ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5142/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5142/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 8

decembrie 2011, înregistrată sub nr. 1178/39/2911, reclamantul C.M., în

contradictoriu cu pârâții Universitatea "S.H." București, a solicitat

să se dispună: obligarea Universității S.H. la eliberarea diplomei de licență

și a suplimentului la diploma de licență, în urma absolvirii Facultății de

Științe Juridice și Administrative Brașov, specializarea Drept, prin promovarea

examenului de licență din sesiunea februarie 2010; plata de daune interese în

cuantum de 100 RON pentru fiecare zi întârziere, calculate de la data depunerii

Cererii nr. 1240 din 3 martie 2011 și până la data executării obligației de

către pârâtă, respectiv eliberarea efectivă a diplomei.

Reclamantul a arătat

că a urmat cursurile Facultății de Științe Juridice și Administrative Brașov,

specializarea Drept, din cadrul Universității S.H. București, absolvind-o în

anul 2009.

A mai arătat

reclamantul că până la eliberarea diplomei a solicitat Centrului Tehnologic

Botoșani să-i elibereze o adeverință care să-i ateste calitatea de absolvent al

institutului de învățământ superior.

A mai menționat că la

expirarea valabilității adeverinței a solicitat eliberarea diplomei de licență,

printr-o cerere depusă la Centrul Tehnologic Botoșani în data de 7 februarie

2011, care ulterior a fost înaintată Universității S.H. și la care a primit

răspunsul cu nr. 1642 din 18 martie 2011, aducându-i-se la cunoștință că

universitatea în cauză a întreprins demersurile necesare pentru obținerea

formularelor de diplomă de la Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului.

A mai arătat că, pe

toată perioada studiilor universitare și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi

reveneau potrivit contractelor de studiu încheiate și potrivit Regulamentului

privind activitatea profesională a studenților, în sensul achitării taxelor

impuse de universitate și a promovării examenelor, inclusiv a celui de licență.

A mai arătat că, la

înscrierea la această facultate nu a fost informat că sunt probleme cu

acreditarea sau eliberarea diplomelor, ba, mai mult, a fost asigurat că totul

este în regulă.

După expirarea

termenului de 30 de zile, timp în care ar fi trebuit să primească un răspuns la

cele solicitate de el, răspuns pe care nu l-a primit, s-a adresat din nou, la

data de 7 iunie 2011 prin fax, cu o adresă Universității S.H., prin care

solicita din nou eliberarea diplomei de licență, dar și de această dată nu a

primit niciun răspuns.

Mai face precizarea

că, din cauză că nu a avut diploma eliberată, sau vreun act valabil din care să

rezulte că a absolvit studii superioare, nu a putut participa la concursurile

organizate pentru ocuparea unei funcții superioare la locul de muncă.

În dovedirea

susținerilor au fost depuse la dosar înscrisuri, în drept fiind invocată Legea

nr. 554/2004.

Pârâta Universitatea

"S.H." București a formulat în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ.

și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor

tipizate constând în diploma de licență pentru reclamantă sub sancțiunea

prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, începând cu a 10-a zi de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În întâmpinarea

depusă la dosar, Ministerul Educației, Cercetării,Tineretului și Sportului

București a invocat, în principal, excepția lipsei procedurii prealabile

prevăzute de art. 7 alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) și art. 12 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Prin Sentința nr. 102

din 19 martie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul C.M., a obligat Universitatea S.H. să elibereze reclamantului

diploma de licență și suplimentul de diplomă, a admis în parte cererea de

chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului București să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în

diplomă de licență și supliment la diploma de licență pentru reclamant și a

obligat pârâta și chematul în garanție să plătească reclamantului suma de 13

RON.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut că reclamantului i se pot opune numai actele

normative în vigoare la data înmatriculării sale, întrucât la acea dată

reclamantul a putut în mod legitim ("speranța legitimă") să considere

că admiterea și respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma și

coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea și

recunoașterea publică a studiilor sale universitare și fără ca acestea, prin

acte normative ulterioare, să îi fie invalidate retroactiv.

În ce privește

cererea de chemare în garanție, Curtea a observat că eliberarea diplomei de

licență și a suplimentului la diplomă de către Universitatea S.H. este legată

de disponibilitatea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului de a tipări formularele în discuție, astfel încât, aflându-se în

postura de a cădea în pretenții față de reclamant (care nu poate obține direct

tipărirea acestor formulare, pentru suficientul motiv că obligarea Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a elibera aceste materiale

tipizate se raportează la unitatea de învățământ care face solicitarea și nu la

absolvenții universității, cu care nu au nicio legătură juridică), cererea de

chemare în garanție se încadrează în dispozițiile art. 60 C. proc. civ.

În ce privește

excepția lipsei procedurii prealabile, invocată de Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, Curtea a reținut că această procedură nu

era necesară în cauză, atâta vreme cât promovarea acțiunii reclamantului a

vizat un singur scop, acela de eliberare a diplomei de licență, chemarea în

judecată a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în

calitate de pârât urmărind exact ceea ce instanța a acordat prin admiterea

cererii de chemare în garanție.

Cu referire la

capătul de cerere atât din acțiune, cât și din cererea de chemare în garanție

vizând daunele interese, s-a apreciat că acesta nu se justifică.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs chematul în garanție Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului în prezent Ministerul Educației Naționale.

Cu privire la motivul

de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se arată că sentința a

fost pronunțată de către instanța de fond cu depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești.

În opinia

recurentului, în prezenta speță, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii

judecătorești și a obligat Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi

eliberate unor persoane care au urmat studii cu încălcarea prevederilor legale.

Se susține că instanța s-a substituit organismelor de certificare a calității

studiilor universitare, s-a substituit Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului și a decis să acorde diplome, fără ca aceste diplome

să aibă la bază studii universitare cu un parcurs firesc, la specializări

autorizate provizoriu sau acreditate conform legii.

Cu privire la cererea

de chemare în garanție, se arată că între Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului și Universitatea S.H., instituție de învățământ

superior cu personalitate juridică, nu există un raport juridic care ar putea

determina admiterea unei asemenea cereri.

Cu privire la motivul

de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată următoarele.

Instanța de fond nu a

analizat hotărârile de Guvern prin care sunt acreditate/autorizate să

funcționeze provizoriu structurile și specializările universitare cu formele de

învățământ respective, hotărâri de Guvern în vigoare pentru perioada în care

reclamantul a fost școlarizat, respectiv 2006 - 2009.

În opinia

recurentului instanța de fond era obligată să verifice dacă școlarizarea la

facultatea, specializarea și forma de învățământ urmată de reclamant este

realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare.

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte, cu

majoritate, va admite recursul, dar pentru următoarele considerente.

La termenul din 24

aprilie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a

invocat din oficiu necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În legătură cu

această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă

relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art.

159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în

cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către

judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, învestită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Suceava nu a dat eficiență dispozițiilor

art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este

competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158

alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Pentru că nu a fost

stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea

prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta

Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3

C. proc. civ.

În privința acestui

motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu

încălcarea normelor de competență.

Obiectul litigiului,

în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei

universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în

judecată și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru

un capăt de cerere subsidiar.

Pârâta Universitatea

S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2

alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în

această definiție orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru

satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din

București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept

privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă

autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința

unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în

regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În raport de

prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală,

competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului,

secția contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, trebuie

precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa

sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului - în

prezent Ministerul Educației Naționale - împotriva Sentinței nr. 102 din 19

martie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a, civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează hotărârea

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Botoșani,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ