ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7768/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul R.I.V. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj - Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000 pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr. 15 din 3 iulie 2012 emisă de aceasta, ca netemeinică și nelegală și obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri prin care să se stabilească calitatea reclamantului de persoană persecutată pe motive etnice, conform art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, modificată și completată, cu consecința acordării drepturilor cuvenite. În motivarea acțiunii, reclamantul R.I.V. a arătat că prin Hotărârea nr. 15 din 3 iulie 2012 emisă de pârâtă a fost respinsă în mod eronat cererea acestuia privind calitatea de beneficiar al O.G.

nr. 105/1999, modificată și completată, pe motiv că din actele prezentate nu ar fi rezultat că familia reclamantului ar fi fost refugiată din motive etnice. Reclamantul a apreciat că această hotărâre este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale și ca urmare a unei analize superficiale a documentelor depuse, arătând că proba refugierii familiei sale din localitatea natală Timișești, jud. Neamț, în timpul războiului în perioada 15 aprilie 1944 - 15 septembrie 1944, înțelege să o facă cu declarațiile autentificate ale martorilor M.G. și I.V.. Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta a solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința nr. 982/2012 din 26 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul R.I.V., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj - Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000, a anulat Hotărârea nr. 15 din 3 iulie 2012 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să stabilească calitatea de persoană persecutată pe motive etnice în baza prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 pentru reclamantul R.I.V. și să acorde drepturile cuvenite acestuia în această calitate, a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 600 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că refuzul pârâtei de a-i recunoaște reclamantului calitatea de persoană persecutată din motive etnice în baza prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999, este nejustificat; că aspectul reținut în Hotărârea atacată cu nr. 15 din 3 iulie 2012, respectiv că nu rezultă din actele prezentate de reclamant că familia acestuia ar fi fost evacuată, refugiată sau persecutată din motive etnice, este nereal; că petentul a făcut dovada cu martorii M.G. și I.V. că membrii familiei R.I. și R.S. cu cei trei copii, dintre care unul este reclamantul R.V., au fost refugiați în perioada aprilie 1944 - septembrie 1944, de la domiciliul lor din comuna Timișești, județul Baia (actual Neamț), în localitățile Oșlobeni și Dumbrăvele, județul Neamț; că dovada cu martori este admisibilă, potrivit art. 61 din O.G.

nr. 105/1999, întrucât reclamantul nu a putut face proba cu acte oficiale că el și familia sa au fost refugiați (Arhivele Naționale - Serviciul Județean Neamț comunicându-i acestuia că în documentele pe care le deține din anul 1944 familia reclamantului nu figurează înscrisă ca evacuată din localitatea Timișești). Pe de altă parte, instanța a constatat că nu lipsa avizului organizațiilor minorităților naționale a fost motivul refuzului pârâtei de a-i recunoaște reclamantului calitatea de refugiat, ci, așa cum reiese din hotărârea atacată, dar și din întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a respins cererea pentru că nu s-a făcut dovada de către reclamant că familia acestuia ar fi fost evacuată, refugiată sau persecutată din motive etnice, aspect neîntemeiat.

Instanța a constatat că prin declarațiile martorilor M.G. și I.V. au fost prezentate date contradictorii cu datele din actele de stare civilă, însă eventuala neclaritate apare în actele celor 2 surori ale reclamantului, nu în actele acestuia, astfel că pârâta nu putea să respingă cererea reclamantului pentru unele nereguli din actele de stare civilă ale altor persoane. A mai reținut instanța de fond că declarațiile martorilor corespund adevărului, întrucât în anul 1944, data refugierii, familia era compusă din următorii membrii: R.I. - tată, R.S. - mamă, R.V. - fiu, R.M. - fiică și R.V. - fiică. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj, criticând-o pentru neegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că soluția pronunțată de instanță este greșită, întrucât este dată exclusiv în baza declarațiilor martorilor, neținând seama că în cauză există și un act oficial care prezintă o situație contrară celei declarate de martori, respectiv actul eliberat de Arhivele Naționale - județul Neamț, din care rezultă că, deși există documente din anul 1944 referitoare la evacuați sau refugiați, familia contestatorului nu figurează înscrisă ca evacuată din localitatea Timișești, județul Baia, în localitățile Oșlobeni și Dumbrăvele - județul Neamț. Arată recurenta că motivul pentru care comisia a respins cererea petentului a fost acela că martorii ale căror declarații au fost prezentate în dovedirea cererii au declarat și pentru surorile contestatorului, respectiv O.M.

și V.V., susținând că ei cunosc familia contestatorului, dar prezentând date contradictorii cu datele din actele de stare civilă, respectiv în ceea ce privește părinții acestora, ridicând astfel îndoială asupra respectivelor declarații, în condițiile în care din actele oficiale emise de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Neamț rezultă că familia contestatorului nu figurează înscrisă ca fiind evacuată. Astfel, subliniază recurenta că martorii au declarat că membrii familiei R.I. și R.S., împreună cu cei trei copii - R., M. și V., au fost refugiați în perioada aprilie 1944 - septembrie 1944 de la domiciliul lor din comuna Timișești - județul Baia în localitățile Oșlobeni și Dumbrăvele - jud. Neamț, dar din certificatele de naștere al surorilor rezultă că mama acestora este C. Recurenta solicită micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., respectiv admiterea recursului și modificarea Sentinței nr. 982 din 26 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, cu menținerea Hotărârii nr. 15 din 3 iulie 2012 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000, ca fiind temeinică și legală. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Din conținutul textului de lege sus-menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc. De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față, a fost încălcat și principiul nemijlocirii. Acest principiu constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă și fapt. Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe materiale, instanța urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 și art. 139 C. proc.

civ. părțile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziții extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului. Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situații în care trebuie să se acorde o atenție deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, pronunțându-se în baza unor depoziții de martori extrajudiciare, care cuprind informații contradictorii în raport cu actele de stare civilă și cu celelalte înscrisuri depuse la dosar. Astfel, martorii ale căror declarații au fost prezentate în dovedirea cererii au declarat și pentru surorile contestatorului, respectiv O.M. și V.V., susținând că aceștia cunosc familia contestatorului, că membrii familiei R.I.

și R.S., împreună cu cei trei copii - R., M. și V., au fost refugiați în perioada aprilie 1944 - septembrie 1944 de la domiciliul lor din comuna Timișești - județul Baia, în localitățile Oșlobeni și Dumbrăvele - jud. Neamț, prezentând însă date contradictorii cu datele din actele de stare civilă în ceea ce îi privește pe părinții contestatorilor, deoarece din certificatele de naștere al surorilor reclamantului rezultă că mama acestora este C. Există astfel o îndoială asupra declarațiilor date, în condițiile în care din actul eliberat de Arhivele Naționale - județul Neamț rezultă că, deși există documente din anul 1944 referitoare la evacuați sau refugiați, familia contestatorului nu figurează înscrisă ca evacuată din localitatea Timișești, județul Baia, în localitățile Oșlobeni și Dumbrăvele - județul Neamț.

În aceste condiții este evident că declarațiile de martori existente la dosar nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. Înalta Curte apreciază astfel că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, deoarece a motivat hotărârea pronunțată în baza unor declarații de martori extrajudiciare și nu a verificat împrejurările menționate în declarații, nesocotind astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

De asemenea, instanța de fond nu a pus în discuție necesitatea audierii nemijlocite a martorilor care au dat declarații autentice în fața notarului, în vederea lămuririi contradicțiilor sesizate, respectiv în vederea clarificării aspectelor concrete și a împrejurărilor menționate în declarație cu referire la dispozițiile speciale ale Legii nr. 189/2000, nu a stăruit prin toate mijloacele legale, inclusiv în conformitate cu dispozițiile art. 188 C. proc. civ. și nu a audiat martorii. Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, și, totodată, să procedeze la audierea nemijlocită a martorilor ale căror declarații sunt depuse la dosar în fața instanței de fond, în vederea clarificării aspectelor concrete și a împrejurărilor menționate în declarații cu referire la dispozițiile speciale ale Legii nr. 189/2000, inclusiv cu privire la stabilirea perioadei pentru care se solicită acordarea drepturilor prevăzute de lege. De asemenea, în scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte oficiale că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Totodată, este necesar ca instanța să procedeze la verificarea situației surorilor reclamantului, prin solicitarea de a se depune la dosar hotărârile judecătorești prin care acestora li s-au acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru a se evita instituirea unui tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situații similare. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 5, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va proceda la completarea probatoriului, în sensul celor anterior precizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Dolj împotriva Sentinței nr. 982/2012 din 26 octombrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 decembrie 2013. Procesat de GGC - CL