ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4234/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul acțiunii judiciare Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 12 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta T.P.

a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, contestație împotriva răspunsului din 03 decembrie 2009, prin care au fost respinse notificările din 10 august 2001, din 05 noiembrie 2001 și din 14 februarie 2002 formulate de reclamantă, solicitând: - anularea răspunsului din 03 decembrie 2009 al „Comisiei de soluționare a cererilor de retrocedare formulate în baza Legii nr. 10/2001 din Agenția Domeniilor Statului”, la notificarea din 27 noiembrie 2009 depusă de reclamantă pentru obligarea soluționării notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea unui imobil - în conformitate cu sentința nr. 1283 din 14 iunie 2006 a Tribunalului Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă; - anularea protocolului din 22 septembrie 2006, prin care Agenția Domeniilor Statului a înstrăinat ilegal, în timpul desfășurărilor procedurilor administrative și judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001, domeniul public al statului din administrarea sa spre Comisia Locală Valu lui Traian spre a fi atribuit în baza prevederilor Legii nr. 18/1991, terenul notificat din 2001, în baza Legii nr. 10/2001, aflat în litigiu; - stabilirea preluării fără titlu valabil a imobilului, la data preluării lui de către stat;

- obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului să emită o decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în localitatea Valu lui Traian, în conformitate cu expertizele tehnice care se află depuse la pârâtă din anul 2006 când se desfășura procedura administrativă de soluționare, subsecvent stabilirii preluării de către stat „fără titlu valabil” a imobilului, notificat în 2001-2002; în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de Legea nr. 10/2001, după cum urmează: 1. în principal, compensarea cu un alt imobil, oferit în echivalent; 2. în subsidiar, acordarea de despăgubiri în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

- obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului dosar. Hotărârea primei instanțe aflate în conflict Prin sentința civilă nr. 1680 din 10 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta T.P., în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că acțiunea în anularea răspunsului din 03 decembrie 2009 emis de Agenția Domeniilor Statului nu este de competența secției civile a Tribunalului București (în raza teritorială a căruia se află sediul Agenției Domeniilor Statului), nefiind o contestație formulată de persoana care se pretinde îndreptățită sau care a solicitat restituirea în natură a imobilului împotriva deciziei de respingere a notificării, astfel încât nu este aplicabilă norma specială în materie, respectiv dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În această situație, având în vedere că actul juridic a cărui anulare se solicită de către reclamantă - răspunsul din 03 decembrie 2009 emis de Agenția Domeniilor Statului - reprezintă un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, competența materială de soluționare a cauzei se stabilește în raport de prevederile art. 1 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceasta revenind Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Și în ipoteza în care s-ar considera că principalul capăt de cerere al acțiunii reclamantei este cel de-al doilea capăt de cerere - anularea protocolului din 22 septembrie 2006, încheiat între Agenția Domeniilor Statului și Comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar Valul lui Traian, județul Constanța, Tribunalul a apreciat că instanța de contencios administrativ mai-sus menționată este competentă să judece prezentul litigiu.

În acest sens, Tribunalul a constatat că protocolul din 22 septembrie 2006 de predare-preluare a terenurilor cu destinație agricolă din domeniul privat al statului, încheiat în temeiul art. 3 alin. (3) și art. 7 alin. (7) din Legea nr. 268/2001, reprezintă un act administrativ, respectiv un act unilateral cu caracter normativ, emis de o autoritate publică centrală (Agenția Domeniilor Statului), în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii. Așadar, sunt de asemenea aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, care stabilesc în favoarea secțiilor de contencios administrativ ale curților de apel competența materială de soluționare a cererilor de anulare a actelor administrative emise de autoritățile publice centrale.

Chiar dacă reclamanta consideră că pârâta Agenția Domeniilor Statului este unitatea învestită cu soluționarea notificărilor și, prin urmare, acesteia îi revine obligația de a emite o decizie motivată de restituire în natură a imobilului din localitatea Valul lui Traian, atât timp cât Agenția Domeniilor Statului nu a emis o decizie de soluționare a notificărilor formulate de reclamantă sau o decizie de declinare a competenței de soluționare a notificărilor, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Hotărârea celei de-a doua instanțe aflate în conflict Prin sentința civilă nr. 3215 din 15 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, a constatat ivit conflictul negativ și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a examinat dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv art. 22 alin. (1), art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, reținând că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, competența de soluționare a cererii prin care se atacă dispoziția și decizia de respingere a notificării aparține secției civile a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau al celei învestite cu soluționarea notificării și în cazul nesoluționării notificării, competența aparține secției civile. Regulatorul de competență Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc.

civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Pentru a soluționa conflictul negativ de competență, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta a învestit Tribunalul cu soluționarea unei acțiuni având mai multe capete de cerere, dintre care primul are ca obiect anularea răspunsului din 03 decembrie 2009 emis de Agenția Domeniilor Statului - Direcția Juridică - Comisia de soluționare a cererilor de retrocedare formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar al doilea capăt de cerere are ca obiect anularea protocolului din 22 septembrie 2006 încheiat între Agenția Domeniilor Statului și Comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar Valul lui Traian, județul Constanța.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 16, art. 20 alin. (4 1 ) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu completările și modificările ulterioare. Conform art. 26 din Legea nr. 10/2001: „Art. 26. - (1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul imobilelor înstrăinate de persoanele juridice prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) și (4). (3) Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel. (4) În cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea.

De asemenea, entitatea care a emis dispoziția va decide, motivat, de la caz la caz, dacă va exercita căile de atac prevăzute de lege, în cazul soluțiilor date de instanțele de judecată. (5) Dacă oferta acceptată constă în bunuri imobile, sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (4). (6) Dacă oferta acceptată constă în bunuri mobile sau servicii, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materie, după caz. ” În cauza dedusă judecății, reclamanta a solicitat anularea răspunsului din 03 decembrie 2009, pe de-o parte, pentru că a fost încălcat dreptul său de a susține cererea de restituire în natură în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, și, pe de altă parte, pentru că imobilul a cărui restituire a solicitat-o face obiectul exclusiv al Legii nr. 10/2001.

Totodată, reclamanta a precizat că imobilul ce face obiectul prezentei cauze intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv, fără titlu (valabil), de către stat, în perioada 1945-1989, prin Decretul nr. 83/1949, care reglementa naționalizarea exploatărilor agricole moșierești. În prezent, imobilele se află în administrarea S.C.D.A. Valu lui Traian, ca unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar aceasta este subordonată A.S.A.S. Așadar, legiuitorul a stabilit, prin art. 26 alin. (3) C. proc. civ., în favoarea Tribunalului, ca instanță de drept comun, competența de soluționare a contestației formulate de persoana îndreptățită împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură (emise de unitatea deținătoare sau, după caz, de entitatea învestită cu soluționarea notificării).

La pronunțarea prezentei soluții, Curtea are în vedere și dispozițiile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată de secțiile unite ale instanței superioare în soluționarea recursului în interesul legii. În consecință având în vedere considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta T.P. în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012.