ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3700/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1919 din 22 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.T.V. și I.R.S.I., a dispus restituirea în natură către aceștia a terenului în suprafață de 225 m.p. situat în București, str. L. nr. 8, și a terenului în suprafață de 487 m.p. situat în București, str. L. nr. 12 și acordarea de despăgubiri în cuantum de 174.367 RON pentru construcțiile demolate, care au fost situate la aceste adrese. Prin aceeași sentință s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele M.A. și G.G. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că imobilele solicitate de către reclamanți prin notificare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, au aparținut autorilor acestora și au fost preluate în mod abuziv de către stat, construcțiile existente pe terenurile preluate fiind ulterior demolate.

Pe baza actelor depuse la dosar s-a reținut că doar reclamanții I.T.V. și I.R.S.I. au calitatea de persoane îndreptățite la restituire, conform Legii nr. 10/2001, celelalte reclamante - M.A. și G.G., nefăcând dovada calității lor de succesibili ai foștilor proprietari. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele M.A., G.G. care prin decizia civilă nr. 382 din 15 iunie 2009 a Curții de Apel București s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii și obligării intimatei la restituirea în natură a terenului și acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun. (2) De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. (3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

(4) De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanelor îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. Soluționând cererea de restituire formulată de apelantele-reclamante M.A. și G.G., instanța de fond a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, reținând că nu au calitate de persoane îndreptățite la restituire și nu pot invoca dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, în certificatul de moștenitor nr. C1/2003 eliberat de pe urma defunctului L.M. nu figurează ca succesoare ale acestuia. Conform certificatului de moștenitor nr. C1 din 24 octombrie 2003 eliberat de B.N.P.

M.J., ca supliment la certificatul de calitate de succesor din 17 mai 2001 rezultă că unica succesoare a defunctului L.M. este L.Ma., în calitate de fiică și nu există renunțători la succesiune sau persoane străine de succesiune prin neacceptare conform art. 700 C. civ. Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că apelantele-reclamante sunt descendenți ai foștilor coproprietari ai imobilului în litigiu și au solicitat prin notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 restituirea acestuia.

În condițiile în care nu există la dosar înscrisuri care să dovedească acceptarea de către apelantele-reclamante a succesiunilor rămase de urma autorilor lor în termenul prevăzut de lege, dar nici înscrisuri din care să rezulte renunțarea expresă a acestora la succesiune în termenul de opțiune succesorală, erau incidente în cauză dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar notificarea formulată de către acestea avea valoare de acceptare a succesiunii pentru imobilul a cărui restituire se solicită în ba: baza acestei legi speciale.

Textul de lege reglementează expres repunerea în termenul de acceptare a succesiunii pentru succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea prin simpla formulare a notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nu condiționează această repunere de inexistența unui certificat de moștenitor care să fi fost eliberat până la data notificării sau ulterior acestei date, cum în mod eronat a apreciat instanța de fond. Eliberarea certificatului de moștenitor nr. C1/2003 fără citarea legală a apelantei-reclamante M.A., în calitate de fiică a defunctului și autorului apelantei-reclamante G.G., în calitate de fiu, nu le poate priva pe acestea de beneficiul repunerii în termen prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

De repunerea în termen prin simpla formulare a notificării beneficiază conform textului de lege menționat anterior, astfel cum a fost explicat prin Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 succesibilii neacceptanți, singurii excluși fiind renunțătorii, de a căror cotă vor beneficia succesibilii acceptanți notificatori, împreună cu cei neacceptanți notificatori, care au fost de drept repuși în termen. Cu privire la apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General, Curtea va reține că este nefondat pentru următoarele considerente: Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este un termen de recomandare, cum se susține de apelantul-pârât, ci un termen imperativ până la care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificărilor formulate în baza acestei legi.

Lipsa unei sancțiuni specifice nerespectării acestui termen nu poate atrage dreptul unității deținătoare de a soluționa notificarea într-un termen stabilit unilateral de ea și fără nici un control legal judiciar. Prin decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a reținut, cu putere obligatorie pentru instanțe, competența acestora de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Din probele administrate în cauză, reținute pe larg în considerentele sentinței instanței de fond a rezultat calitatea autorilor reclamanților de foști proprietari ai imobilelor solicitate prin notificare și caracterul abuziv al preluării acestora de către stat. Apelând soluția instanței de fond, apelantul-pârât nu formulează critici concrete privitoare la probele reținute de prima instanță în justificarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, ci se limitează la a reda cuprinsul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, fără a preciza modalitatea în care acestea ar fi fost încălcate de către instanța de fond. În finalul motivelor de apel, apelantul-pârât a invocat încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 prin acordarea de despăgubiri reclamanților.

Critica este nefondată și va fi respinsă de instanța de apel, în raport de natura juridică a termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificărilor și de datele la care reclamanții au notificat Primăria Municipiului București. La aceste date erau în vigoare dispoziții legale privind dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea de despăgubiri în cazurile în care acestea nu mai puteau beneficia conform legii de restituire în natură, iar existența acestora a creat reclamanților speranța legitimă, ocrotită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului că vor primi despăgubirile prevăzute de lege.

Nesoluționarea notificărilor acestora în termenul prevăzut de lege, imputabilă în exclusivitate apelantului-pârât nu poate aduce atingere acestei speranțe și nu-i poate priva pe reclamanți de obținerea despăgubirilor bănești, în schimbul unor măsuri speciale prevăzute în lege ulterior formulării notificărilor și expirării termenului legal de soluționare a acestora, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că noile măsuri de reparație acordate nu reprezintă o despăgubire efectivă în sensul Convenției. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantelor și admiterii apelului Municipiului București prin Primarul General.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel se susține că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În opinia recurentului termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării prevăzută de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 este nul de recomandare, iar nerespectarea lui nu trebuie să conducă la concluzia unui refuz nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea. Recurentul mai susține că la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 17 decembrie 2007, potrivit Legii nr. 247/2005 Municipiul București era o entitate învestită cu soluționarea notificărilor ce avea dreptul doar să emită dispoziții care să conțină propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și nimic mai mult.

Or, instanța ignorând aspectul esențial că acest act normativ, Legea nr. 247/2005, este de imediată aplicare și este obligatoriu din momentul intrării în vigoare, entitatea învestită cu soluționarea notificării neputând fi obligată de instanța de judecată la ceva ce de fapt legea nu o obligă, adică la acordarea despăgubirilor. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoarea, entitatea notificată este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată, asupra notificării.

Lipsa răspunsului unității notificate echivalează cu un refuz de soluționare, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă însăși Constituția prevede în art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Din perspectiva celor expuse și a dispozițiunilor Deciziei nr. XX/2007 dată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii. Astfel dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie în condițiile art. 329 C. proc.

civ., stabilesc că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității de a răspunde la notificarea părții interesate. Instanța de judecată nu a stabilit un cuantum al despăgubirilor, ci a stabilit acordarea măsurii reparatorii a despăgubirilor pentru construcția demolată. Prin prisma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dacă restituirea în natură nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

Or, din perspectiva acestor dispoziții legale și a faptului că nu au fost cuantificate dispozițiile generale, ci s-a dispus doar acordarea despăgubirilor pentru construcția demolată, nu au fost încălcate dispozițiile legale sus evocate și de fapt deciziile de acordare a despăgubirilor urmează a fi adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtului urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 382 A din 15 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2010.