ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4689/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4689/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința nr. 788 din 7 septembrie 2012,

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamanta C.C.E. (fostă D.), a obligat pârâta

Universitatea "S.H." să elibereze reclamantei diploma de licență,

diploma de master, precum și anexele actelor de studii; a obligat pârâtul

M.E.C.T.S. să aprobe emiterea formularelor constând în diploma de licență,

diploma de master și anexe, privind pe reclamantă; a admis cererea de chemare

în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. și a obligat pe chematul în

garanție M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor constând în diploma de

licență și supliment la diplomă pentru reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că recunoașterea, prin art. 8

din Ordinul nr. 3404/2006 emis de ministrul educației, a posibilității

organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la

distanță pentru domeniile în care erau autorizate să organizeze cursuri de zi,

conferă reclamantei dreptul de a cere să i se elibereze diploma de licență

însoțită de suplimentul la diplomă, precum și certificatul de absolvire a

departamentului pentru pregătirea personalului didactic.

Acest drept nu poate

fi afectat, cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele

ce au apărut în decursul timpului între universitate și M.E.C.T.S. pe seama

valabilității inițierii și desfășurării formei de învățământ la distanță pentru

specializările la care se organizau și cursuri de zi acreditate/autorizate,

atâta timp cât M.E.C.T.S. sau A.R.A.C.I.S., înființată în baza O.U.G. nr.

75/2005, nu a demarat și nu a finalizat vreo procedură administrativă care să

conducă la concluzia că instituția în cauză a acționat în afara cadrului legal.

în cauză

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs chematul în garanție M.E.C.T.S. (actualmente

Ministerul Educației Naționale), invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4,

5 și 9 C. proc. civ.

În esență, a formulat

următoarele critici:

- în mod greșit și

nelegal a fost admisă cererea de chemare în garanție prin care s-a solicitat

obligarea sa la aprobarea tipăririi formularelor tipizate constând în diplomele

de licență pentru reclamanți, în condițiile în care nu are atribuții privind

eliberarea diplomelor pentru absolvenții învățământului superior, iar între

ministerul recurent și Universitatea S.H. nu există un raport juridic care ar

putea determina admiterea unei asemenea cereri.

- actele de studii

pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de

licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau

autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul

înscrierii în anul I de facultate.

- în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 88/1993, Legii nr. 84/1995 și O.U.G. nr. 75/2005,

formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă

procedura de evaluare academică și nu trebuie confundată vocația pe care o au

universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la

distanță, în specializările autorizate sau acreditate, cu dreptul de a organiza

școlarizarea la forma de învățământ ID.

- în cazul

Universității S.H. din București, specializările/programele de studii de la

forma de învățământ la distanță au fost organizate și desfășurate fără

respectarea prevederilor legale, respectiv cu încălcarea dispozițiilor Legii

nr. 88/1993 și a O.U.G. nr. 75/2005 și ale H.G. nr. 1011/2001, respectiv nu s-a

parcurs procedura academică.

- prin hotărâre de

Guvern au fost stabilite pentru fiecare an universitar domeniile de studii

universitare de licență, structurile instituțiilor de învățământ superior și

specializările organizate de acestea, iar Facultatea de Drept și Administrație

Publică, forma de învățământ la distanță din cadrul Universității S.H. nu se

regăsește în niciuna dintre aceste hotărâri.

Recurentul a precizat

că nicio facultate și nicio specializare din cadrul Universității S.H., forma

de învățământ ID, nu a fost și nu este acreditată, arătând că universitatea

avea dreptul să organizeze admitere numai la specializările/programele

acreditate, autorizate să funcționeze provizoriu, aprobate prin hotărâre de

Guvern.

În concluzie, a

arătat recurentul, instanța de fond a încălcat principiul separației puterilor

în stat și a dispus peste atribuțiile trasate acesteia de către legiuitor.

S-a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

intimatei-pârâte Universitatea S.H.

Intimata-pârâtă

Universitatea S.H. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului

formulat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond ca temeinică și

legală.

în recurs

La termenul de

judecată din data de 27 martie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de

ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv

necompetența Curții de Apel Galați de soluționare a cauzei în primă instanță.

Pe acest aspect,

instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile

art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C.

proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art.

159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în

cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Galați nu a dat eficiență dispozițiilor

art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este

competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de

ședință de la termenul de judecată din data de 21 iunie 2012 nu se regăsesc

temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă

material.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158

alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Așadar, având în

vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu

respectarea prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ.,

modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite

recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, pentru

considerentele în continuare arătate:

corespunzătoare motivului de ordine publică

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă,

în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la

recunoașterea examenului de licență susținut de reclamantă în luna iulie 2009

și la eliberarea diplomei de licență către aceasta.

Pârâta Universitatea

"S.H." din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate

publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004,

modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al

unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere

publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din

București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept

privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în

subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu M.E.C.T.S. care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C.T.S.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă

autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința

unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în

regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În speța de față,

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege

organică nu se prevede altfel."

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Participarea în

proces, în calitate de chemat în garanție a Ministerului Educației Naționale

(fost M.E.C.T.S.), nu poate determina aplicarea altor reguli de competență

materială, întrucât cererea de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile

art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o

dată cu cererea principală și pentru care operează o prorogare legală de

competență, conform dispozițiilor art. 17 și art. 63 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest

considerent, calitatea chematului în garanție, de organ al administrației

publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea

competenței materiale de soluționare a cauzei, care se determină pe baza

obiectului și părților din raportul dedus judecății prin cererea principală de

chemare în judecată.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Dolj, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței nr. 788 din 7

septembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Dolj, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 martie 2013.

Procesat

de GGC - AZ