ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 981/2014

Asupra conflictului

de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 4 București la data de 21 februarie 2013, reclamantul

R.M. a chemat în judecată pe pârâta R.F. solicitând instanței desfacerea

căsătoriei încheiată între părți la data de 20 octombrie 1991 la Primăria

comunei Văleni din vina exclusivă a pârâtei, revenirea acesteia la numele

purtat anterior căsătoriei, acela de C. și obligarea acesteia la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin Sentința civilă

nr. 8974 din 12 septembrie 2013, Judecătoria sectorului 4 București a admis

excepția de necompetență teritorială absolută și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina.

Pentru a se

dezînvesti, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 914 alin. (1)

din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă „cererea de divorț

este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă

locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă

niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se

află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în

circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are

locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este

competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința

reclamantul".

Reținând că părțile

au avut ultima locuință comună în Spania, iar în prezent, reclamantul are

domiciliul în București, pe raza sectorului 4 și că pârâta domiciliază în

comuna Crâmpoia, județul Olt, Judecătoria sectorului 4 București a apreciat că

revine instanței de la domiciliul pârâtei, respectiv Judecătoriei Slatina,

competența de soluționare a cererii de divorț.

Învestită prin

declinare, Judecătoria Slatina a pronunțat Sentința civilă nr. 1128 din 7

februarie 2014, prin care și-a declinat, la rândul său, competența de

soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București și,

constatând ivit conflictul de competență, a suspendat judecata și a înaintat

dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării

regulatorului de competență.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, în speță, se aplică prevederile art. 914 alin.

(1) teza finală din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, fiind

competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul,

din conținutul înscrisurilor depuse la dosar, rezultând că niciunul dintre soți

nu mai locuiește la cea din urmă locuință comună a soților, comuna Văleni,

județul Olt și că reclamantul are domiciliul în București, str. R. nr. X,

sectorul 4, iar pârâta nu figurează cu domiciliul în comuna Crâmpoia, sat

Crâmpoia, județul Olt.

Cu privire la

conflictul negativ de competența, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte va stabili în favoarea

Judecătoriei sectorului 4 București competența de soluționare a cererii de

divorț, pentru considerentele ce succed:

Acțiunea de divorț a

fost introdusă pe rolul instanței de judecată (Judecătoria sectorului 4

București) la data de 21 februarie 2013, dată la care erau în vigoare

dispozițiile din Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010),

Potrivit

reglementării din Cartea a VI-a „Proceduri speciale", Titlul I. Procedura

divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 914 alin. (1) din Legea

nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „cererea de divorț este de

competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urma locuință

comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul

dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea

din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția

căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și

instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în

circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul".

Textul procedural mai

sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de

divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce privește

competența teritorială, art. 914 alin. (1) din același cod conferă o competență

absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de

strictă interpretare, în acord cu reglementările internaționale, un element de

noutate al codului este evidențiat prin noțiunea de „locuință comună",

care a înlocuit sintagma consacrată de Codul de procedură civilă de la 1865,

aceea de „domiciliu comun".

Altfel spus, ceea ce

interesează din punct de vedere al stabilirii competenței este împrejurarea ca

soții să fi avut cea din urmă locuință comună, în care au locuit efectiv, în

fapt, iar nu domiciliul legal.

Această nouă

sintagmă, care constituie elementul de noutate, s-a dovedit a fi valabilă și în

interpretarea mai multor regulamente ale Uniunii Europene (ex: Regulamentul CE

nr. 2201/2003, Regulamentul CE nr. 804/2005, Regulamentul nr. 1896/2006,

Regulamentul CE nr. 861/2007 etc. unde funcționează, de asemenea, regula actor

sequitur forum ret și se are în vedere, potrivit legislației majorității

statelor membre, locuința faptică, iar nu cea legală.

Cererea de divorț

este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă

locuință comună a soților, cu condiția însă, ca la data sesizării, cel puțin

unul dintre soți să mai locuiască în acea circumscripție.

Următoarea ipoteză

reglementată de art. 914 alin. (1) din Legea nr. l34/2010 privind Codul de

procedură civilă, subsidiară celei dintâi - mai sus evidențiată - se referă la

situația în care dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre

soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din

urmă locuința comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția

căreia își are locuința pârâtul.

O altă situație

prevăzută de legiuitor are în vedere ipoteza în care soțul pârât nu are

locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, anume când

instanțelor române le revine competența internațională, caz în care devine

competentă instanța de la domiciliul reclamantului.

Pentru a opera

această competență (judecătoria de la domiciliul reclamantului) este necesară

îndeplinirea a trei condiții cumulative, dintre care două sunt expres prevăzute

de Codul de procedură civilă, respectiv: inexistența unei locuințe efective a

pârâtului în România și din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept

internațional privat, competența să revină instanțelor comune. Din interpretarea

textului procedural la care s-a făcut referire, rezultă indirect și o a treia

condiție, aceea că, pentru a opera această normă de competență, cel puțin

reclamantul trebuie să aibă locuința în România, această locuință fiind reperul

fundamental în funcție de care se stabilește competența teritorială, ca fiind a

instanței din această circumscripție.

În speță, sunt

incidente dispozițiile art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul

de procedură civilă, teza finală, potrivit cărora competentă a soluționa

acțiunea de divorț este instanța de la domiciliul reclamantului (Judecătoria

sectorului 4 București), întrucât pârâta R.F. nu are locuința în țară și

instanțele române sunt competente internațional, iar reclamantul locuiește în

București, pe raza sectorului 4.

Este de observat că,

inițial soții R.M. și R.F. au locuit în comuna Văleni, județul Olt, dar după

anul 2006 aceștia au plecat în Spania, unde au lucrat în agricultură, iar

reclamantul a revenit în România în septembrie 2007. Ulterior, acesta și-a

stabilit locuința în București, str. R. nr. X, sectorul 4, unde se află din

anul 2009, în timp ce pârâta este în continuare în Spania, din adeverința emisă

de comuna Văleni, județul Olt rezultând că pârâta R.R. nu mai locuiește pe raza

acestei comune, din 15 august 2007.

Din interpretarea

textului procedural al art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul

de procedură civilă se reține că în materia divorțului, legiuitorul român

stabilește că, în ipoteza în care pârâtul (în speță pârâta) nu are locuința în

țară, acest fapt rezultând din adeverința emisă de comuna Văleni, județul Olt

și dacă este îndeplinită condiția ca instanțele române să fie competente

internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are

domiciliul reclamantul.

În ipoteza incidență

în cauză, conform art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din

27 noiembrie 2003 sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul

(și în altele precum separarea de drept și anularea căsătoriei etc.) instanțele

judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află: reședința

obișnuită a soților sau ultima reședință obișnuita a soților în condițiile în

care unul dintre ei încă locuiește acolo; sau reședința obișnuită a pârâtului;

sau, în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți; sau

reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel

puțin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reședința obișnuită a

reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni

imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie

resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al

Irlandei are „domiciliul" în acel loc.

Potrivit art. I din

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind

competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie

matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului

(CE) nr. 1347/2000, ce stabilește domeniul de aplicare în cuprinsul alin. (1)

„prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor

civile privind: lit. a) divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei,

rezultă că aceste dispoziții se aplică în prezenta cauză, fiind îndeplinită

condiția, ca din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept

internațional privat, competența să revină instanțelor române.

Așa fiind, constatând

îndeplinite toate condițiile stipulate de teza finală a art. 914 alin. (1) din

Legea nr. 134/2010 privind Cod de procedură civilă, înalta Curte de Casație și

Justiție va stabili în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București competența

de soluționare a acțiunii de divorț.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul R.M., domiciliat în București,

str. R. nr. X sectorul 4 în contradictoriu cu pârâta R.F., cu domiciliul

necunoscut în Spania, cu ultim domiciliu cunoscut (în acte) în sat Văleni,

comuna Văleni, județul Olt, cu reședința temporară cunoscută la părinții săi,

în comuna Crâmpoia, județul Olt la familia C.M. și S., în favoarea Judecătoriei

sectorului 4 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2014.

Procesat de GGC - LM