ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4234/2012

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii judiciare

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la data 12 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, reclamanta T.P. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenția

Domeniilor Statului, contestație împotriva răspunsului din 03 decembrie 2009, prin

care au fost respinse notificările din 10 august 2001, din 05 noiembrie 2001 și

din 14 februarie 2002 formulate de reclamantă, solicitând:

- anularea răspunsului

din 03 decembrie 2009 al „Comisiei de soluționare a cererilor de retrocedare formulate

în baza Legii nr. 10/2001 din Agenția Domeniilor Statului”, la notificarea din

27 noiembrie 2009 depusă de reclamantă pentru obligarea soluționării notificărilor

depuse în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea unui imobil - în conformitate

cu sentința nr. 1283 din 14 iunie 2006 a Tribunalului Constanța, rămasă definitivă

și irevocabilă;

- anularea protocolului

din 22 septembrie 2006, prin care Agenția Domeniilor Statului a înstrăinat ilegal,

în timpul desfășurărilor procedurilor administrative și judiciare prevăzute de Legea

nr. 10/2001, domeniul public al statului din administrarea sa spre Comisia Locală

Valu lui Traian spre a fi atribuit în baza prevederilor Legii nr. 18/1991, terenul

notificat din 2001, în baza Legii nr. 10/2001, aflat în litigiu;

- stabilirea preluării

fără titlu valabil a imobilului, la data preluării lui de către stat;

- obligarea pârâtei Agenția

Domeniilor Statului să emită o decizie prin care să dispună restituirea în natură

a imobilului situat în localitatea Valu lui Traian, în conformitate cu expertizele

tehnice care se află depuse la pârâtă din anul 2006 când se desfășura procedura

administrativă de soluționare, subsecvent stabilirii preluării de către stat „fără

titlu valabil” a imobilului, notificat în 2001-2002; în cazul în care restituirea

în natură nu mai este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

în formele prevăzute de Legea nr. 10/2001, după cum urmează:

cu un alt imobil, oferit în echivalent;

de despăgubiri în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

- obligarea pârâtei Agenția

Domeniilor Statului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului

dosar.

Hotărârea primei instanțe

aflate în conflict

Prin sentința civilă

nr. 1680 din 10 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei

formulată de reclamanta T.P., în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului,

în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această

soluție, Tribunalul a reținut că acțiunea în anularea răspunsului din 03

decembrie 2009 emis de Agenția Domeniilor Statului nu este de competența secției

civile a Tribunalului București (în raza teritorială a căruia se află sediul Agenției

Domeniilor Statului), nefiind o contestație formulată de persoana care se pretinde

îndreptățită sau care a solicitat restituirea în natură a imobilului împotriva deciziei

de respingere a notificării, astfel încât nu este aplicabilă norma specială în materie,

respectiv dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În această situație, având

în vedere că actul juridic a cărui anulare se solicită de către reclamantă - răspunsul

din 03 decembrie 2009 emis de Agenția Domeniilor Statului - reprezintă un act administrativ

emis de o autoritate publică centrală, competența materială de soluționare a cauzei

se stabilește în raport de prevederile art. 1 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, aceasta revenind Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ.

Și în ipoteza în care

s-ar considera că principalul capăt de cerere al acțiunii reclamantei este cel de-al

doilea capăt de cerere - anularea protocolului din 22 septembrie 2006, încheiat

între Agenția Domeniilor Statului și Comisia locală de aplicare a Legii fondului

funciar Valul lui Traian, județul Constanța, Tribunalul a apreciat că instanța de

contencios administrativ mai-sus menționată este competentă să judece prezentul

litigiu.

În acest sens, Tribunalul

a constatat că protocolul din 22 septembrie 2006 de predare-preluare a terenurilor

cu destinație agricolă din domeniul privat al statului, încheiat în temeiul

art. 3 alin. (3) și art. 7 alin. (7) din Legea nr. 268/2001, reprezintă un act administrativ,

respectiv un act unilateral cu caracter normativ, emis de o autoritate publică centrală

(Agenția Domeniilor Statului), în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii. Așadar, sunt de asemenea aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004,

care stabilesc în favoarea secțiilor de contencios administrativ ale curților de

apel competența materială de soluționare a cererilor de anulare a actelor administrative

emise de autoritățile publice centrale.

Chiar dacă reclamanta

consideră că pârâta Agenția Domeniilor Statului este unitatea învestită cu soluționarea

notificărilor și, prin urmare, acesteia îi revine obligația de a emite o decizie

motivată de restituire în natură a imobilului din localitatea Valul lui Traian,

atât timp cât Agenția Domeniilor Statului nu a emis o decizie de soluționare a notificărilor

formulate de reclamantă sau o decizie de declinare a competenței de soluționare

a notificărilor, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Hotărârea celei de-a doua

instanțe aflate în conflict

Prin sentința civilă

nr. 3215 din 15 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă,

a constatat ivit conflictul negativ și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului

de competență.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel a examinat dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv

art. 22 alin. (1), art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, reținând că, potrivit

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, competența de soluționare a cererii prin

care se atacă dispoziția și decizia de respingere a notificării aparține secției

civile a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare

sau al celei învestite cu soluționarea notificării și în cazul nesoluționării notificării,

competența aparține secției civile.

Regulatorul de competență

Înalta Curte, constatând

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 alin.

(3) C. proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, pentru considerentele

ce vor fi arătate în continuare.

Pentru a soluționa conflictul

negativ de competență, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte

constată că reclamanta a învestit Tribunalul cu soluționarea unei acțiuni având

mai multe capete de cerere, dintre care primul are ca obiect anularea răspunsului

din 03 decembrie 2009 emis de Agenția Domeniilor Statului - Direcția Juridică -

Comisia de soluționare a cererilor de retrocedare formulate în baza Legii nr. 10/2001,

iar al doilea capăt de cerere are ca obiect anularea protocolului din 22

septembrie 2006 încheiat între Agenția Domeniilor Statului și Comisia locală de

aplicare a Legii fondului funciar Valul lui Traian, județul Constanța.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 16, art. 20 alin. (4

1

) și art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu completările și modificările ulterioare.

Conform art. 26 din Legea

nr. 10/2001:

„Art.

26. - (1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea

notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată,

în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare

alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă

sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

(2)

Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul imobilelor înstrăinate de persoanele

juridice prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) și (4).

(3)

Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii

de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în

termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului,

care este de competența curții de apel.

(4)

În cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură

este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar,

entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea.

De asemenea, entitatea care a emis dispoziția va decide, motivat, de la caz la caz,

dacă va exercita căile de atac prevăzute de lege, în cazul soluțiilor date de instanțele

de judecată.

(5)

Dacă oferta acceptată constă în bunuri imobile, sunt aplicabile prevederile

art. 25 alin. (4).

(6) Dacă oferta acceptată constă în bunuri mobile

sau servicii, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materie, după caz.

”

În cauza dedusă judecății,

reclamanta a solicitat

anularea

răspunsului din 03 decembrie 2009, pe de-o parte, pentru că a fost încălcat dreptul

său de a susține cererea de restituire în natură în conformitate cu dispozițiile

art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, și, pe de altă parte, pentru că imobilul

a cărui restituire a solicitat-o face obiectul exclusiv al Legii nr. 10/2001.

Totodată, reclamanta a

precizat că imobilul ce face obiectul prezentei cauze intră sub incidența dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv, fără titlu (valabil), de către stat, în

perioada 1945-1989, prin Decretul nr. 83/1949, care reglementa naționalizarea exploatărilor

agricole moșierești. În prezent, imobilele se află în administrarea S.C.D.A. Valu

lui Traian, ca unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar

aceasta este subordonată A.S.A.S.

Așadar, legiuitorul a

stabilit, prin art. 26 alin. (3) C. proc. civ., în favoarea Tribunalului, ca instanță

de drept comun, competența de soluționare a contestației formulate de persoana îndreptățită

împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere a notificării sau

a cererii de restituire în natură (emise de unitatea deținătoare sau, după caz,

de entitatea învestită cu soluționarea notificării).

La pronunțarea prezentei

soluții, Curtea are în vedere și dispozițiile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007,

pronunțată de secțiile unite ale instanței superioare în soluționarea recursului

în interesul legii.

În consecință având în

vedere considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin.

(3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei,

în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta T.P. în contradictoriu cu pârâta Agenția

Domeniilor Statului în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2012.