulează, după caz, ca netimbrată sau insuficient timbrată.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenții-pârâți nu s-au conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația pentru termenul de judecată din 28 ianuarie 2014, când procedura a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală -personală sau ca obiect - de obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâții R.E.L.D. și S.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea recursului declarat de reclamanta V.N. împotriva Deciziei civile nr. 60 din 18 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă. Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâții R.E.L.D. și S.G. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2014.