ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1174/2015

Decizia nr. 1174/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 18 iulie 2012, sub nr. x/54/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. Dolj - Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000 solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr. 15 din 03 iulie 2012 emisă de pârâtă, ca netemeinică și nelegală și obligarea acesteia la emiterea unei noi hotărâri prin care să se stabilească calitatea de persoană persecutată pe motive etnice, conform art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, modificată și completată, cu consecința acordării drepturilor cuvenite.

În motivarea acțiunii, reclamantul A. a susținut că prin Hotărârea nr. 15 din 3 iulie 2012 emisă de pârâtă a fost respinsă în mod eronat cererea acestuia privind calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, modificată și completată, întrucât, din actele prezentate, nu ar fi rezultat că familia reclamantului ar fi fost refugiată din motive etnice.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe prevederile dispozițiilor O.G. nr. 105/1999 modificată și completată și alte dispoziții legale incidente.

Prin sentința nr. 982 din data de 26 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/54/2012 s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Dolj - Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000.

A fost anulată Hotărârea nr. 15 din 03 iulie 2012 emisă de pârâta B. Dolj - Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000.

A fost obligată pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să stabilească calitatea de persoană persecutată pe motive etnice în baza prev. art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 pentru reclamantul A. și să acorde drepturile cuvenite acestuia în această calitate.

A fost obligată pârâta către reclamant la plata sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 982 din data de 26 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/54/2012 a declarat recurs pârâta B. Dolj, considerând-o nelegală și netemeinică.

Prin Decizia nr. 7768 din data de 13 decembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/54/2012, s-a admis recursul declarat de pârâta B. Dolj împotriva sentinței nr. 982/2012 din 26 octombrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

A fost casată sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21 martie 2014 sub nr. x/54/2012*.

În susținerea cererii, reclamantul a anexat, în copie, următoarele documente: certificat de deces C., certificat de căsătorie G. și H., declarații notariale D. și E., Hotărârea nr. 13882 din 14 iunie 2011 și nr. 13921 din 15 iulie 2011 emise de B. Neamț și Hotărârea nr. 21 din 30 iulie 2012 și nr. 20 din 30 iulie 2012 emise de B. Dolj.

În completarea probatoriului au fost audiați, în calitate de martori, E. și F.

Pârâta B. Dolj nu a formulat întâmpinare în prezenta cauză.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința

nr. 235 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Dolj, având ca obiect anulare act administrativ.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de apel a reținut că dintre cele două declarații administrate, doar martorul E. confirmă faptul că, fiind vecin cu familia reclamantului, cunoaște evenimentul refugiului acestei familii în com. Dumbrăvele Oșlobeni, unde reclamantul ar fi domiciliat până în septembrie 1944.

Pe de altă parte, însă, s-a reținut că martora Sacosan Ioana confirmă deportarea familiei sale în perioada martie-aprilie 1944, însă nu poate confirma expres și refugiul familiei reclamantului. Afirmă, doar, că ulterior, ca urmare a căsătoriei dintre fratele său și nepoata reclamantului, ar fi auzit despre refugiul familiei G. și a copiilor. Declară că nu-l cunoaște pe martorul E. și nici pe martorul D. Arată că refugiul familiei sale a avut loc în contextul ocupației rusești.

S-a avut in vedere că prin declarația extrajudiciară, martorul D. a confirmat deplasarea familiei reclamantului în localitatea Oșlobeni Dumbrăvele în perioada martie-septembrie 1944, întrucât și familia martorului a fost refugiată în aceeași împrejurare, fiind, de altfel, și beneficiar al drepturilor prev. de O.U.G. nr. 105/1999.

Curtea de apel a avut în vedere în aprecierea materialului probator administrat în cauză și Deciziile irevocabile nr. 1227 din 11 martie 2014 și nr. 2296 din 16 mai 2014, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cauzele având ca reclamante surorile reclamantului A.

Din coroborarea tuturor probelor, sub aspectul stării de fapt, s-a constatat că nu rezultă în mod concludent și pertinent faptul refugiului familiei reclamantului.

Acordând relevanță juridică superioară probei cu înscrisuri și coroborând cu declarațiile testimoniale, prima instanță nu a putut reține în mod concludent că reclamantul a fost refugiat ori evacuat din motive de persecuție etnică.

Raportat la dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 și art. 61 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a reținut că simpla mutare a reclamantului dintr-o localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

Curtea de apel a constatat că refugierile care, într-adevăr, au avut loc în zonă în perioada 1940 - 1945 s-au datorat stării de război și liniei frontului și au vizat toți locuitorii din zonă fără deosebire de etnie. Indiscutabil că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu datorită acestui eveniment au avut de suferit, însă legiuitorul, prin acest act normativ, nu a înțeles să acorde daune compensatorii și acestor categorii de persoane.

Recursul;

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei ample prezentări a situației de fapt, recurentul a susținut că prima instanța a făcut o greșită apreciere a materialului probator, in special a declarațiilor martorilor D. și E. și a înscrisurilor depuse.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și anularea Hotărârii nr. 15 din 3 iulie 2012 a B. Dolj și obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre prin care să stabilească calitatea de persoană persecutată din motive etnice în baza art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Procedura în fața instanței de recurs;

Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Recurentul - reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea privind anularea Hotărârii nr. 15 din data de 03 iulie 2012, emisă de B. - Comisia de Aplicare a O.U.G. nr. 105/1999 prin care s-a constatat că acesta nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 105/1999, astfel încât nu poate beneficia de drepturile prev. de acest act normativ.

Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de dispozițiile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții din motive etnice, aflându-se în una din situațiile prevăzute de articolul mai sus menționat.

Prin „persoană strămutată” în altă localitate, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”.

Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă persecuția etnică, ca motiv al evacuării, fapt pentru care reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

În conformitate cu art. 61 din același act normativ, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În lipsa unor acte oficiale, în scopul dovedirii împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, au fost audiați martorii E. și F.

Declarațiile martorilor audiați, precum și declarația extrajudiciară a martorului D. nu au fost apte a proba dacă familia reclamantului a fost refugiată (deși prin adresa Ministerului Administrației și Internelor - Arhivele Naționale - Serviciul Județean Neamț, s-a precizat că nu există dovezi ori alte documente care să ateste că familia reclamantului în anul 1944 ar fi fost evacuată, refugiată din com. Timișești în localitățile Oșlobeni, Dumbrăvele, jud. Neamț), cauzele care au determinat refugiul reclamantului și perioada acestuia.

Or, raportat la prevederile art. 61 din O.G. nr. 105/1999 și art. 1169 C. civ., în mod corect a reținut prima instanță că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte de persecuție etnică, neputând fi considerată refugiu în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Dezlegarea dată fondului cauzei reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, în raport cu probele cauzei, iar motivele care au format convingerea instanței sunt expuse în mod logic și detaliat, din această perspectivă criticile recurentei nefiind întemeiate.

Prin urmare, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada refugiului, în acord cu hotărârea primei instanțe, se constată că reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs;

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 235 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2015.