ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5609/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamantul M.G.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâții U.S.H. și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca instanța să dispună obligarea pârâtului Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului de a pune la dispoziția pârâtei U.S.H. tipizatul de diplomă în vederea eliberării în favoarea acestuia și pe cale de consecință obligarea pârâtei U.S.H. să elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă conform studiilor absolvite și examenului de licență promovat în sesiunea iulie 2009, certificat prin adeverința din 9 iulie 2009, emisă de către pârâte de rândul 2, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a solicitat respingerea cererii de chemare în judecata, arătând că a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008, 2009 și 2010 prin adresele 37450 din 21 iunie 2010, 37629, 12356F din 25 octombrie 2010, 49716 din 29 noiembrie 2010, 32048, 36711, 40456 din 13 octombrie 2010. Pârâta U.S.H.

a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând să se constate și-a îndeplinit obligațiile legale față de reclamant, în sensul că, după finalizarea completă a studiilor și susținerea examenului de licență, la cererea acestuia, a eliberat adeverința de absolvire a studiilor, cu termen de valabilitate de 12 luni, potrivit Metodologiei organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor, emisă sub nr. 1405 din 21 mai 2009 și cu prevederile art. 20 și art. 38 din Ordinul MECTS nr. 2284 din 28 septembrie 2007. Prin Sentința nr. 16/2013 CA-PI din 4 februarie 2013, Curtea de Apel Oradea a respins atât cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cât și acțiunea formulată de reclamantul M.G.V., în contradictoriu cu pârâții U.S.H.

și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. 2. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a declarat recurs reclamantul M.G.V., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat de M.G.V., pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, U.S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, U.S.H.

nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel." Așadar, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Așa fiind, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Soluția adoptată în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat de M.G.V. și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Oradea, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.G.V. împotriva Sentinței nr. 16/2013 CA-PI din 4 februarie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Oradea, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2013. Procesat de GGC - CL