ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4525/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4525/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă

nr. 5272 din 22 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, și, în consecință, a

constatat calitatea pârâtului G.L. de lucrător al Securității.

Pentru a hotărî

astfel, instanța fondului a reținut că, potrivit notei de constatare din 03

martie 2009, întocmită de Direcția Investigații a Consiliului Național pentru

Studierea Arhivelor Securității, pârâtul G.L. a avut gradul de locotenent major

(1978, 1979, 1981), căpitan (1982, 1983, 1985) și respectiv maior (1986) în

cadrul I.J.S. Brașov și că, în această calitate, a luat măsuri și a desfășurat

activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale

ale omului.

Curtea a apreciat că

măsurile propuse de pârât, multe dintre ele puse în executare chiar de acesta,

măsuri precum dirijarea unor surse informative care să pătrundă în intimitatea

celor urmăriți, interceptarea și studierea corespondenței interne și externe a

acestora, înregistrarea convorbirilor telefonice ale acestuia, investigații la

domiciliu, măsuri de filaj, anchete informative ale celor vizați, acțiuni

vizând punerea sub lupă a vieții private (inclusiv a celei profesionale,

subsumată celei private din perspectiva protejării drepturilor omului) a celor

urmăriți, constituie activități prin care s-au suprimat sau îngrădit drepturi

și libertăți fundamentale ale omului, consacrate legislativ în epocă.

Instanța

fondului a mai subliniat că prezenta acțiune nu are în vedere doar calitatea

pârâtului, pentru a fi relevant exclusiv faptul că a fost ofițer de informații

în cadrul contraspionajului, ci vizează și modul concret și rațiunile pentru

care pârâtul a procedat la supravegherea anumitor cetățeni.

Or,

în această ordine de idei, pârâtul nu justifică interesul său, ca ofițer de

contraspionaj, pentru persoane suspecte de „

culegerea de date privind aspecte care ar genera sau ar fi

favorabile unor acțiuni de protest, cum ar fi situația comunității țiganilor,

libertățile altor naționalități conlocuitoare din tara noastră, date fiind

unele dificultăți din economia țării noastre”, nici de ce legătura cu un simplu

fugar din țară ar constitui un pericol pentru securitatea națională și nici

ce legătură are

intenția de rămânere în străinătate și/sau avizarea negativă a plecării din

țară cu caracterul invocat defensiv al atribuțiilor pârâtului.

În ceea ce privește

faptul că

nu putea să încalce legile

statului, ordinele și instrucțiunile emise de superiori în baza legilor în

vigoare, prima instanță a arătat

că esențială în reținerea calității de

lucrător al Securității în accepțiunea legii este realizarea, în exercitarea

atribuțiilor de serviciu, de activități prin care să fi suprimat sau îngrădit

drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

S-a mai arătat că

opțiunea a aparținut pârâtului, iar eventualele repercusiuni la care pârâtul

s-ar fi expus din partea unui stat totalitar, care nu își respecta propriile

reglementări legale și/sau constituționale, dacă nu ar fi executat

dispozițiile/ordinele primite, nu interesează în cauză. Decizia pârâtului de a

urma astfel de ordine, în vădită contradicție cu prevederile constituționale în

vigoare în perioada de referință, a căror supremație era de asemenea

consacrată, și cu prevederile tratatelor internaționale ratificate de România,

de a se face unul din instrumentele de supraveghere și represiune ale regimului

comunist, constituie o opțiune personală a acestuia, fără nici o relevanță în

aprecierea activității sale din perspectiva incidenței art. 2 lit. a) din

ordonanță.

Curtea

a mai subliniat că legitimarea procesuală activă a

Consiliului Național

pentru Studierea Arhivelor Securității

în promovarea unor

astfel de acțiuni este consacrată expressis verbis în lege, mai exact în

prevederile O.U.G. nr. 24/2008

privind accesul la propriul dosar și

deconspirarea Securității, iar interesul - astfel cum este conturat de întreaga

economie a prevederilor acestui act normativ - este unul public, iar în slujba

acestui interes public se regăsește abilitarea legală a reclamantului de a

promova astfel de acțiuni.

Analizând

regularitatea procedurii de verificare, prima instanță a constatat că

verificarea calității pârâtului de lucrător al Securității s-a realizat, în

temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (7) prima teză din O.U.G. nr. 24/2008, la

solicitarea succesorului titularului dosarului cu privire la care pârâtul a

contribuit la instrumentarea dosarelor de urmărire, fiind vorba despre cererea

numitului B.M. și că legea nu impune nicăieri ca cercetarea calității de

lucrător al Securității, din perspectiva întrunirii ipotezei normei legale

cuprinsă în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, să se facă în raport de persoana

care a solicitat verificarea calității de lucrător, de contribuția la

instrumentarea dosarului acestei persoane, ci o verificare in integrum a

acestei calități, în raport și/sau de orice alte persoane cu privire la care

pârâtul a contribuit la instrumentarea dosarelor de urmărire, cererile

petenților deschizând doar calea unei astfel de verificări.

Calea de atac

exercitată

Împotriva sentinței

nr. 5272 din 22 decembrie 2010 a formulat recurs pârâtul G.L., solicitând

modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantului Consiliul

Național pentru Studierea Arhivelor Securității, iar în subsidiar casarea,

pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9, precum și ale

art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul a criticat

hotărârea instanței de fond ca insuficient motivată și conținând, pe de altă

parte, motive contradictorii; că a realizat o interpretare eronată a situației

de fapt, întrucât recurentul-pârât nu a realizat, practic, îngrădirea

drepturilor și libertăților persoanelor vizate prin măsurile luate în

condițiile în care decizia privind selectarea persoanelor și aprobarea finală a

măsurilor nu îi aparținea; că activitățile sale se încadrau în activitatea de

contraspionaj, caracteristică fiecărui stat național și cu caracter pur defensiv;

că instanța fondului a aplicat eronat și cu rea-credință prevederile O.U.G. nr.

24/2008.

În argumentarea

motivelor de casare a sentinței recurate, s-a susținut că prima instanță nu a

procedat la o cercetare exhaustivă a fondului, mulțumindu-se să accepte la

dosar nota de constatare întocmită de către reclamant și documentele prezentate

de acesta, fără a solicita probe suplimentare de natură a sprijini justa

soluționare a cauzei.

Prin concluziile

scrise depuse ulterior, recurentul a mai învederat că a avut calitatea de

militar, încadrat într-o structură militară, în acord cu ordinea de drept și

legile în vigoare la acea dată în România, desfășurând activități de

contraspionaj; că activitățile sale s-au desfășurat în baza unor legi, ordine

interne și instrucțiuni de muncă; că dispunerea și luarea unor astfel de măsuri

erau atributul exclusiv al conducerii unităților centrale sau teritoriale; că

nu s-a dovedit că avizul recurentului a fost hotărâtor și ca urmare a acestuia

s-a produs o îngrădire a dreptului la liberă circulație; că, în plus,

activitățile încriminate se circumscriu actelor de comandament cu caracter

militar, pe care recurentul avea obligația de a le executa.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și

înscrisurile dosarului, prin prisma criticilor aduse în recurs și raportat la

dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul nefondat și îl

va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În primul rând, se

constată că instanța de fond a motivat hotărârea pronunțată, atât în fapt, cât

și în drept, expunând în mod corespunzător argumentele care au condus la

formarea convingerii sale, potrivit art. 261 C. proc. civ., făcând

o corectă aplicare a

prevederilor legale la situația de fapt, respectiv prin raportare la

activitatea desfășurată de recurent ca ofițer al Securității.

Din această

perspectivă, solicitarea recurentului privind casarea sentinței atacate,

invocându-se vicii subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., apare ca neîntemeiată.

Potrivit art. 2 lit.

a) din O.U.G. nr. 24/2008

,

„

lucrător al Securității” este „orice persoană care,

având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții

pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a

desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți

fundamentale ale omului.”

Din această definiție

legală rezultă cele două condiții cumulative pentru constatarea calității de

lucrător al Securității din care, cum s-a arătat în cele ce preced,

recurentul-pârât o contestă pe cea de-a doua, respectiv că prin activitățile

desfășurate a suprimat sau îngrădit drepturi fundamentale ale omului, susținând

că

instanța fondului a făcut o interpretare eronată a situației de fapt, aspect de

natură a determina netemeinicia și nelegalitatea sentinței recurate.

Înalta Curte reține

însă că în mod corect a apreciat prima instanță că recurentul îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, reținând că

acesta

a

avut gradul de locotenent major (1978, 1979, 1981), căpitan (1982, 1983, 1985)

și respectiv maior (1986) în cadrul I.J.S. Brașov și că, în această calitate a

luat măsuri și a desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit

drepturi și libertăți fundamentale ale omului, și anume dreptul la viață

privată,

dreptul

la libertatea de exprimare și libertatea opiniilor

și dreptul la libera

circulație

.

Aceste drepturi erau

consacrate în

Constituția României din 1965, precum și la Pactul internațional cu privire la

drepturile civile și politice.

Respectarea dreptului

omului și a libertăților fundamentale constituie esența unei societăți

democratice. O societate democratică trebuie să asigure recunoașterea și

respectarea acestor valori recunoscute universal.

În fapt, drepturile

omului cuprind un sistem de idei, reprezentări sau valori ce reprezintă anumite

concepții privitoare la ființa umană, societate sau puterea statală.

În Constituția din

1965 nu există vreo prevedere privind posibilitatea efectuării unor ingerințe

în drepturile și libertățile fundamentale ale omului în scopul apărării

siguranței naționale.

Actele normative

invocate de recurent ca fiind cele care prevăd posibilitatea ingerinței în

exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale nu pot fi analizate în

general, iar, pe de altă parte, invocarea acestora nu este de natură a înlătura

caracterul acțiunilor supuse în speță analizei instanței de judecată, de a

suprima

sau a îngrădi drepturi și libertăți

fundamentale ale omului.

Susținerile

recurentului privind subordonarea sa unei stări de drept existente în societate

la acea dată, legilor în vigoare, efectul redus al actelor sale, raportat la

poziția sa în sistem, și faptul că acestea s-ar circumscrie actelor de

comandament cu caracter militar, pe care recurentul avea obligația de a le

executa, nu sunt de natură a îndepărta aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr.

24/2008, nefiind, de altfel, nici incluse printre cauzele de exonerare

prevăzute de acest act normativ.

Recurentul - ca

lucrător al Securității - a făcut parte dintr-un mecanism pus la cale de către

un guvern considerat acum totalitar, care a pus în aplicare legi și decrete al

căror scop era limitarea și îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale

ale anului.

O.U.G. nr. 24/2008

stabilește condițiile care trebuie întrunite de o persoană pentru a fi

calificată lucrător al Securității. În acest fel, aceste persoane sunt

consemnate public pentru activitatea de poliție politică comunistă, fără să

antreneze o altă răspundere decât cea morală.

Din acest punct de

vedere, cele reținute de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea

Arhivelor Securității, precum și de instanța de fond privind activitatea

recurentului prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți

fundamentale ale omului reprezintă un „minim necesar de gravitate” pentru a

intra în domeniul de aplicare a art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 și în

condițiile în care recurentul nu a dovedit contrariul.

Față de cele expuse,

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu pot

fi reținute.

Din examinarea cauzei

sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., a rezultat că

nu subzistă în cauză nici un alt motiv de nelegalitate care să impună casarea

sau modificarea hotărârii atacate.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul G.L.

împotriva sentinței civile nr. 5272 din 22 decembrie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1

noiembrie 2012.