ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2523/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea formulată, reclamanta C.R., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, a solicitat instanței anularea hotărârii emisă de pârâtă la data de 30 iulie 2012 și obligarea pârâtei la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În susținerea celor solicitate, reclamanta a arătat că a fost refugiată împreună cu familia din localitatea de domiciliu urmare a persecuțiilor etnice. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 838 din 7 noiembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta C.R.

împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Cluj și, în consecință, a dispus anularea hotărârii din 30 iulie 2012 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 15 septembrie 1940-6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 aprilie 2011. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că se poate constata din acte că în cauză s-a dovedit că părăsirea domiciliului reclamantei și a familiei s-a datorat persecuțiilor etnice. Or, în aceste circumstanțe, câtă vreme din acte rezultă refugierea și de vreme ce legea nu exclude copiii care s-au refugiat împreună cu părinții, aceștia suportând consecințele nefavorabile rezultate dintr-o atare situație, excluderea reclamantei de la beneficiul acordat de lege este nelegală.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj a declarat recurs. În motivarea căii de atac, recurenta susține că recunoașterea calității de refugiat conform legii în cazul în care nu există niciun document oficial se bazează pe doua declarații notariale, iar în speță lipsesc actele oficiale concludente. Așadar, refuzul autorității pârâte a avut la bază neconcordanța între datele specifice refugiului martorilor și cele declarate în petiție. Recurenta susține că informațiile adunate de instanță nu sunt suficiente pentru a acorda drepturile pe perioada respectivă și solicită modificarea sentinței atacate, respingerea acțiunii și, pe cale de consecință, menținerea actului administrativ atacat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: (...) c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate” . Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Din conținutul textului de lege sus menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice. Totodată, potrivit art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar, în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că, în dovedirea susținerilor sale, intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei înscrisuri care atestă refugiul familiei sale din cauza persecuțiilor etnice exercitate de autoritățile maghiare, instanța de fond interpretând ansamblul probator în lumina principiilor constituționale și a dispozițiilor legale incidente. Astfel, judecătorul fondului în mod just a reținut relevanța în cauză a declarațiilor autentice date de martorii G.I. și C.T., audiați ulterior în mod nemijlocit, precum și hotărârile din 15 decembrie 2008 și din 30 decembrie 2008, care atestă că martorii reclamantei s-au aflat în aceeași situație cu aceasta.

Or, în aceste condiții, a nu recunoaște intimatei-reclamante calitatea de beneficiară a drepturilor reglementate de Legea nr. 189/2000 ar echivala cu acceptarea unui tratament discriminatoriu al reclamantei, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere principiului nediscriminării consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, Înalta Curte reține că în cauză este de necontestat faptul că reclamanta a fost refugiată împreună cu familia din localitatea de domiciliu urmare a persecuțiilor etnice, suportând consecințele morale și materiale ale refugiului și fiind îndreptățită să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 838/2012 din 7 noiembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2014.