ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5609/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Oradea, reclamantul M.G.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâții U.S.H.

și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca instanța să

dispună obligarea pârâtului Ministerul Educației Cercetării Tineretului și

Sportului de a pune la dispoziția pârâtei U.S.H. tipizatul de diplomă în

vederea eliberării în favoarea acestuia și pe cale de consecință obligarea

pârâtei U.S.H. să elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă

conform studiilor absolvite și examenului de licență promovat în sesiunea iulie

2009, certificat prin adeverința din 9 iulie 2009, emisă de către pârâte de

rândul 2, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare,

pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a solicitat

respingerea cererii de chemare în judecata, arătând că a avizat achiziționarea

de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din

promoțiile 2008, 2009 și 2010 prin adresele 37450 din 21 iunie 2010, 37629,

12356F din 25 octombrie 2010, 49716 din 29 noiembrie 2010, 32048, 36711, 40456

din 13 octombrie 2010.

Pârâta U.S.H. a depus

la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând să se constate și-a îndeplinit

obligațiile legale față de reclamant, în sensul că, după finalizarea completă a

studiilor și susținerea examenului de licență, la cererea acestuia, a eliberat

adeverința de absolvire a studiilor, cu termen de valabilitate de 12 luni,

potrivit Metodologiei organizării și desfășurării examenelor de finalizare a

studiilor, emisă sub nr. 1405 din 21 mai 2009 și cu prevederile art. 20 și art.

38 din Ordinul MECTS nr. 2284 din 28 septembrie 2007.

Prin Sentința nr.

16/2013 CA-PI din 4 februarie 2013, Curtea de Apel Oradea a respins atât

cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, cât și acțiunea formulată de reclamantul M.G.V., în

contradictoriu cu pârâții U.S.H. și Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului.

în cauză

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a declarat recurs reclamantul M.G.V.,

criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va

admite recursul formulat de M.G.V., pentru considerentele care vor fi arătate

în continuare.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din

cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ

superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr.

443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în

aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației,

învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și

sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

U.S.H. nu poate fi o

autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le

poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului

sistem național de învățământ.

În mod evident,

U.S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni,

U.S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată

drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu

conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o

astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezenta cauză,

sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care prevăd că "Litigiile privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel."

Așadar, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și

administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Așa fiind, cum

obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o

autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine

secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Soluția adoptată în

recurs

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul

formulat de M.G.V. și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa

sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la

Tribunalul Oradea, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.G.V. împotriva Sentinței nr. 16/2013 CA-PI din 4 februarie 2013 a

Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Oradea,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2013.

Procesat de GGC - CL