ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3591/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 23 din 30 ianuarie 2013 a Tribunalului Botoșani s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. A fost condamnat inculpatul A.C. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (fapta din iulie 2011), la pedeapsa de 10 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 a teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 4 ani și cea prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

(fapta din 30 ianuarie 2012), la pedeapsa de 10 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 4 ani. În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 4 ani. S-a făcut în cauză aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. A fost obligat inculpatul să plătească părții vătămate P.F., prin reprezentanții săi legali P.F.A. și P.B., suma de 10.000 RON, daune morale. A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 1.200 RON cheltuieli judiciare, din care 150 RON onorariu avocat oficiu pentru partea vătămată, se va achita Baroului de Avocați Botoșani din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani din data de 22 martie 2012, a fost trimis în judecată inculpatul A.C. pentru săvârșirea infracțiunilor de viol, fapte prevăzute și pedepsite de art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 37 lit. b) C. pen., constând în aceea că, în ziua de 30 ianuarie 2012, precum și într-o zi din cursul lunii iulie 2011, a întreținut raporturi sexuale normale cu minora P.F. în vârsta de 14 ani, constrângând-o în acest scop prin folosirea unor acte de violență și profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Analizând actele și lucrările dosarului de urmărire penală în raport cu probele administrate în cursul cercetării judecătorești, instanța a constatat corect dovedită următoarea situație de fapt, reținând că, în ziua de 30 ianuarie 2012, în jurul orelor 10:00, în timp ce se afla cu faetonul pe raza localității G.E., din județul Botoșani, inculpatul a observat-o pe minora P.F. în vârsta de 14 ani și pe fratele acesteia P.I.S., de 11 ani, care se aflau la magazin pentru a face cumpărături. Întrucât îi cunoștea, fiind vecin cu cei doi minori, inculpatul i-a rugat să stea în căruță și să aibă grijă de atelaj pe timpul cât el are de rezolvat unele problemele la primărie, promițându-le că îi va duce acasă cu faetonul.

După ce și-a rezolvat problemele, inculpatul a revenit la căruță și i-a convins pe cei doi frați să meargă pe o tarla denumită „X.” sub pretextul că vrea să prindă iepuri, deși, în realitate, intenția lui era de a întreține relații sexuale cu partea vătămată. După ce au ajuns pe terenul agricol situat la 1 km de drumul principal, inculpatul i-a cerut lui P.I.S. să plece acasă pe jos, cu toate că partea vătămată l-a rugat pe fratele ei să nu o lase singură ci să rămână la atelaj. Rămânând singur cu P.F., inculpatul i-a cerut să întrețină un act sexual, deși cunoștea faptul că aceasta nu era în măsură să-și exprime voința întrucât suferă de retard mintal. Partea vătămată a refuzat să întrețină relații sexuale, fiind agresată de inculpat care a lovit-o cu pumnii în zona spatelui și, prin constrângere, a întreținut în căruță un raport sexual normal.

După comiterea faptei, inculpatul a transportat-o pe minoră către casa părinților săi, fiind văzută pe traseu de către martorii V.G. și H.F.V. Ajunsă acasă, partea vătămată le-a relatat părinților ce s-a întâmplat pe câmp, tatăl ei sesizând comiterea faptei la poliție. Cu ocazia audierii, partea vătămată a declarat că anterior, în luna iulie 2011, inculpatul a invitat-o la el acasă și, după ce a închis ușa camerei în care se afla, a întreținut cu aceasta un raport sexual normal și complet, după care i-a cerut să plece spunându-i să nu relateze cele petrecute părinților săi sau vreunei alte persoane. Fiind examinată medico-legal, prin raportul de constatare medico-legală din 3 februarie 2012, s-a concluzionat că partea vătămată prezintă o dezvoltare fizică conform vârstei de 13-14 ani, iar la examenul extern nu s-au constatat semne de violență.

La examenul genital s-a constatat un himen complezant, fără semne de violență vechi sau recente. De asemenea, nu s-a constatat prezență de spermatozoizi. Conform precizărilor ulterioare făcute de Serviciul de Medicină Legală Botoșani, himenul complezant își păstrează integritatea în urma rapoartelor sexuale, leziunile producându-se de regulă cu ocazia primei nașteri pe cale vaginală.

Minora a fost evaluată din punct de vedere psihologic, la dosarul cauzei existând raportul de evaluare întocmit la data de 9 februarie 2012 și s-a dispus efectuarea unei expertizei medico-legale psihiatrice prin care s-a solicitat să se stabilească vârsta cognitivă și afectivă a părții vătămate, precum și dacă a procedat în cunoștință de cauză în ceea ce privește actul sexual consimțit în luna iunie 2011. Inculpatul A.C., atât la urmărirea penală, cât și în instanță, a recunoscut întreținerea de raporturi sexuale în ziua de 30 ianuarie 2012 și în luna iulie 2011, însă a declarat că acestea au avut loc de fiecare dată cu consimțământul părții vătămate, oferindu-i acesteia diferite sume de bani.

Nu a recunoscut că la 30 ianuarie 2012, ar fi exercitat violențe asupra părții vătămate. Referitor la cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de act sexual cu minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, prevăzută și pedepsită de art. 198 alin. (1) C. pen., prima instanță a reținut că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen., motiv pentru care a respins cererea formulată de către inculpat. A reținut că potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (1), alin. (3) C. pen., există infracțiunea de viol în situația când actul sexual se produce prin constrângerea părții vătămate care nu a împlinit vârsta de 15 ani, profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința.

Constrângerea victimei se poate realiza atât prin acțiuni violente, cât și prin amenințări. Constrângerea nu trebuie să fie atât de gravă încât victima să nu poată rezista în alt fel, fiind suficient ca actele de lovire, imobilizare sau amenințare să fi fost de natură să împiedice manifestare liberă a voinței de accepta actul sexual. De asemenea, existența constrângerii nu este condiționată de existența opoziției victimei, urmând a se aprecia în concret de la caz la caz în ce măsură actul sexual s-a realizat împotriva voinței victimei. Infracțiunea de viol în formă agravată poate fi comisă și prin profitarea de către agresor de imposibilitatea părții vătămate de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Imposibilitatea de a se apăra se poate datora, printre alte cauze, vârstei reduse a victimei, iar imposibilitatea acesteia de a-și exprima voința poate fi în toate acele cazuri în care aceasta chiar fără a fi supusă unor acte de violență nu are capacitatea de a-și exprima voința, de a accepta să întrețină raporturi sexuale, neavând discernământul necesar ce exclude manifestarea liberă și conștientă de acceptare a raportului sexual. Deși inculpatul nu a recunoscut că, în ziua de 30 ianuarie 2012, ar fi exercitat violențe asupra părții vătămate, instanța a înlăturat această apărare având în vedere declarația minorului P.I.S., care atât la urmărirea penală, cât și în instanță, a arătat că inculpatul s-a manifestat violent atât cu sora sa, cât și cu el, precum și declarațiile martorilor H.F.V.

și V.G., care au perceput faptul că victima avea lacrimi în ochi, era speriată atunci când venea în căruță cu inculpatul spre casă. Referitor la infracțiunea comisă de către inculpat în luna iulie 2011, instanța a apreciat că raportul sexual cu partea vătămată a avut loc împotriva voinței acesteia, profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Astfel, fiind evaluată din punct de vedere psihologic, a reieșit faptul că partea vătămată pe parcursul ședinței de evaluare a oferit informații care confirmă existența unui abuz sexual, prezentarea evenimentului trăit subliniind faptul că a fost constrânsă să întrețină un raport sexual sub efectul amenințărilor și loviturilor venite din partea inculpatului.

Partea vătămată a precizat că a mai avut raporturi sexuale în antecedent cu inculpatul, consimțind acest lucru, fără a conștientiza însă semnificația reală a acelui act, urmărind recompensa materială sau financiară promisă. A mai reținut instanța că potrivit raportului de evaluare psihologică, partea vătămată nu are capacitatea cognitivă de reprezentare a semnificației reale a actului sexual, neavând informațiile de bază cu privire la urmările acestuia, având dificultăți în recunoașterea convențiilor sociale în acest sens, respectiv nivel crescut de influențabilitate, imaturitate afectivă, fără a conștientiza semnificația, gravitatea și urmările negative ale acestui fapt. La toate acestea a contribuit și retardul psihic pe care îl prezintă partea vătămată.

În același sens, au fost și concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit la data de 28 februarie 2012, care au stabilit că partea vătămată prezintă o întârziere ușoară în dezvoltarea mintală cu manifestări discomportamentale și dificultăți de relaționare pe fond de ECI, deficit instructiv, educativ major, dislalie poliformă. Datorită acestui fapt, minora are o capacitate diminuată de a conștientiza conținutul și consecințele unor relații sexuale de tipul celor la care a participat.

Cum, în cauza de față, a fost dovedită atât constrângerea fizică în ceea ce privește raportul sexual din ziua de 30 ianuarie 2012, cât și imposibilitatea victimei de a-și exprima voința atât în ceea ce privește raportul sexual din iulie 2011, cât și cel din 30 ianuarie 2012, având în vedere concluziile celor două expertize efectuate în cauză, instanța a înlăturat susținerile inculpatului cu privire la consimțământul părții vătămate în ce privește cele două raporturi sexuale. De asemenea, a reținut că a fost dovedit în cauză și faptul că inculpatul cunoștea vârsta părții vătămate, aspect confirmat chiar de acesta în declarația pe care a dat-o atât în cursul urmăririi penale, cât și la instanță, precizând că știa că partea vătămată în anul 2011 avea vârsta de 14 ani, iar în anul 2012 trebuia să împlinească vârsta de 15 ani.

Totodată, a avut în vedere și faptul că dezvoltarea fizică a părții vătămate a fost una corespunzătoare vârstei biologice astfel cum a stabilit și medicul legist cu ocazia examinării acesteia. Prin urmare, s-a reținut vinovăția inculpatului pentru săvârșirea celor două fapte de viol, în formă agravantă și i s-a aplicat câte o pedeapsă în baza acestui text de lege. La individualizarea pedepsei, instanța a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor comise, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, persoana inculpatului, care prezintă antecedente penale, faptele fiind comise în stare recidivă postexecutorie, față de condamnarea de 10 ani închisoare pentru săvârșirea unor fapte grave, respectiv tâlhărie și lipsire de libertate, poziția nesinceră pe parcursul procesului penal apreciind că în favoarea acestuia nu se justifică reținerea de circumstanțe atenuante care să permită coborârea pedepsei sub minimul special.

Având în vedere toate aceste aspecte, instanța de fond a apreciat că pentru reeducarea sa este necesară aplicarea unei pedepse cu închisoare, orientată spre minim însă cu executare în regim de detenție. Totodată, a aplicat inculpatului și pedepsele complementare și accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 4 ani. În ceea ce privește latura civilă, instanța a avut în vedere că partea vătămata, prin memoriul depus la dosar, s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 10.000 RON reprezentând daune morale, sumă cu care inculpatul a fost de acord să o despăgubească, motiv pentru care instanța, în temeiul art. 17 raportat la art. 346 C. proc.

pen., l-a obligat pe inculpat să o despăgubească pe aceasta cu suma solicitată cu titlu de daune morale. Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru motivele expuse oral de apărătorul desemnat din oficiu și consemnate în partea introductivă a deciziei. În esență, criticile au vizat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost condamnat, susținând că partea vătămată a fost de acord să întrețină relații sexuale cu inculpatul așa încât încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. În subsidiar, s-a solicitat a se reține în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. b) și lit. c) C. pen., având în vedere conduita inculpatului după comiterea faptei și diligențele depuse pentru despăgubirea părții vătămate.

Prin decizia penală nr. 77 din 3 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.C. împotriva sentinței penale nr. 23 din 30 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția penală și a fost obligat la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare, din care 200 RON reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, urmând a fi avansați din fondurile Ministerului Justiției. Analizând cauza prin prisma motivelor de apel expuse, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea a constatat că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și încadrarea în drept a faptelor comise de inculpat.

Astfel, contrar susținerilor inculpatului, din probele administrate în cauză rezultă fără dubiu că, acesta a întreținut raporturi sexuale cu minora P.F. în vârstă de 14 ani atât în ziua de 30 ianuarie 2012 cât și în luna iulie 2011, prin constrângere și profitând de imposibilitatea ei de a se apăra și de a-și exprima voința. Apreciind corect vinovăția inculpatului în comiterea faptelor reținute în sarcina sa, instanța a făcut o încadrare juridică corespunzătoare, iar critica inculpatului potrivit căreia în cauză nu s-a dovedit constrângerea părții vătămate, necesară pentru existența infracțiunii de viol, nu a fost primită de organul de control judiciar întrucât probele administrate au dovedit contrariul.

În ceea ce privește fapta din data de 30 ianuarie 2012, a reținut că partea vătămată a declarat că inculpatul i-a aplicat lovituri cu pumnii în zona spatelui și a întreținut cu ea un raport sexual normal iar martorul, P.I.S., fratele părții vătămate a declarat că inculpatul s-a manifestat violent atât cu el cât și cu sora sa. De asemenea, martorii H.F.V. și V.G. care au văzut-o pe partea vătămată în căruța inculpatului au relatat că aceasta era speriată și avea lacrimi în ochi.

Cu privire la fapta din luna iulie 2011, a reținut că, în mod corect s-a apreciat că raportul sexual a avut loc împotriva voinței părții vătămate având în vedere că inculpatul cunoștea faptul că partea vătămată suferă de retard mintal întrucât a fost vecin cu aceasta iar, în raport de împrejurările săvârșirii faptelor, atitudinea inculpatului, vârsta părții vătămate, dar și afecțiunea de care suferă, se poate aprecia că aceasta a fost în imposibilitate de a se apăra și de a-și exprima voința, ceea ce a contribuit în mod esențial la comiterea faptei.

În susținerea acestei aprecieri au fost avute în vedere evaluarea psihologică care a stabilit că partea vătămată prezintă semnele unui abuz sexual și concluziile raportului de expertiză medico-legală care a confirmat existența unei întârzieri ușoare în dezvoltarea mintală a părții vătămate minore, cu manifestări discomportamentale și dificultăți de relaționare pe fond ECI, deficit instractiv-educativ major, dislalie poliformă, fapt ce confirmă că partea vătămată nu a avut consimțământul faptelor la care a fost supusă, nefiind maturizată nici fizic nici psihic. În ceea ce privește criticile vizând individualizarea pedepsei, instanța de control judiciar a constatat că instanța de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă justă, în acord cu criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., neavând justificare reținerea circumstanțelor atenuante.

Totodată, reeducarea inculpatului se poate realiza doar prin aplicarea unei pedepse privative de libertate în raport de natura și gravitatea faptelor comise, de împrejurările și modul în care a acționat, dar și de urmările socialmente periculoase asupra dezvoltării psiho-somatice a victimei. A mai reținut și faptul că inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală, fiind condamnat anterior pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și lipsire de libertate, săvârșind faptele care fac obiectul prezentei cauze în stare de recidivă postexecutorie. Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul A.C. criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei. Întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 12 și pct. 17 2 C. proc.

pen., inculpatul A.C. a criticat decizia, în principal, sub aspectul greșitei sale condamnări pentru infracțiunea viol, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni având în vedere că partea vătămată minoră a consimțit să întrețină raporturi sexuale cu inculpatul la datele de 30 ianuarie 2012 și în cursul lunii iulie 2011, în schimbul unor sume de bani și faptul că nici nu s-a dovedit, în baza probelor administrate, că acesta ar fi exercitat acte de violență asupra minorei. În consecință a solicitat, achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., lipsa unuia din elementele constitutive ale infracțiunii, exercitarea unei constrângeri asupra părții vătămate sau profitând de imposibilitatea de a se apăra.

Întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., a invocat greșita aplicare a legii de către instanța de apel care, în mod eronat, a respins cererea de schimbarea a încadrării juridice dată faptei din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 198 C. pen. În subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată, prin reducerea cuantumului acesteia, ca efect al reținerii dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. față de atitudinea inculpatului de recunoaștere a faptei. Examinând recursul declarat de inculpatul A.C. prin prisma dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse: Potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispozițiile art. 385 10 alin. (2) și alin. (2 1 ) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod, prin urmare, verificarea instanței de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege și care au fost invocate în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepție a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu [art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen.]. Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluției căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., scopul urmărit, prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept. Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, la data de 3 iunie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013), ca atare, este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege, referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc.

pen. anterior modificării, vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în cauză. Stabilind limitele în cadrul cărora pot fi analizate criticile inculpatului, Înalta Curte constată că deși acesta a invocat ca temei de drept cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., din expunerea motivelor care susțin această critică, în esență, rezultă că sunt critici ce vizează situația de fapt reținută în privința sa de instanțele inferioare, în sensul că nu sunt probe care să dovedească că ar fi constrâns partea vătămată minoră P.F. să întrețină raporturi sexuale sau că ar profitat de imposibilitatea acesteia de a se apăra, prin urmare, criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen. Având în vedere că judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, o analiză a cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, ce vizează eroarea gravă de fapt invocată de inculpat, nu mai poate face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar. Referitor la critica recurentului inculpat privind greșita aplicare a legii sub aspectul încadrării juridice greșite a faptei pentru care a fost condamnat, susținute în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., se constată că, în realitate, este vizată situația de fapt reținută de instanțele inferioare, în sensul că ar fi existat consimțământul părții vătămate minore la întreținerea raporturilor sexuale, în schimbul unor sume de bani, aspecte ce se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc.

pen. ce a fost abrogat, în mod expres, prin adoptarea Legii nr. 2/2013. O analiză a criticilor invocate de inculpat referitoare la greșita încadrare juridică a faptei s-ar fi putut realiza prin prisma dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., dacă situația de fapt reținută de instanțele inferioare ar fi fost aceiași, or, inculpatul prin argumentele invocate vizează o reinterpretare a probatoriului și stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de fond și instanța de apel, astfel că, un control judiciar nu se poate realiza sub acest aspect întrucât ar viza chestiuni de fapt. Referitor la criticile recurentului inculpat privind omisiunea instanței de a face aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. pen., susținute în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., se constată că a fost invocat în termenul prevăzut de art. 385 10 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. și nu a suferit modificări de conținut prin Legea nr. 2/2013, deși în realitate, vizează greșita individualizare a pedepsei în sensul aplicării unor pedepse în alte limite decât cele legale, caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. Prin urmare, se reține că în realizarea aceluiași scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat și pct. 14 al art. 385 9 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Or, în cauză, inculpatul A.C. a criticat decizia penală pronunțată în apel sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-au fost aplicată, considerată prea mare în raport cu circumstanțele reale ale comiterii faptei și datele personale, situație exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Omisiunea reținerii dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. de către instanțele inferioare ar putea fi analizată din perspectiva pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen. însă, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că inculpatul nu a solicitat să beneficieze de dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. privind judecarea cauzei în cadrul procedurii simplificate iar în declarația dată în fața instanței de fond a arătat că recunoaște împrejurarea că a întreținut raporturi sexuale cu partea vătămată minoră P.F., dar fără a exercita acte de violență sau să profite de imposibilitatea acesteia de se apăra, prin urmare, nu a recunoscut împrejurările comiterii faptei astfel cum au rezulta din probele administrate în cursul urmăririi penale. Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.C. și, având în vedere că acesta se află în culpă procesuală, îl va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.C. împotriva deciziei penale nr. 77 din 3 iunie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 noiembrie 2013.