ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5245/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5245/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data

de 22 septembrie 2011, reclamantul S.C.V. a chemat în judecată pârâții Baroul

Maramureș și Uniunea Națională a Barourilor din România, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 91 din

2 decembrie 2010 adoptată de Consiliul Baroului Maramureș alături de toate

actele care au stat la baza emiterii acestui act administrativ; să se dispună

anularea Deciziei nr. 60 din 19 - 20 februarie 2011 emisă de Consiliul Uniunii

Naționale a Barourilor din România, să fie obligat pârâtul Baroul Maramureș să

procedeze la înscrierea reclamantului în tabloul avocaților definitivi, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că la data depunerii cererii de primire în

profesia de avocat cu scutire de examen îndeplinea condițiile cerute de lege,

fapt constatat de Baroul Maramureș în preambulul Deciziei nr. 91/2

decembrie      2010 și validat prin publicarea numelui său în anunțul de pe

site-ul Baroului Maramureș.

A susținut

reclamantul că pârâții au introdus o nouă cerință (examinarea cunoștințelor

candidatului), care excede prevederilor legale, respectiv, Legii nr. 51/1995,

astfel încât adăugarea unei astfel de condiții este nelegală, ca și respingerea

cererii de primire în profesie cu scutire de examen din considerentul

neobținerii calificativului minim la examenul de verificare a cunoștințelor.

A mai arătat

reclamantul că nu i-a fost adusă la cunoștință, în concret, ceea ce înseamnă

procedura de organizare a examenului, astfel că nu i se poate imputa faptul că

a acceptat participarea la examen fără a-l contesta în prealabil.

Cu privire la textul legal

aplicabil, art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, republicată,

susține că acesta stabilește un drept al persoanelor care îndeplinesc și

celelalte condiții de înscriere în avocatură și nu o posibilitate sau o

facultate.

A considerat că prevederea

legală "poate fi primit în profesie" trebuie înțeleasă în sensul în

care, dacă o persoană se află în una din situațiile prevăzute de art. 16 din

lege și solicită primirea în profesia de avocat, cererea trebuie sa fie admisă,

dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții cerute de lege.

În acest sens a

invocat și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului dată în 27 ianuarie

2009 în cauza Ștefan și Ștef contra României, și jurisprudența constantă a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Hotărârea instanței

de fond.

Prin Sentința nr. 65

din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul S.C.V. în

contradictoriu cu pârâții Baroul Maramureș și Uniunea Națională a Barourilor

din România; s-a constatat, pe cale de excepție, nelegalitatea prevederilor

art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, nelegalitatea Hotărârii nr.

902/2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România în ceea ce

privește procedura verificării cunoștințelor privind legislația specifică

profesiei de avocat în cazul cererilor de primire în profesia de avocat cu

scutire de examen. S-a anulat Decizia nr. 60 din 19 - 20 februarie 2011 emisă

de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, Decizia nr. 91 din 2

decembrie 2010 a Consiliului Baroului Maramureș.

Prin aceeași sentință

a fost obligat pârâtul Baroul Maramureș să procedeze la înscrierea

reclamantului în tabloul avocaților definitivi din Baroul Maramureș și a fost

obligat același pârât să plătească reclamantului cheltuieli judiciare în sumă

de 474,55 RON.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că s-a solicitat, atât pe cale

directă în temeiul art. 8 din Legea contenciosului, administrativ, cât pe cale

incidentă, în baza art. 4 din același act normativ, realizarea unui control de

legalitate în privința unor acte emise de o instituție publică centrală,

respectiv al prevederilor art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat;

Hotărârii nr. 902/2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România

în ceea ce privește procedura verificării cunoștințelor privind legislația

specifică profesiei de avocat în cazul cererilor de primire în profesia de

avocat cu scutire de examen, a Deciziei nr. 60 din 19 - 20 februarie 2011 emisă

de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România și a Deciziei nr. 91

din 2 decembrie 2010 a Consiliului Baroului Maramureș.

Curtea de Apel, din

perspectiva prevederilor art. 4 al Legii contenciosului administrativ, în

raport de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a

constatat că excepția de nelegalitate ca mijloc de apărare în procesul de

contencios administrativ este admisibilă indiferent de caracterul normativ sau

individual al actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate se invocă.

A reținut instanța de

fond, sub aspectul situației de fapt, că cererea reclamantului, de primire în

profesia de avocat fără examen, a fost respinsă de Baroul Maramureș invocând

prevederile art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat și Hotărârea nr.

902/2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, fiind

condiționată de verificarea cunoștințelor solicitantului cu privire la

organizarea și exercitarea profesiei de avocat, fiind parcurse în vederea

realizării acestui obiectiv, mai multe operațiuni administrative pregătitoare.

S-a mai reținut că

prin Decizia nr. 91 din 2 decembrie 2010 s-a respins cererea reclamantului de

primire în profesie, întrucât acesta nu a întrunit punctajul minim la examenul

de verificare a cunoștințelor cu privire la organizarea și exercitarea

profesiei de avocat și că prin Decizia nr. 60 din 19 - 20 februarie 2011,

Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România a respins contestația

formulată de reclamant.

A mai reținut

judecătorul fondului că reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a

prevederilor art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat precum și

nelegalitatea Hotărârii nr. 902/2010 a Consiliului Uniunii Naționale a

Barourilor din România în ceea ce privește procedura verificării cunoștințelor

privind legislația specifică profesiei de avocat în cazul cererilor de primire

în profesie cu scutire de examen, întrucât conțin dispoziții contrare Legii nr.

51/1995, nu respectă ierarhia forței juridice a actelor normative de stat,

afectează drepturile prevăzute de constituție și intervin artificial acolo unde

legea a reglementat explicit.

A considerat instanța

că obiectul litigiului îl reprezintă interpretarea textului legal [art. 16

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, republicată], respectiv dacă acesta

stabilește un drept al persoanelor care îndeplinesc și celelalte condiții de

înscriere în avocatură, sau dacă reglementează o posibilitate.

Curtea de apel prin

interpretarea gramaticală și pe baza legilor logicii formale, a reținut că art.

16 alin. (2) instituie o excepție de la regula concursului și recunoaște celor

care îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 51/1995 dreptul

de a fi primiți în profesia de avocat fără examen, aceștia fiind dispensați de

sarcina verificării cunoștințelor.

De asemenea, s-a

reținut că art. 16 alin. (2) instituie o excepție de la regula concursului și

recunoaște celor care îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 16 din Legea nr.

51/1995 dreptul de a fi primiți în profesia de avocat fără examen, aceștia

fiind dispensați de sarcina verificării cunoștințelor, norma juridică trebuind

a fi interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, pentru

a nu fi golită de conținut.

Astfel, dreptul

autorității de a refuza/condiționa accesul în profesie în raport de alte

cerințe, derivând din distincții pe care textul nu le conține, ar face ca

accesul la profesie să depindă exclusiv de dorința autorității.

S-a menționat în

considerentele sentinței că sensul voinței legiuitorului, exprimată în art. 16

alin. (2) din Legea nr. 51/1995, este acela că toți cei aflați în situația

evocată de aceste dispoziții au dreptul să fie primiți în profesie fără examen,

fiind dispensați de orice îndatorire legată de verificarea cunoștințelor.

Pentru aceste motive,

judecătorul fondului a constatat că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Statutul

profesiei de avocat și Hotărârea nr. 902/2010 a Consiliului Uniunii Naționale a

Barourilor din România, sunt nelegale, nefiind în concordanță cu dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

S-a mai reținut

împrejurarea că reclamantul a consimțit să participe la forma de verificare a

cunoștințelor, și nu a atacat regulamentul de concurs, nu obliterează accesul

acestuia la prezenta procedură, acestea fiind operațiuni administrative,

afectate de constatarea nelegalității întregii proceduri.

În fine, Curtea de

Apel a apreciat că în raport de constatarea ilegalității întregii proceduri de

verificare a cunoștințelor, este de prisos analiza celorlalte apărări evocate

de reclamant privind criteriile netransparente, doza sporită de subiectivism,

diminuarea semnificativă a posibilității de control a legalității, generate un

regulament de concurs deficitar sau chiar de absența unui regulament ori de

organizarea defectuoasă a examenului.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs pârâții Baroul Maramureș și Uniunea Națională a

Barourilor din România, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul formulat de

recurentul-pârât Baroul Maramureș:

S-a solicitat

admiterea recursului și în principal, în condițiile art. 312 alin. (3) și (5)

C. proc. civ. casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond

În motivarea cererii,

s-a arătat că această soluție se impune față de nerespectarea prevederilor art.

261 alin. (1) și (5) din C. proc. civ., instanța de fond apreciind că, față de

admiterea excepției de nelegalitate invocată din oficiu, nu se mai impunea

cercetarea cauzei sub toate aspectele.

S-a mai arătat că

aceeași soluție se impune în raport de împrejurarea că instanța a invocat

excepția de nelegalitate, din oficiu, cu încălcarea principiului

contradictorialității, nefiind adusă la cunoștința recurentei această excepție.

În subsidiar s-a

invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub

aspectul greșitei aplicări a legii cu privire la modul de analizare a excepției

de nelegalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de

avocat, în ceea ce privește modalitatea de interpretare a prevederilor art. 16

alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

S-a arătat că

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, în forma la

data soluționării cererii de primire în profesie, sunt în concordanță cu

dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care reglementează

posibilitatea, nu obligativitatea primirii în profesie fără examen.

Recursul declarat de

recurenta-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România:

S-a solicitat

admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii

acțiunii reclamantului ca nefondată.

S-a apreciat că

hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, întrucât trebuie

recunoscut organelor Uniunii Naționale a Barourilor din România dreptul de

reglementare și organizare a profesiei de avocat, verificarea cunoștințelor

legislației specifice neechivalând cu un examen.

O altă critică adusă

hotărârii atacate a reprezentat-o înscrierea pe tabloul avocaților definitivi

fără condiționarea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995

Procedura în fața

instanței de recurs.

Reclamantul-intimat a

formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

A arătat reclamantul

că în mod greșit se susține în motivele de recurs că excepția de nelegalitate a

fost invocată din oficiu de către instanță, aceasta fiind invocată prin acțiune

și prin concluziile orale, astfel că nu se impune trimiterea cauzei spre

rejudecare.

A solicitat

respingerea capătului de cerere subsidiar întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., soluția instanței de fond fiind legală și temeinică și în

concordanță cu practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea a

apreciat întemeiată și dispoziția privind înscrierea în tabloul avocaților

definitivi.

A solicitat plata

cheltuielilor ocazionate cu prezentul recurs.

Considerentele și

soluția instanței de recurs.

Recursurile declarate

de pârâții Baroul Maramureș și Uniunea Națională a Barourilor din România

împotriva Sentinței nr. 65 din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sunt fondate în limitele ce

vor fi arătate în continuare și vor fi admise cu consecința casării hotărârii

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În fapt, se reține că

reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat

pârâților să se constate că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 din

Legea nr. 51/1995, cerere respinsă prin Decizia nr. 60 din 19 - 20 februarie

2011 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România și Decizia

nr. 91 din 2 decembrie 2010 a Consiliului Baroului Maramureș.

Înalta Curte constată

că, prin sentința atacată a fost constatată, pe cale de excepție, nelegalitatea

prevederilor art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat și

nelegalitatea Hotărârii nr. 902/2010 a Consiliului Uniunii Naționale a

Barourilor din România, reținându-se în considerente, că reclamantul a invocat această

excepție de nelegalitate.

Potrivit art. 4 din

Legea nr. 554/2004 legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi

cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la

cererea părții interesate, fără suspendarea cauzei în ipoteza în care instanța

în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios

administrativ competentă să o soluționeze, însă din lecturarea cererii

introductive de instanță nu reiese formularea de către reclamant a unei astfel

de cereri, chiar acesta învederând prin întâmpinarea depusă în fața instanței

de recurs, că excepția de nelegalitate a fost invocată în cererea de chemare în

judecată (chiar dacă a ales o formulare mai largă a temeiului de drept,

respectiv art. 1 și urm. din Legea nr. 554/2004), fiind detaliate în

dezbaterile orale și concluziile scrise aspectele de nelegalitate ale actelor.

Or, apreciază Înalta

Curte că invocarea aspectelor de nelegalitate a unor acte administrative nu

echivalează cu invocarea unei excepții de nelegalitate, instrument procedural

distinct, cu finalitate, condiții de admisibilitate și procedură de soluționare

distinctă.

Formularea unei

excepții de nelegalitate trebuie să fie neechivocă, precisă și expresă, nu să

fie dedusă dintr-o formulare vagă a cererilor depuse la dosar, iar emitentului

actului, chiar dacă în speță era parte în cauză, trebuia să i se pună în vedere

să formuleze apărări pe acest aspect.

Se constată în

același sens, că la termenul din data de 11 noiembrie 2011, reclamantul a

precizat, la interpelarea instanței, că "solicită să se exercite controlul

de legalitate a prevederilor din Statut și Hotărârea nr. 902/2010 și din

perspectiva art. 4 din Legea nr. 554/2004", însă instanța nu a luat act

prin încheiere de invocarea unei excepții de nelegalitate, nu a prorogat

discutarea acesteia pentru termenul următor, iar la termenul de dezbateri din

data de 20 ianuarie 2012 nu a fost pusă în discuția părților prezente o astfel

de excepție și nici reclamantul în concluziile orale nu a invocat-o și nu a

susținut-o.

Potrivit

jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 999 din 16

februarie 2007, Decizia nr. 2008/2007) excepția de nelegalitate trebuie

motivată de către reclamant, iar instanța de judecată are obligația de o pune

în discuția părților.

Pronunțându-se asupra

unei excepții ce nu a fost dezbătută în contradictoriu, instanța fondului a

încălcat două principii ce guvernează procesul civil, respectiv cel al

contradictorialității și cel privitor la respectarea dreptului la apărare - al

pârâților, în speță, fiind privați de posibilitatea de a-și susține apărările,

sau de a-și exprima poziția.

Pentru asigurarea

contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de a pune în

discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va

soluționa litigiul.

Nerespectarea acestui

principiu, care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare, este

sancționată cu nulitatea hotărârii.

Respectarea și

aplicarea principiului contradictorialității cât și a dreptului la apărare se

circumscriu noțiunii consfințite de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, or, în cauză acest

drept a fost încălcat.

De altfel, potrivit

art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea de a asigura

respectarea și de a respecta el însuși toate principiile fundamentale care

guvernează procesul civil.

Toate argumentele

prezentate mai sus sunt în măsură să atragă casarea sentinței în temeiul art.

20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță, care urmează să analizeze și celelalte aspecte invocate în

recursurile părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Baroul Maramureș și Uniunea Națională a Barourilor din România

împotriva Sentinței nr. 65 din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 mai 2013.

Procesat de GGC - AS