ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7491/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7491/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 18 martie 2009

reclamanta V.M.R., în contradictoriu

cu A.N.R.P., Prefectura Dolj, prin prefect și D.N.A. a solicitat ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate că pârâtele nu și-au îndeplinit

obligațiile pe care le aveau, în raport de dispozițiile Constituției României,

ale Legii nr. 10/2001 și ale legislației speciale privind atribuțiile

Ministerului Public.

În drept a invocat dispozițiile Legii

nr. 10/2001, H.G. nr. 609/2008, art. 80 din Legea nr. 304/2004, Ordin nr.

2184/C/2006 al Ministerului Justiției și Constituția României.

Prin sentința civilă nr. 220 din 11

februarie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă

a respins ca neîntemeiată, excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.N.A. și acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut că, în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanta s-a adresat Primăriei

Municipiului Craiova formulând notificarea, soluționată prin dispoziție

Această dispoziție a fost contestată

de către reclamantă, iar acțiunea a fost respinsă, precum și apelul și

recursul.

S-a mai reținut că reclamanta a arătat

că pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile pe care le aveau în raport de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, Constituției, ale Legii nr.

304/2004. Soluționarea notificării a fost tergiversată în mod abuziv, Primarul

Municipiului Craiova comunicând că în patrimoniul Municipiului Craiova nu

există bunuri disponibile care să poată fi acordate în compensare potrivit

Legii nr. 10/2001. Corpul de control din cadrul A.N.R.P are obligația să

constate contravențiile și să aplice sancțiuni, iar activitatea prefectului

este supusă controlului A.N.R.P.

Referitor la neîndeplinirea

obligațiilor pârâtei A.N.R.P, Tribunalul a reținut că acțiunea formulată

împotriva acestei pârâtei este neîntemeiată.

Refuzul unității deținătoare pentru

soluționarea notificării, putea fi cenzurat în fața instanței de judecată, iar

dispoziția emisă de către Primarul Municipiului Craiova pentru soluționarea

notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 putea fi contestată în fața

instanței de judecată, potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001,

iar în cadrul litigiului pendinte să se analizeze și modalitatea de acordare a

măsurilor reparatorii în echivalent inclusiv posibilitatea acordării altui

imobil în compensare.

Potrivit dispozițiilor Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 A.N.R.P. asigură organizarea și funcționarea

secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, entitatea

competentă să se pronunțe asupra notificării potrivit Legii nr. 10/2001, fiind

primăria.

Tribunalul a reținut că A.N.R.P. a

înaintat dosarul administrativ cu soluționarea notificării pentru soluționarea

contestației împotriva dispoziției și, de asemenea, refuzul acestei pârâte

pentru acordarea măsurilor reparatorii poate face obiectul cenzurii instanței

de judecată, însă până la soluționarea irevocabilă a contestației împotriva

dispoziției și până la stabilirea despăgubirilor de către instanța de judecată,

în fața A.N.R.P nu se poate demara procedura pentru acordarea despăgubirilor

potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la sesizările formulate de

reclamantă către A.N.R.P., prin care se aduce la cunoștință că Primarul

Municipiului Craiova a refuzat să-și îndeplinească atribuțiile legale pe care

le are potrivit Legii nr. 10/2001, această autoritate a comunicat reclamantei

poziția sa, iar așa cum a motivat anterior propunerea de compensare cu alte

bunuri sau servicii aparține unității deținătoare; instanța de judecată în analiza

legalității dispoziției este îndreptățită să stabilească măsurile reparatorii

prin echivalent.

Referitor la cererea formulată față de

pârâtul Prefectului județului Dolj se invocă de către reclamantă împrejurarea

că acest pârât nu și-a îndeplinit îndatoririle prevăzute de lege și

constituție, iar prefectul prin corpul de control al autorității exercită

controlul aplicării fazei administrative, însă consideră că din probele

administrate în cauză nu s-a dovedit în ce măsură această autoritate

administrativă a încălcat dispozițiile legale încălcate și, așa cum s-a motivat

anterior, dispoziția a fost contestată în fața instanței de judecată, urmând să

se stabilească în cadrul acestei proceduri în ce măsură reclamanta a dovedit

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent și să

se stabilească care este modalitatea concretă de despăgubire.

În ceea ce privește acțiunea formulată

față de pârâta D.N.A., tribunalul a considerat că excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei este neîntemeiată, deoarece cele invocate în

susținerea excepției sunt aspecte ce țin de netemeinicia cererii, deci în ce

măsură aspectele invocate de către reclamantă vizează sau nu o respectare a

dispozițiilor legale invocate de reclamantă sunt chestiuni ce țin de fondul

cauzei.

Tribunalul a considerat că, în ce

măsură sesizările penale adresate de către reclamantă către pârâta D.N.A. nu au

fost soluționate, determină o procedură judiciară prevăzută de codul de

procedura penală, respectiv art. 275-278 C. proc. pen., în cauză nu s-a dovedit

că plângerile penale ar fi fost soluționate, existând posibilitatea formulării

plângerii împotriva soluției dată de procuror, așadar, există alte căi

procedurale prin care reclamanta să conteste presupusele acte abuzive invocate,

inclusiv față de refuzul de soluționare a plângerilor în fața organelor de

cercetare penală și în fața instanței penale.

împotriva acestei sentințe reclamanta

a declarat apel.

La 28 noiembrie 2011 A.M.V. a formulat

cerere de intervenție în interes propriu în apel, arătând că este cesionară a

unei cote de 1/3 din orice drept ce poate fi invocat de către reclamantă,

conform contractului de cesiune autentificat din 22 martie 2010 la B.N.P. P.T.I.,

copia acestuia fiind depus la dosar.

Prin decizia nr. 118 A din 16 martie

2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a respins apelul și a respins ca

inadmisibilă cererea de intervenție.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din actele și lucrările

dosarului, reclamanta a solicitat prin acțiunea precizată la 27 mai 2009, să se

constate că Prefectura Dolj,  A.N.R.P. și D.N.A.  nu și-au îndeplinit

obligațiile legale ce le revin.

Notificarea formulată de reclamantă a

fost soluționată de Primăria Municipiului Craiova prin dispoziția din 20 martie

2006 prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în

suprafață de 5026 m.p. situat în Craiova, str. C.S. notificat prin cererea,

deoarece terenul este afectat de lucrări de investiți, respectiv lărgirea străzii

N.T., zonă de protecție a blocului, utilități aferente, Grădina Botanică din

Craiova și s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005 pentru construcția demolată și suprafața de teren care nu a fost

restituită, urmând ca dosarul să fie înaintat Secretariatului Comisiei Centrale

din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Dosarul a

fost înaintat acestei instituții, fiind înregistrat sub nr. 22933/CC.

Pe rolul Tribunalului Dolj a fost

înregistrat Dosarul nr. 2890/63/2006, iar prin adresa din 4 ianuarie 2008,

această instanță a solicitat actele care au stat la baza soluționării

notificării nr. 917/N/2001.

Ulterior soluționării acestei cauze, A.N.R.P.

prin adresa nr. 730552 din 16.

01.2008 a restituit întregul dosar

entității investite cu soluționarea notificării, Primăria Municipiului Craiova.

Deși la termenul din 21 octombrie 2011

instanța de apel a pus în vedere apelantei-reclamante să depună la dosar sentința

civilă nr. 243 din 17 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dolj - Secția Civilă

în Dosarul nr. 2890/63/2006, această hotărâre nu a fost depusă, apelanta arătând

că a solicitat comunicarea acestei hotărâri, conform înscrisurilor de la filele

29-30 dosar.

Acest înscris nu a fost depus la dosar

până la termenul din 16 martie 2012, când apelul a rămas în pronunțare, dar din

datele existente în sistemul ECRIS rezultă că apelul declarat împotriva acestei

sentințe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Craiova la 21 ianuarie

2009, iar recursul formulat împotriva deciziei din apel a fost respins prin decizia

civilă nr. 10236 din 18 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apelanta-reclamantă este cea care prin

formularea contestației a supus controlului judiciar legalitatea dispoziției din

20 martie 2006, ceea ce a determinat retrimiterea dosarului privind propunerea de

acordare a despăgubirilor de la A.N.R.P. la Primăria Municipiului Craiova.

Prefectul nu putea exercita controlul asupra

fazei administrative de soluționare a notificării de către Primăria Craiova atât

timp cât instanțele judecătorești erau învestite cu verificarea legalității deciziei

emisă în anul 2006 de Primăria Craiova.

Conform art. 33 din Legea nr. 10/2001,

încălcarea dispozițiilor acestei legi atrage după caz răspunderea disciplinară administrativă

contravențională civilă sau penală. Art. 38 precizează că nerespectarea obligațiilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001, atrage răspunderea contravențională a Autorității

Administrației Publice Centrale sau Locale a instituției sau, după caz, a societății,

regiei autonome, ori a organizației cooperatiste căreia îi incumbă aceste obligații.

Constituie contravenție următoarele fapte:

tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite, încălcarea

obligației prevăzute la art. 25 alin. (2) teza a II-a, încălcarea obligației prevăzută

la art. 25 alin. (3), încălcarea obligației prevăzută la art. 25 alin. (5), încălcarea

interdicției de înstrăinare prevăzută la art. 21 alin. (5),  încălcarea obligației

prevăzută la art. 1 alin. (5), încălcarea obligației prevăzută la art. 6 alin.

(5), încălcarea interdicției prevăzute la art. 10 alin. (11).

Apelanta-reclamantă nu a precizat care

dintre aceste contravenții au fost săvârșite de, către unitatea notificată raportat

la împrejurarea că Primăria Municipiului Craiova a emis o dispoziție prin care a

înaintat spre competentă soluționare notificarea către Autoritatea Națională pentru

Restituirea

5

Proprietăților, care a fost contestată în justiție, nefiind

făcută dovada soluției pronunțată în contestație și dacă după restituirea dosarului

de la A.N.R.P. la Primăria Municipiului Craiova, există vreo faptă imputabilă acesteia

din cele prevăzute la art. 38. Din actele și lucrările dosarului nu rezultă, de

asemenea, că unitatea notificată ar fi procedat la înstrăinarea înainte de soluționarea

notificării, a terenului ce face obiectul acesteia. înscrisurile depuse la dosar

privind operațiunile efectuate de Primăria Municipiului Craiova prin care s-au atribuit

terenuri aflate în posesia acesteia pentru diferite lucrări sau investiții, nu vizează

terenul notificat situat în Craiova, C.S. nr. 43, județul Dolj. Hotărârile Consiliului

Local al Municipiului Craiova, nu vizează spații sau terenuri care să aparțină reclamantei.

Art.  38 se completează cu dispozițiile

O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002. S-a

mai reținut de către instanța de apel că reclamanta nu a precizat dacă dorește sancționarea

unității notificate pentru fapte săvârșite înainte de emiterea dispoziției din 2006,

sau pentru încălcări ale Legii nr. 10/2001, ce au avut loc după acest moment.

Art. 13 din O.G. nr. 2/2001 precizează

următoarele: „(1) Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen

de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

În cazul contravențiilor continue termenul

prevăzut la alin. (1) curge de la data constatării faptei. Contravenția este continuă

în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp.

Când fapta a fost urmărită ca infracțiune

și ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenție, prescripția aplicării sancțiunii

nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat în fața organelor de cercetare sau

de urmărire penală ori în fața instanței de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înăuntrul

termenului prevăzut la alin. (1) sau (2). Prescripția operează totuși dacă sancțiunea

nu a fost aplicată în termen de un an de la data săvârșirii, respectiv constatării

faptei, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Prin legi speciale pot fi prevăzute și

alte termene de prescripție pentru aplicarea sancțiunilor contravenționale."

Conform prevederilor art. 145 alin. (3)

din O.U.G. nr. 111/2011: "(3) Prin derogare de la prevederile art. 13 din

O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu

modificările și completările ulterioare, aplicarea sancțiunii potrivit alin. (1)

se prescrie în termen de un an de la data săvârșirii faptei. în cazul încălcărilor

care durează în timp sau al celor constând în săvârșirea, în baza aceleiași rezoluții,

la intervale diferite de timp, a mai multor acțiuni sau inacțiuni, care prezintă,

fiecare în parte, conținutul aceleiași contravenții, prescripția începe să curgă

de la data constatării sau de la data încetării ultimului act ori fapt săvârșit,

dacă acest moment intervine anterior constatării." Instanța de apel a mai reținut

că reclamanta nu a precizat instanței contravenția/contravențiile săvârșite de Primăria

Municipiului Craiova și nu a solicitat să se constate caracterul continuat al acesteia

pe care instituțiile pârâte aveau obligația să o sancționeze, neputându-se stabili

dacă se mai putea aplica vreo sancțiune contravențională având în vedere expirarea

termenului prevăzut de art. 13.

În privința stadiului de soluționare a

Dosarului nr. 189/P/2010 constituit pe rolul D.N.A. la 7 octombrie 2010, astfel

cum rezultă din cuprinsul adresei din 10 ianuarie 2011, s-a reținut că în această

cauză se efectuează acte premergătoare. Prin urmare, această instituție analizează

plângerea formulată de apelanta-reclamantă, nefiind fondate susținerile reclamantei

în sensul că și-a încălcat obligațiile legale ce-i revin.

În privința cererii de intervenție în interes

propriu formulată de intervenienta A.M.V., instanța de apel a respins-o ca inadmisibilă,

deoarece conform dispozițiilor imperative ale art. 50 alin. ultim C. proc. civ.,

această cerere se poate face direct în apel, doar cu învoiala celorlalte părți.

În susținerea cererii de intervenție, s-a

depus contractul de transmitere a cotei de VI din drepturile decurgând din notificarea

formulată de V.R.M. în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilului compus din teren

și construcție din Craiova, C.S., județul Dolj, către interveniente, autentificat

din 22 martie 2010 la B.N.P.  P.T.I.

Instanța de apel a citat toate părțile

pentru a-și exprima poziția în raport de cererea de intervenție dar acestea nu s-au

prezentat personal și nici nu au depus în scris acordul în sensul admiterii cererii

de intervenție în interes propriu direct în apel.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta V.R.M.

solicitând

modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. sub următoarele aspecte.

Astfel, se susține că instanțele i-au încălcat

dreptul la un proces echitabil, drept prevăzut în Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în condițiile în care hotărârile de fond și de apel nu au analizat obiectul

dedus judecății ci alte aspecte deviante.

În acest sens se învederează că acțiunea

sa vizează aspecte ce țin de comportamentul pârâților în raport de atributele legale

ale acestora și nu de săvârșirea unor contravenții de către Primarul municipiului

Craiova.

Or, susține recurenta, în loc să se analizeze

acțiunea astfel cum a fost formulată, instanțele s-au referit la raporturile create

în baza Legii nr. 10/2001 cu Primarul municipiului Craiova și la contravențiile

pe care Legea nr. 10/2001 le prevede ca posibile a fi săvârșite de primari.

O altă critică vizează neanalizarea temeiurilor

legale invocate și anume Legea administrației publice locale în baza căreia a fost

înființată și funcționează A.N.R.P.

Reclamanta susține că obiectul acțiunii

sale vizează obligația Primarului de a-i propune acordarea de bunuri în compensare

în condițiile în care imobilul său preluat abuziv, nu poate fi restituit în natură.

Din această perspectivă susține că încă

din faza administrativă a încunoștiințat A.N.R.P. că Primarul municipiului Craiova

îi încalcă drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără însă a fi luate măsuri

împotriva primarului.

Or, în aceste condiții susține că instituțiile

pârâte cu atribuții în privința corectei aplicări a Legii nr. 10/2001 nu și-au îndeplinit

în nici un fel obligațiile legale.

O altă critică vizează motivarea hotărârii

instanței de apel pe procedura prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, motivare

străină de obiectul dedus judecății, cu atât mai mult cu cât până în prezent nu

a fost despăgubită în nici un fel cu privire la proprietatea sa evaluată la mai

mult de 3 milioane euro.

Examinând hotărârea instanței de apel prin

prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale invocate,

Înalta Curte reține următoarele:

Intr-o formă nesistematizată prin acțiunea

introductivă de instanță, reclamanta a menționat că e nemulțumită, în esență, de

împrejurarea că Primăria Craiova a soluționat notificarea prin acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor stabilite și acordate de legea

specială - Legea nr.  247/2005, iar nu sub forma compensării.

Trebuie menționat că toate precizările

ce țin de atitudinea culpabilă a primăriei, în sensul tergiversării soluționării

notificării și a stabilirii formei de reparație prevăzute de Legea nr. 10/2001,

nu pot fi analizate în acest dosar, deoarece unitatea notificată nu este parte în

litigiul de față.

Celor trei pârâți, prin acțiunea inițială

și prin cea precizatoare, li se reproșează, în esență, că nu au exercitat măsuri

eficiente și corespunzătoare în controlul și supravegherea fazei administrative

pentru ca unitatea deținătoare să acorde în compensare bunuri pentru imobilul preluat,

aceasta din urmă procedând la înstrăinarea bunurilor ce ar fi putut fi acordate

în compensare până la soluționarea notificării.

În acest sens, se invocă dispozițiile

art. 2 lit. f) și g) și art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005 privind înființarea,

organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților

și dispozițiile art. 1 parag.  1 lit. a), c) și g), precum și capitolul 2 art. 2

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de

corupție.

Pârâtelor A.N.R.P. și Instituția Prefecturii

li se mai reproșează faptul că sunt persoane abilitate de lege să constate contravențiile

săvârșite în legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001 și să aplice sancțiuni, conform

art. 33 și 38 din această lege, în forma actuală, sens în care acestea nu au procedat.

Pârâtei D.N.A. i se impută faptul că nu

a luat măsuri de prevenire și combatere a faptelor de corupție ale unității notificate

în legătură cu modul de soluționare a notificării.

Referitor la încălcarea dispozițiilor

art. 2 lit. f) și art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005 de către primii doi pârâți,

nu poate fi reținută întrunirea elementelor răspunderii delictuale, deoarece, în

faza administrativă exercitarea atribuțiilor ce revin instituțiilor de stat respective

exclude posibilitatea acestora de a determina unitatea notificată să acorde o anumită

formă de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001, și anume măsura acordării de

bunuri în compensare, numai Primăria și, în anumite cazuri, instanța, putând decide

în acest sens.

În plus, pârâta A.N.R.P., conform art.

2 lit. f) din hotărârea de guvern amintită, are atribuția de control a fazei administrative

de soluționare a notificării, desfășurate de ministere și celelalte instituții publice

centrale, iar nu de primării, care sunt autorități ale administrației publice locale.

Forma de reparație propusă prin dispoziția

emisă de unitatea deținătoare se poate cenzura în contradictoriu cu reclamanta și

unitatea notificată, în procedura contestației prevăzută de art. 26 din Legea

nr. 10/2001 și care nu face obiectul acestui litigiu.

De altfel, recursul formulat de reclamantă

în litigiul având ca obiect soluția de respingere a contestației împotriva deciziei

emisă de primar a fost respins irevocabil prin decizia civilă nr. 10236 din 18 decembrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ce privește împrejurarea că A.N.R.P.

și Instituția Prefecturii nu au procedat la constatarea contravențiilor săvârșite

în legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001 și stabilirea sancțiunilor incidente,

nici aceste aspecte nu pot servi drept fundament pentru susținerea criticilor formulate,

deoarece reclamanta nu expune în detaliu despre ce fapte ilicite este vorba și care

ar fi contravențiile pe care pârâții ar fi trebuit să le constate.

În plus, în mod corect A.N.R.P. a restituit

dosarul către instanță, având în vedere că reclamanta a formulat contestație împotriva

dispoziției emisă de Primar; în acest caz nici Prefectul nu era în măsură să își

dea avizul de legalitate asupra măsurilor dispuse prin actul emis de unitatea notificată,

având în vedere existența unui litigiu pe rolul instanței în legătură cu forma de

reparație stabilită de Primăria Craiova.

Referitor la atribuțiile D.N.A. în prevenirea

și combaterea infracțiunilor, nici acest aspect nu poate determina admiterea acțiunii,

deoarece, la sesizarea penală a reclamantei, D.N.A. a efectuat acte premergătoare

și, în ceea ce privește modalitatea de desfășurare a acestora și a activității penale

efectuate de organul de urmărire penală, există procedura plângerii reglementate

de dreptul procesual penal.

Modalitatea în care au fost săvârșite aceste

acte premergătoare și activitatea desfășurată de organul de urmărire penală nu poate

forma obiect al cenzurii instanței civile de față.

Ambele instanțe au motivat în funcție de

obiectul pricinii și temeiul juridic invocat și au făcut referiri la dispozițiile

Legii nr. 10/2001 în special în ceea ce privește contravențiile prevăzute de această

lege, determinat de faptul că reclamanta a făcut vorbire prin acțiune și motivele

de apel de încălcarea textelor de lege în materia enunțată mai sus, imputând celor

doi pârâți nerespectarea dispozițiilor legale.

Recursul este nefondat pentru aceste considerente,

care înlocuiesc parțial considerentele ambelor instanțe, în ceea ce privește atribuțiile

pârâților în faza acordării de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 10/2001,

considerente ce nu au legătură cu cauza de față.

În aceste condiții, nu se poate reține

nici încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât instanțele

anterioare au procedat la analiza acțiunii precizate în limitele obiectului și temeiului

juridic invocat de aceasta prin cele două cereri.

Recurenta nu arată nici în recurs ce drepturi

procesuale i-au fost încălcate prin hotărârile atacate, fiind, în esență, nemulțumită

de forma de reparație acordată, dar care nu poate fi cenzurată în acest proces.

Cum, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

reclamanta V.R.M. împotriva deciziei nr. 118A din 16 martie 2012 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10

decembrie 2012.