ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1998/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1998/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr

. 83 din 27 ianuarie

2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de

contencios administrativ și fiscal a fost soluționată - în sensul respingerii

ca nefondată - cererea formulată la 14 septembrie 2005 de reclamanta

SC O. SA din comuna

Ostrov județul

Constanța

prin care solicitase, în contradictoriu cu

Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța, modificarea

certificatului de atestare fiscală nr.9857 din 8 februarie 2005, eliberat

pentru obligațiile de plată ale reclamantei către bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat și bugetul asigurărilor pentru șomaj la data de 29

mai 2004, în sensul diminuării acestor obligații bugetare cu suma de 177.406.319.477

lei (ROL), adică 17.740.632 RON, precum și modificarea Ordinului comun nr. 730

din 29 iulie 2005 și Ordinului comun nr.1157 din 15 august 2005 ale

Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Ministerului

Finanțelor Publice, în sensul diminuării obligațiilor bugetare restante cu suma

de 22.017.527.584 lei (ROL), corespunzător modificării certificatului de

atestare fiscală nr. 9857 din 8 februarie 2005.

Această sentință a

fost dată în contradictoriu și cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale și Ministerul Finanțelor Publice, urmare completării cererii

de chemare în judecată formulată de reclamantă la 6 decembrie 2005 (f. 95 Dosar

nr. 461/CA/2005), având în vedere petitul referitor la anularea celor două

ordine administrative, iar în ceea ce privește pârâta Agenția Națională de Administrare

Fiscală, urmare aceleași cereri și reorganizării pârâtei dispusă prin Ordinul M.F.

nr. 345 din 23 martie 2005, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Constanța a fost înlocuită cu Direcția

Generală a Marilor Contribuabili.

În esență, instanța

de contencios administrativ a reținut că reclamanta a beneficiat în baza art. 1

alin. (4) din Legea nr. 254/2002 de anumite înlesniri la plată, respectiv, de

eșalonarea unor obligații fiscale bugetare, cu amânarea la plată, în vederea

scutirii, a dobânzilor și penalităților aferente obligațiilor fiscale, lege

care a fost abrogată prin Legea nr. 507/2004 de aprobare a O.G. nr. 94/2004.

Ulterior, prin art. 2

alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2005 s-au mai acordat acelorași societăți

privatizate în temeiul Legii nr. 268/2001, înlesnirile de plată stipulate în

Legea nr. 190/2004, respectiv scutirea de la plata majorărilor de întârziere și

a penalităților de orice fel aferente obligațiilor bugetare restante la data la

care s-a semnat contractul de privatizare, instanța de contencios administrativ

reținând că reclamanta a beneficiat doar de scutirile acordate prin acest act

normativ - cele două ordine ministeriale respectând aceste dispoziții - așa

încât, la momentul eliberării certificatului de atestare fiscală a cărei

modificare s-a cerut, s-a reținut corect că reclamanta beneficiază de

înlesnirile prevăzute în Legea nr. 190/2004, aplicabile în temeiul O.U.G. nr.

26/2005 în timp ce primul act normativ - Legea nr. 254/2002 - a reglementat

doar eșalonări de plată și nu scutiri.

În consecință,

cererea reclamantei a fost respinsă reținându-se corectitudinea atât a

certificatului de atestare fiscală cât și a celor două ordine atacate.

Recursul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 4537 din 13

decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, iar sentința de fond casată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare Tribunalului București, secția comercială, instanță apreciată ca

fiind cea căreia i-ar fi revenit compentența soluționării în fond a cererii

reclamantei.

Pentru a decide

astfel instanța din oficiu, a reținut că obiectul cererii îl constituie

obligarea pârâților de a recunoaște scutirile deja acordate, că pârâții sunt

autorități abilitate prin lege să acorde scutiri și înlesniri la plata

obligațiilor bugetare așa încât s-a apreciat că raporturile juridice create

între aceste autorități și reclamantă sunt raporturi juridice comerciale motiv

pentru care, potrivit art. 40 din Legea nr. 137/2002, competența soluționării

cererii revenea Tribunalului București, secția comercială.

Reinvestit cu

soluționarea cererii Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin

sentința comercială nr. 7820 din 23 iunie 2008 a admis acțiunea reclamantei,

astfel cum a fost precizată și în contradictoriu cu A.N.A.F., Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Ministerul Finanțelor Publice,

Consiliul Local Constanța, Administrația Finanțelor Publice pentru

Contribuabilii Mijlocii și Agenția Domeniilor Statului, a dispus modificarea

certificatului de atestare fiscală nr. 9857/2005 cu suma de 177.406.319.477 lei

(ROL), adică 17.740.631,9477 lei (RON) precum și modificarea Ordinului

nr.340/2005 și nr.1157/2005 ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale și Ministerului Finanțelor Publice, în sensul diminuării

obligației bugetare restante cu suma de 22.017.526.584 lei vechi, adică

2.201.752,6584 lei (RON), cu cheltuieli de judecată aferente în sumă de 6.883

lei stabilite în sarcina pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Pentru a hotărî

astfel instanța de fond a reținut, în temeiul expertizei efectuate în cauză, că

reclamanta face parte din sfera contribuabililor îndreptățiți să beneficieze de

dispozițiile legale din 2002 referitoare la scutirea și apoi eșalonarea unor

obligații fiscale precum și cele din 2004 referitoare la scutirea de la plata

accesoriilor obligațiilor bugetare (dobânzi, majorări, penalități) calculate

până la intrarea în vigoare a Legii nr. 190/2004.

În consecință,

reținându-se că în temeiul

Legii nr. 254/2002, modificată prin O.U.G. nr. 209/2002

(în prezent abrogată prin Legea nr. 507/2004) și a Legii nr. 190/2004

reclamanta a beneficiat de scutiri de dobânzi în sumă de 177.406.319.477 lei

(ROL), a dispus modificarea certificatului de atestare fiscală nr. 9857/2005 cu

această sumă, precum și modificarea celor două ordine ministeriale comune în

sensul diminuării obligațiilor bugetare restante ale reclamantei cu

22.017.526.584 lei (ROL).

Împotriva acestei

sentințe au declarat apeluri toți pârâții, criticând sentința pentru netemeinicie

și nelegalitate, astfel:

Pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală București a invocat, în esență, prescripția

dreptului la acțiune pentru petitul 1 din cerere și necompetența materială a

instanței comerciale în soluționarea petitului II, invocând competența

instanțelor de contencios administrativ; pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

a invocat prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, invocând termenul

special de prescripție de o lună prevăzut în art. 39 din Legea nr. 137/2002

privind accelerarea privatizării, iar pe fond, netemeinicia soluției, pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța a criticat soluționarea

cererii cu încălcarea competenței instanțelor de contencios administrativ,

competență atrasă urmare precizării cererii de chemare în judecată în fața

Tribunalului București, secția comercială, în sensul că se solicită modificarea

unor acte administrative; pârâtul Consiliul Local Constanța a invocat lipsa

capacității sale de folosință și a calității sale procesuale pasive, iar

pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a invocat greșita

menținere a sa în cauză și deci lipsa calității sale procesuale pasive,

excepție invocată la fond care, de altfel, a introdus în cauză Agenția

Domeniilor Statului București și s-a subrogat în drepturile sale, dar a omis a

dispune scoaterea sa din cauză și pronunțarea asupra acestei excepții.

Prin decizia

nr. 62 din 4

februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, au fost

respinse ca nefondate toate apelurile declarate împotriva sentinței de fond de

către pârâte.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut, analizând apelul

Agenției Naționale de

Administrare Fiscală București, că dreptul valorificat de reclamantă prin

cererea de chemare în judecată, precizată la 25 iunie 2007 și 19 mai 2008 este modificarea

certificatului fiscal emis la 8 februarie 2005, urmare aplicării O.G. nr.

94/2004, așa încât nu este aplicabil în speță termenul de prescripție prevăzut

de art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Cât privește

necompetența materială pe petitul doi referitor la modificarea celor două

ordine ministeriale, instanța de apel a reținut că acest petit are caracterul

unui petit accesoriu, așa încât, în temeiul art. 17 C. proc. civ., competența

revenea aceleiași instanțe investită cu petitul principal.

Pe fondul cauzei a

apreciat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii și apreciere a

probelor.

Apelul Ministerului

Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale s-a apreciat ca nefondat deoarece,

chiar dacă la 14 aprilie 2008 (f. 141 dosar tribunal) s-a cerut introducerea în

cauză a Agenției Domeniilor Statului, corect acest minister a fost menținut în

cauză, el fiind unul dintre emitenții ordinelor a căror modificare s-a

solicitat prin petitul accesoriu.

Apelul Ministerului

Finanțelor Publice a fost apreciat ca nefondat pentru aceleași considerente

pentru care excepția prescripției invocată de Agenția Națională de Administrare

Fiscală a fost respinsă. În plus, instanța de apel a apreciat că dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile în cauză deoarece

certificatele bugetare emise în temeiul acestui text de lege sunt emise în

scopul vânzării unor pachete de acțiuni în procesul privatizării, ceea ce nu

este cazul în speță, neprimind nici susținerea acestui apelant în sensul că

reclamanta ar fi renunțat unilateral la înlesnirile acordate anterior prin

solicitarea facilităților de care beneficia în temeiul Legii nr. 190/2004.

Cât privește apelul Direcției Generale

a Finanțelor Publice Constanța instanța de apel a reținut că, în raport de

considerentele deciziei nr. 4537 din 13 septembrie 2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și de

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., necompetența instanțelor comerciale nu mai

poate fi invocată în rejudecarea pricinii.

În final, analizând

apelul Consiliului Local Constanța instanța de apel a reținut că acesta are

capacitate de folosință și calitate procesuală pasivă în raport de Legea nr.

215/2001 și el trebuia să stea în proces pentru a-i fi opozabile hotărârile

date în cauză, întrucât reclamanta a pus în discuție în cererea sa stabilirea

obligațiilor fiscale.

Nemulțumiți de

această decizie pârâții apelanți au declarat recursuri solicitând modificarea

ei pentru nelegalitate.

În recursul său

Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale, invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel

pentru reținerea calității sale procesuale pasive și nu a Agenției Domeniilor

Statului București, care, în temeiul art. 1 din Legea 268/2001, începând cu 7

iunie 2001 - data intrării în vigoare a acestei legi - s-a subrogat în toate

drepturile și obligațiile ministerului rezultate din contractele de

privatizare, fapt confirmat și de Protocolul încheiat în acest sens, în care,

la poziția 252 din Anexa I, este menționat expres contractul încheiat cu

reclamanta.

Pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală București critică decizia din apel, în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât, deși a invocat

faptul că reclamanta a precizat la 16 iunie 2008 că nu solicită cheltuieli de

judecată instanța de fond a obligat-o să suporte cheltuieli de judecată,

critică asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.

De asemenea apreciază

că instanța de apel nu a argumentat înlăturarea dispozițiilor art.39 din Legea nr.

137/2002 și nici motivele pentru care a menținut admiterea acțiunii, astfel

încât, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consideră că se impune modificarea

soluției, reluând în recurs criticile invocate în apel pe cele două aspecte

criticate și care ar fi condus la respingerea cererii.

Ministerul Finanțelor

Publice, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică

decizia din apel pentru greșita rezolvare a excepției prescripției dreptului la

acțiune și neaplicarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 potrivit

cărora termenul de prescripție era de o lună, termen incident în cauză având în

vedere că certificatul de atestare fiscală a obligațiilor bugetare ce formează

obiectul judecății a fost emis potrivit art. 8 din Legea nr. 137/2002.

De asemenea acest

recurent critică și rezolvarea dată fondului litigiului apreciind că instanțele

au încălcat dispozițiile Legii nr. 190/2004, singurul act normativ aplicabil

speței de față, soluțiile date de instanțe bazându-se greșit numai pe

concluziile expertizei.

La rândul său

recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. critică rezolvarea litigiului

de către instanțele comerciale, excepție invocată și în fața instanței de apel

dar care greșit a respins-o.

În acest sens

recurenta susține că obiectul acțiunii îl constituie modificarea unor acte

administrative - certificat de atestare fiscală și a unor ordine comune ale

Ministerului Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Ministerul

Finanțelor - așa încât competența revenea, potrivit dispozițiilor art. 2 alin.

(1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 2 lit. d) și art. 3

alin. (1) C. proc. civ., curții de apel ca instanță de contencios

administrativ.

În cazul în care și

instanța de recurs va trece peste această excepție apreciază că fondul

litigiului a fost soluționat cu aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor Legii nr. 190/2004 întrucât societatea reclamantă era privatizată

încă din 30 octombrie 2000, așa încât, deveneau aplicabile ei dispozițiile O.U.G.

nr. 26/2005 și implicit ale Legii nr. 190/2004.

Prin întâmpinările

intimatei-reclamante depuse în dosar aceasta a răspuns criticilor invocate prin

fiecare recurs în parte, solicitând menținerea deciziei din apel.

Cât privește

soluționarea excepțiilor prescripției, și lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale intimata apreciază

că ele au fost corect soluționate întrucât certificatul fiscal a cărei

modificare s-a cerut a fost emis nu în cadrul procedurii sale de privatizare -

proces încheiat încă din 2000 - ci pe tărâmul raporturilor fiscale pe care ea

le are cu autoritățile statului după privatizare, așa încât nu sunt incidente

în speță nici dispozițiile art.8 și nici cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002

privind accelerarea privatizării.

În acest context și

susținerea calității procesuale a ADS este nefondată deoarece urmărirea și

executarea obligațiilor din contractul de privatizare sunt irelevante în cauză

în condițiile în care ea a investit instanțele cu verificarea legalității unor

ordine emise Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Privitor la excepția

necompetenței instanțelor comerciale în soluționarea litigiului intimata

reclamantă apreciază că o asemenea excepție nu mai poate fi reiterată în

condițiile în care, potrivit art. 315 C. proc. civ., dezlegarea dată prin

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ,

este obligatorie pentru instanțe.

Pe parcursul

soluționării recursurilor s-a făcut dovada de către recurenți a mandatelor

semnatarilor recursurilor depunându-se regulamentele de organizare și

funcționare a respectivelor autorități și instituții publice.

Recursurile pârâților

sunt întemeiate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce se vor arăta:

Întrucât în

recursurile formulate în prezenta cauză s-au invocat critici atât în ceea ce

privește soluționarea excepțiilor - necompetența instanțelor comerciale,

calitate procesuală, prescripția dreptului la acțiune - dar și cu privire la

rezolvarea fondului litigiului, Curtea apreciază că analizarea acestora - și

implicit a recursurilor - urmează a fi făcută în ordinea impusă de dispozițiile

art. 137 C. proc. civ.

Astfel, critica

invocată de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța privind

încălcarea competenței instanțelor comerciale Curtea o apreciază ca întemeiată

întrucât atât instanța de fond cât și cea din apel au omis să soluționeze

pricina prin prisma precizărilor și completărilor cererii inițiale făcute de

reclamantă după pronunțarea Deciziei nr. 4537 din 13 decembrie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Astfel, deși instanța

de recurs a stabilit că raporturile dintre societatea reclamantă și

autoritățile emitente ale actelor administrative a căror modificare s-a

solicitat instanțelor sunt raporturi comerciale ce intră sub incidența normelor

Legii nr. 137/2002 privind accelerarea privatizării, ulterior, în fața

instanțelor comerciale, reclamanta și-a precizat și complinit cererea inițială

atât sub aspectul persoanelor cu care se judecă - chemând în judecată și

Consiliul Local Constanța (f. 77 dosar tribunal) sau înlocuind și precizând

anumite direcții din cadrul autorităților administrative cu care înțelege să se

judece (f. 88 același dosar) - cât și sub aspectul obiectului cererilor sale

(f. 77 verso, f. 221 dosar tribunal).

Din aceste cereri

precizatoare în fața instanței de fond cât și din întâmpinările pe care le-a

formulat reclamanta în apel (f. 72-73 și 104) sau în recurs (f. 53-62, 78-86)

rezultă că obiectul cererii reclamantei vizează modificarea unor acte

administrative privitoare la acordarea unor facilități fiscale ulterioare

momentului privatizării în temeiul unor acte normative speciale emise în

domeniul fiscal și nicidecum referitoare la raporturi juridice comerciale.

Însăși reclamanta s-a

apărat în toate etapele procesuale în fața instanței comerciale că dreptul

pretins de ea nu derivă din legi speciale în domeniul privatizării, ci el își

are sorgintea în reglementări din domeniul fiscal, ea solicitând modificarea

unor acte administrative ce-i încalcă dreptul la acordarea anumitor facilități

fiscale pentru obligațiile sale bugetare.

În atare situație

Curtea apreciază că deși inițial cererea sa a fost apreciată ca vizând raporturi

comerciale, prin completările și precizările ulterioare ale cererii inițiale

făcute în fond după casarea dispusă, cererea reclamantei revenea, potrivit art.

2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 2 lit. d)

și art. 3 alin. (1) C. proc. civ., spre competentă soluționare instanței de

contencios administrativ, respectiv Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal.

În consecință

recursul Direcției Generală a Finanțelor Publice Constanța urmează a fi admis,

Curtea apreciind ca întemeiată critica privind necompetența instanțelor

comerciale în soluționarea pricinii.

Întrucât excepția

necompetenței materiale este peremptorie și dirimantă, Curtea va admite și

celelalte recursuri declarate de ceilalți pârâți, având în vedere că soluția ce

se impune în cauză este cea a casării atât a deciziei din apel cât și cea a

instanței de fond, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanței

competente în conformitate cu dispozițiile art. 313 C. proc. civ.

În fața instanței

competente urmează a fi analizate și rezolvate și celelalte aspecte invocate în

criticile referitoare la calitate procesuală, la prescripție, dar și cele

vizând fondul pricinii, astfel cum a fost el precizat de reclamantă pe

parcursul procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de recurenții pârâți

M.A.P.D.R. București, A.N.A.F. București, M.F.P. București

și

D.G.F.P. Constanța -

în numele administrației pentru contribuabili mijlocii Constanța.

Casează

decizia nr. 62 din 4

februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și sentința

nr. 7820 din 23 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția contencios

administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 mai 2010.