ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 981/2014

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 21 februarie 2013, reclamantul R.M. a chemat în judecată pe pârâta R.F. solicitând instanței desfacerea căsătoriei încheiată între părți la data de 20 octombrie 1991 la Primăria comunei Văleni din vina exclusivă a pârâtei, revenirea acesteia la numele purtat anterior căsătoriei, acela de C. și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Prin Sentința civilă nr. 8974 din 12 septembrie 2013, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția de necompetență teritorială absolută și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina.

Pentru a se dezînvesti, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă „cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților.

Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul". Reținând că părțile au avut ultima locuință comună în Spania, iar în prezent, reclamantul are domiciliul în București, pe raza sectorului 4 și că pârâta domiciliază în comuna Crâmpoia, județul Olt, Judecătoria sectorului 4 București a apreciat că revine instanței de la domiciliul pârâtei, respectiv Judecătoriei Slatina, competența de soluționare a cererii de divorț.

Învestită prin declinare, Judecătoria Slatina a pronunțat Sentința civilă nr. 1128 din 7 februarie 2014, prin care și-a declinat, la rândul său, competența de soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București și, constatând ivit conflictul de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în speță, se aplică prevederile art. 914 alin. (1) teza finală din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, fiind competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul, din conținutul înscrisurilor depuse la dosar, rezultând că niciunul dintre soți nu mai locuiește la cea din urmă locuință comună a soților, comuna Văleni, județul Olt și că reclamantul are domiciliul în București, str. R. nr. X, sectorul 4, iar pârâta nu figurează cu domiciliul în comuna Crâmpoia, sat Crâmpoia, județul Olt.

Cu privire la conflictul negativ de competența, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București competența de soluționare a cererii de divorț, pentru considerentele ce succed: Acțiunea de divorț a fost introdusă pe rolul instanței de judecată (Judecătoria sectorului 4 București) la data de 21 februarie 2013, dată la care erau în vigoare dispozițiile din Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), Potrivit reglementării din Cartea a VI-a „Proceduri speciale", Titlul I. Procedura divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urma locuință comună a soților.

Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul". Textul procedural mai sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce privește competența teritorială, art. 914 alin. (1) din același cod conferă o competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare, în acord cu reglementările internaționale, un element de noutate al codului este evidențiat prin noțiunea de „locuință comună", care a înlocuit sintagma consacrată de Codul de procedură civilă de la 1865, aceea de „domiciliu comun". Altfel spus, ceea ce interesează din punct de vedere al stabilirii competenței este împrejurarea ca soții să fi avut cea din urmă locuință comună, în care au locuit efectiv, în fapt, iar nu domiciliul legal.

Această nouă sintagmă, care constituie elementul de noutate, s-a dovedit a fi valabilă și în interpretarea mai multor regulamente ale Uniunii Europene (ex: Regulamentul CE nr. 2201/2003, Regulamentul CE nr. 804/2005, Regulamentul nr. 1896/2006, Regulamentul CE nr. 861/2007 etc. unde funcționează, de asemenea, regula actor sequitur forum ret și se are în vedere, potrivit legislației majorității statelor membre, locuința faptică, iar nu cea legală. Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, cu condiția însă, ca la data sesizării, cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în acea circumscripție.

Următoarea ipoteză reglementată de art. 914 alin. (1) din Legea nr. l34/2010 privind Codul de procedură civilă, subsidiară celei dintâi - mai sus evidențiată - se referă la situația în care dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuința comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul. O altă situație prevăzută de legiuitor are în vedere ipoteza în care soțul pârât nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, anume când instanțelor române le revine competența internațională, caz în care devine competentă instanța de la domiciliul reclamantului.

Pentru a opera această competență (judecătoria de la domiciliul reclamantului) este necesară îndeplinirea a trei condiții cumulative, dintre care două sunt expres prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv: inexistența unei locuințe efective a pârâtului în România și din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internațional privat, competența să revină instanțelor comune. Din interpretarea textului procedural la care s-a făcut referire, rezultă indirect și o a treia condiție, aceea că, pentru a opera această normă de competență, cel puțin reclamantul trebuie să aibă locuința în România, această locuință fiind reperul fundamental în funcție de care se stabilește competența teritorială, ca fiind a instanței din această circumscripție.

În speță, sunt incidente dispozițiile art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, teza finală, potrivit cărora competentă a soluționa acțiunea de divorț este instanța de la domiciliul reclamantului (Judecătoria sectorului 4 București), întrucât pârâta R.F. nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, iar reclamantul locuiește în București, pe raza sectorului 4. Este de observat că, inițial soții R.M. și R.F. au locuit în comuna Văleni, județul Olt, dar după anul 2006 aceștia au plecat în Spania, unde au lucrat în agricultură, iar reclamantul a revenit în România în septembrie 2007. Ulterior, acesta și-a stabilit locuința în București, str. R. nr. X, sectorul 4, unde se află din anul 2009, în timp ce pârâta este în continuare în Spania, din adeverința emisă de comuna Văleni, județul Olt rezultând că pârâta R.R.

nu mai locuiește pe raza acestei comune, din 15 august 2007. Din interpretarea textului procedural al art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă se reține că în materia divorțului, legiuitorul român stabilește că, în ipoteza în care pârâtul (în speță pârâta) nu are locuința în țară, acest fapt rezultând din adeverința emisă de comuna Văleni, județul Olt și dacă este îndeplinită condiția ca instanțele române să fie competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul.

În ipoteza incidență în cauză, conform art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul (și în altele precum separarea de drept și anularea căsătoriei etc.) instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află: reședința obișnuită a soților sau ultima reședință obișnuita a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo; sau reședința obișnuită a pârâtului; sau, în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți; sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei are „domiciliul" în acel loc.

Potrivit art. I din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, ce stabilește domeniul de aplicare în cuprinsul alin. (1) „prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind: lit. a) divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei, rezultă că aceste dispoziții se aplică în prezenta cauză, fiind îndeplinită condiția, ca din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internațional privat, competența să revină instanțelor române.

Așa fiind, constatând îndeplinite toate condițiile stipulate de teza finală a art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Cod de procedură civilă, înalta Curte de Casație și Justiție va stabili în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București competența de soluționare a acțiunii de divorț.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul R.M., domiciliat în București, str. R. nr. X sectorul 4 în contradictoriu cu pârâta R.F., cu domiciliul necunoscut în Spania, cu ultim domiciliu cunoscut (în acte) în sat Văleni, comuna Văleni, județul Olt, cu reședința temporară cunoscută la părinții săi, în comuna Crâmpoia, județul Olt la familia C.M. și S., în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2014. Procesat de GGC - LM