ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7768/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7768/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul R.I.V. a

chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj - Comisia de

Aplicare a Legii nr. 189/2000 pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună anularea Hotărârii nr. 15 din 3 iulie 2012 emisă de aceasta, ca

netemeinică și nelegală și obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri prin

care să se stabilească calitatea reclamantului de persoană persecutată pe

motive etnice, conform art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, modificată și completată,

cu consecința acordării drepturilor cuvenite.

În motivarea

acțiunii, reclamantul R.I.V. a arătat că prin Hotărârea nr. 15 din 3 iulie 2012

emisă de pârâtă a fost respinsă în mod eronat cererea acestuia privind

calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, modificată și completată, pe

motiv că din actele prezentate nu ar fi rezultat că familia reclamantului ar fi

fost refugiată din motive etnice.

Reclamantul a

apreciat că această hotărâre este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

prevederilor legale și ca urmare a unei analize superficiale a documentelor

depuse, arătând că proba refugierii familiei sale din localitatea natală

Timișești, jud. Neamț, în timpul războiului în perioada 15 aprilie 1944 - 15

septembrie 1944, înțelege să o facă cu declarațiile autentificate ale

martorilor M.G. și I.V..

Prin întâmpinarea

formulată în cauză pârâta a solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința nr.

982/2012 din 26 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul R.I.V., în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj - Comisia de Aplicare a

Legii nr. 189/2000, a anulat Hotărârea nr. 15 din 3 iulie 2012 emisă de pârâtă,

a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să stabilească calitatea de

persoană persecutată pe motive etnice în baza prevederilor art. 1 lit. c) din

Legea nr. 189/2000 pentru reclamantul R.I.V. și să acorde drepturile cuvenite

acestuia în această calitate, a obligat pârâta către reclamant la plata sumei

de 600 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că refuzul pârâtei de

a-i recunoaște reclamantului calitatea de persoană persecutată din motive

etnice în baza prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, privind

aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999, este nejustificat; că aspectul

reținut în Hotărârea atacată cu nr. 15 din 3 iulie 2012, respectiv că nu

rezultă din actele prezentate de reclamant că familia acestuia ar fi fost

evacuată, refugiată sau persecutată din motive etnice, este nereal; că petentul

a făcut dovada cu martorii M.G. și I.V. că membrii familiei R.I. și R.S. cu cei

trei copii, dintre care unul este reclamantul R.V., au fost refugiați în

perioada aprilie 1944 - septembrie 1944, de la domiciliul lor din comuna

Timișești, județul Baia (actual Neamț), în localitățile Oșlobeni și Dumbrăvele,

județul Neamț; că dovada cu martori este admisibilă, potrivit art. 61 din O.G.

nr. 105/1999, întrucât reclamantul nu a putut face proba cu acte oficiale că el

și familia sa au fost refugiați (Arhivele Naționale - Serviciul Județean Neamț

comunicându-i acestuia că în documentele pe care le deține din anul 1944

familia reclamantului nu figurează înscrisă ca evacuată din localitatea

Timișești).

Pe de altă parte,

instanța a constatat că nu lipsa avizului organizațiilor minorităților

naționale a fost motivul refuzului pârâtei de a-i recunoaște reclamantului

calitatea de refugiat, ci, așa cum reiese din hotărârea atacată, dar și din

întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a respins cererea pentru că nu s-a făcut

dovada de către reclamant că familia acestuia ar fi fost evacuată, refugiată

sau persecutată din motive etnice, aspect neîntemeiat.

Instanța a constatat

că prin declarațiile martorilor M.G. și I.V. au fost prezentate date

contradictorii cu datele din actele de stare civilă, însă eventuala neclaritate

apare în actele celor 2 surori ale reclamantului, nu în actele acestuia, astfel

că pârâta nu putea să respingă cererea reclamantului pentru unele nereguli din

actele de stare civilă ale altor persoane.

A mai reținut

instanța de fond că declarațiile martorilor corespund adevărului, întrucât în

anul 1944, data refugierii, familia era compusă din următorii membrii: R.I. -

tată, R.S. - mamă, R.V. - fiu, R.M. - fiică și R.V. - fiică.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj, criticând-o

pentru neegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că soluția pronunțată de instanță este greșită,

întrucât este dată exclusiv în baza declarațiilor martorilor, neținând seama că

în cauză există și un act oficial care prezintă o situație contrară celei

declarate de martori, respectiv actul eliberat de Arhivele Naționale - județul

Neamț, din care rezultă că, deși există documente din anul 1944 referitoare la

evacuați sau refugiați, familia contestatorului nu figurează înscrisă ca

evacuată din localitatea Timișești, județul Baia, în localitățile Oșlobeni și

Dumbrăvele - județul Neamț.

Arată recurenta că

motivul pentru care comisia a respins cererea petentului a fost acela că

martorii ale căror declarații au fost prezentate în dovedirea cererii au

declarat și pentru surorile contestatorului, respectiv O.M. și V.V., susținând

că ei cunosc familia contestatorului, dar prezentând date contradictorii cu

datele din actele de stare civilă, respectiv în ceea ce privește părinții

acestora, ridicând astfel îndoială asupra respectivelor declarații, în

condițiile în care din actele oficiale emise de Arhivele Naționale - Serviciul

Județean Neamț rezultă că familia contestatorului nu figurează înscrisă ca

fiind evacuată.

Astfel, subliniază

recurenta că martorii au declarat că membrii familiei R.I. și R.S., împreună cu

cei trei copii - R., M. și V., au fost refugiați în perioada aprilie 1944 -

septembrie 1944 de la domiciliul lor din comuna Timișești - județul Baia în

localitățile Oșlobeni și Dumbrăvele - jud. Neamț, dar din certificatele de

naștere al surorilor rezultă că mama acestora este C.

Recurenta solicită

micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de

fond, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv

admiterea recursului și modificarea Sentinței nr. 982 din 26 octombrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, cu menținerea Hotărârii nr. 15 din 3

iulie 2012 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000, ca fiind temeinică și

legală.

Examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile

acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada

sus-menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost

refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice.

Din conținutul

textului de lege sus-menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă

tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada

precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele

care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care

au fost nevoite să trăiască în refugiu.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea

prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu

acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu

este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii

trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părților sau să pună

în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la

dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare,

putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi

adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând

părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere

considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față,

a fost încălcat și principiul nemijlocirii.

Acest principiu

constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele

care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția

adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă

și fapt.

Activitatea de

judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar

pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe

materiale, instanța urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând

înscrisurile originale (potrivit art. 112 și art. 139 C. proc. civ. părțile pot

depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună

înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât

judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput

personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziții

extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la

alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului.

Nu întotdeauna este

posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să se

întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc

faptele din auzite etc., situații în care trebuie să se acorde o atenție

deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față,

instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, pronunțându-se în baza unor

depoziții de martori extrajudiciare, care cuprind informații contradictorii în

raport cu actele de stare civilă și cu celelalte înscrisuri depuse la dosar.

Astfel, martorii ale

căror declarații au fost prezentate în dovedirea cererii au declarat și pentru

surorile contestatorului, respectiv O.M. și V.V., susținând că aceștia cunosc

familia contestatorului, că membrii familiei R.I. și R.S., împreună cu cei trei

copii - R., M. și V., au fost refugiați în perioada aprilie 1944 - septembrie

1944 de la domiciliul lor din comuna Timișești - județul Baia, în localitățile

Oșlobeni și Dumbrăvele - jud. Neamț, prezentând însă date contradictorii cu

datele din actele de stare civilă în ceea ce îi privește pe părinții

contestatorilor, deoarece din certificatele de naștere al surorilor

reclamantului rezultă că mama acestora este C.

Există astfel o

îndoială asupra declarațiilor date, în condițiile în care din actul eliberat de

Arhivele Naționale - județul Neamț rezultă că, deși există documente din anul

1944 referitoare la evacuați sau refugiați, familia contestatorului nu

figurează înscrisă ca evacuată din localitatea Timișești, județul Baia, în

localitățile Oșlobeni și Dumbrăvele - județul Neamț.

În aceste condiții

este evident că declarațiile de martori existente la dosar nu se coroborează cu

celelalte probe administrate în cauză.

Înalta Curte

apreciază astfel că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale

în vederea stabilirii situației de fapt, deoarece a motivat hotărârea

pronunțată în baza unor declarații de martori extrajudiciare și nu a verificat

împrejurările menționate în declarații, nesocotind astfel dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

De asemenea, instanța

de fond nu a pus în discuție necesitatea audierii nemijlocite a martorilor care

au dat declarații autentice în fața notarului, în vederea lămuririi

contradicțiilor sesizate, respectiv în vederea clarificării aspectelor concrete

și a împrejurărilor menționate în declarație cu referire la dispozițiile

speciale ale Legii nr. 189/2000, nu a stăruit prin toate mijloacele legale,

inclusiv în conformitate cu dispozițiile art. 188 C. proc. civ. și nu a audiat

martorii.

Procedând în acest

mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod

neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile

părților, și, totodată, să procedeze la audierea nemijlocită a martorilor ale

căror declarații sunt depuse la dosar în fața instanței de fond, în vederea

clarificării aspectelor concrete și a împrejurărilor menționate în declarații

cu referire la dispozițiile speciale ale Legii nr. 189/2000, inclusiv cu

privire la stabilirea perioadei pentru care se solicită acordarea drepturilor

prevăzute de lege.

De asemenea, în

scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din

motive etnice, este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu

acte oficiale că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Totodată, este

necesar ca instanța să procedeze la verificarea situației surorilor

reclamantului, prin solicitarea de a se depune la dosar hotărârile

judecătorești prin care acestora li s-au acordat drepturile prevăzute de Legea

nr. 189/2000, pentru a se evita instituirea unui tratament juridic diferit

pentru persoane aflate în situații similare.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 5,

raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 teza I C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va proceda la completarea

probatoriului, în sensul celor anterior precizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj împotriva Sentinței nr.

982/2012 din 26 octombrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 decembrie 2013.

Procesat de GGC - CL