ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5142/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 8 decembrie 2011, înregistrată sub nr. 1178/39/2911, reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâții Universitatea "S.H." București, a solicitat să se dispună: obligarea Universității S.H. la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diploma de licență, în urma absolvirii Facultății de Științe Juridice și Administrative Brașov, specializarea Drept, prin promovarea examenului de licență din sesiunea februarie 2010; plata de daune interese în cuantum de 100 RON pentru fiecare zi întârziere, calculate de la data depunerii Cererii nr. 1240 din 3 martie 2011 și până la data executării obligației de către pârâtă, respectiv eliberarea efectivă a diplomei.

Reclamantul a arătat că a urmat cursurile Facultății de Științe Juridice și Administrative Brașov, specializarea Drept, din cadrul Universității S.H. București, absolvind-o în anul 2009. A mai arătat reclamantul că până la eliberarea diplomei a solicitat Centrului Tehnologic Botoșani să-i elibereze o adeverință care să-i ateste calitatea de absolvent al institutului de învățământ superior. A mai menționat că la expirarea valabilității adeverinței a solicitat eliberarea diplomei de licență, printr-o cerere depusă la Centrul Tehnologic Botoșani în data de 7 februarie 2011, care ulterior a fost înaintată Universității S.H. și la care a primit răspunsul cu nr. 1642 din 18 martie 2011, aducându-i-se la cunoștință că universitatea în cauză a întreprins demersurile necesare pentru obținerea formularelor de diplomă de la Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

A mai arătat că, pe toată perioada studiilor universitare și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studiu încheiate și potrivit Regulamentului privind activitatea profesională a studenților, în sensul achitării taxelor impuse de universitate și a promovării examenelor, inclusiv a celui de licență. A mai arătat că, la înscrierea la această facultate nu a fost informat că sunt probleme cu acreditarea sau eliberarea diplomelor, ba, mai mult, a fost asigurat că totul este în regulă. După expirarea termenului de 30 de zile, timp în care ar fi trebuit să primească un răspuns la cele solicitate de el, răspuns pe care nu l-a primit, s-a adresat din nou, la data de 7 iunie 2011 prin fax, cu o adresă Universității S.H., prin care solicita din nou eliberarea diplomei de licență, dar și de această dată nu a primit niciun răspuns.

Mai face precizarea că, din cauză că nu a avut diploma eliberată, sau vreun act valabil din care să rezulte că a absolvit studii superioare, nu a putut participa la concursurile organizate pentru ocuparea unei funcții superioare la locul de muncă. În dovedirea susținerilor au fost depuse la dosar înscrisuri, în drept fiind invocată Legea nr. 554/2004. Pârâta Universitatea "S.H." București a formulat în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ. și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență pentru reclamantă sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, începând cu a 10-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Educației, Cercetării,Tineretului și Sportului București a invocat, în principal, excepția lipsei procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Prin Sentința nr. 102 din 19 martie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.M., a obligat Universitatea S.H. să elibereze reclamantului diploma de licență și suplimentul de diplomă, a admis în parte cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului București să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licență și supliment la diploma de licență pentru reclamant și a obligat pârâta și chematul în garanție să plătească reclamantului suma de 13 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că reclamantului i se pot opune numai actele normative în vigoare la data înmatriculării sale, întrucât la acea dată reclamantul a putut în mod legitim ("speranța legitimă") să considere că admiterea și respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma și coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea și recunoașterea publică a studiilor sale universitare și fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să îi fie invalidate retroactiv. În ce privește cererea de chemare în garanție, Curtea a observat că eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă de către Universitatea S.H.

este legată de disponibilitatea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a tipări formularele în discuție, astfel încât, aflându-se în postura de a cădea în pretenții față de reclamant (care nu poate obține direct tipărirea acestor formulare, pentru suficientul motiv că obligarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a elibera aceste materiale tipizate se raportează la unitatea de învățământ care face solicitarea și nu la absolvenții universității, cu care nu au nicio legătură juridică), cererea de chemare în garanție se încadrează în dispozițiile art. 60 C. proc. civ.

În ce privește excepția lipsei procedurii prealabile, invocată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Curtea a reținut că această procedură nu era necesară în cauză, atâta vreme cât promovarea acțiunii reclamantului a vizat un singur scop, acela de eliberare a diplomei de licență, chemarea în judecată a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în calitate de pârât urmărind exact ceea ce instanța a acordat prin admiterea cererii de chemare în garanție. Cu referire la capătul de cerere atât din acțiune, cât și din cererea de chemare în garanție vizând daunele interese, s-a apreciat că acesta nu se justifică. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în prezent Ministerul Educației Naționale.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se arată că sentința a fost pronunțată de către instanța de fond cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. În opinia recurentului, în prezenta speță, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a obligat Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii cu încălcarea prevederilor legale. Se susține că instanța s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare, s-a substituit Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a decis să acorde diplome, fără ca aceste diplome să aibă la bază studii universitare cu un parcurs firesc, la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii.

Cu privire la cererea de chemare în garanție, se arată că între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea S.H., instituție de învățământ superior cu personalitate juridică, nu există un raport juridic care ar putea determina admiterea unei asemenea cereri. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată următoarele. Instanța de fond nu a analizat hotărârile de Guvern prin care sunt acreditate/autorizate să funcționeze provizoriu structurile și specializările universitare cu formele de învățământ respective, hotărâri de Guvern în vigoare pentru perioada în care reclamantul a fost școlarizat, respectiv 2006 - 2009. În opinia recurentului instanța de fond era obligată să verifice dacă școlarizarea la facultatea, specializarea și forma de învățământ urmată de reclamant este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul, dar pentru următoarele considerente. La termenul din 24 aprilie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat din oficiu necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În legătură cu această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei. Mai precis, învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Suceava nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc.

civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul litigiului, în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru un capăt de cerere subsidiar. Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În cauza de față, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal. De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului - în prezent Ministerul Educației Naționale - împotriva Sentinței nr. 102 din 19 martie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a, civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ