ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3700/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1919 din

22 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții I.T.V. și I.R.S.I., a dispus restituirea în natură

către aceștia a terenului în suprafață de 225 m.p. situat în București, str. L.

nr. 8, și a terenului în suprafață de 487 m.p. situat în București, str. L. nr.

12 și acordarea de despăgubiri în cuantum de 174.367 RON pentru construcțiile demolate,

care au fost situate la aceste adrese. Prin aceeași sentință s-a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamantele M.A. și G.G.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că imobilele solicitate de către

reclamanți prin notificare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, au

aparținut autorilor acestora și au fost preluate în mod abuziv de către stat, construcțiile

existente pe terenurile preluate fiind ulterior demolate.

Pe baza actelor

depuse la dosar s-a reținut că doar reclamanții I.T.V. și I.R.S.I. au calitatea

de persoane îndreptățite la restituire, conform Legii nr. 10/2001, celelalte reclamante

- M.A. și G.G., nefăcând dovada calității lor de succesibili ai foștilor proprietari.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantele M.A., G.G. care prin decizia civilă nr. 382

din 15 iunie 2009 a Curții de Apel București s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat

în parte hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii și obligării intimatei

la restituirea în natură a terenului și acordarea de despăgubiri pentru construcția

demolată.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Potrivit art.

4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care restituirea este cerută de mai

multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul

de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului

comun.

(2) De prevederile

prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor

fizice îndreptățite.

(3) Succesibilii

care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept

în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei

legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile

a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

(4) De cotele

moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap.

III profită ceilalți moștenitori ai persoanelor îndreptățite care au depus în termen

cererea de restituire.

Soluționând cererea

de restituire formulată de apelantele-reclamante M.A. și G.G., instanța de fond

a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, reținând că nu au calitate de persoane

îndreptățite la restituire și nu pot invoca dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, în condițiile în care, în certificatul de moștenitor nr. C1/2003 eliberat

de pe urma defunctului L.M. nu figurează ca succesoare ale acestuia.

Conform certificatului

de moștenitor nr. C1 din 24 octombrie 2003 eliberat de B.N.P. M.J., ca supliment

la certificatul de calitate de succesor din 17 mai 2001 rezultă că unica succesoare

a defunctului L.M. este L.Ma., în calitate de fiică și nu există renunțători la

succesiune sau persoane străine de succesiune prin neacceptare conform art. 700

C. civ.

Din actele de

stare civilă depuse la dosar rezultă că apelantele-reclamante sunt descendenți ai

foștilor coproprietari ai imobilului în litigiu și au solicitat prin notificarea

formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 restituirea acestuia.

În condițiile

în care nu există la dosar înscrisuri care să dovedească acceptarea de către apelantele-reclamante

a succesiunilor rămase de urma autorilor lor în termenul prevăzut de lege, dar nici

înscrisuri din care să rezulte renunțarea expresă a acestora la succesiune în termenul

de opțiune succesorală, erau incidente în cauză dispozițiile art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, iar notificarea formulată de către acestea avea valoare de acceptare

a succesiunii pentru imobilul a cărui restituire se solicită în ba: baza acestei

legi speciale.

Textul de lege

reglementează expres repunerea în termenul de acceptare a succesiunii pentru succesibilii

care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea prin simpla formulare

a notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nu condiționează această

repunere de inexistența unui certificat de moștenitor care să fi fost eliberat până

la data notificării sau ulterior acestei date, cum în mod eronat a apreciat instanța

de fond.

Eliberarea certificatului

de moștenitor nr. C1/2003 fără citarea legală a apelantei-reclamante M.A., în calitate

de fiică a defunctului și autorului apelantei-reclamante G.G., în calitate de fiu,

nu le poate priva pe acestea de beneficiul repunerii în termen prevăzut de art.

4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

De repunerea în

termen prin simpla formulare a notificării beneficiază conform textului de lege

menționat anterior, astfel cum a fost explicat prin Hotărârea nr. 250/2007 pentru

aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 succesibilii neacceptanți,

singurii excluși fiind renunțătorii, de a căror cotă vor beneficia succesibilii

acceptanți notificatori, împreună cu cei neacceptanți notificatori, care au fost

de drept repuși în termen.

Cu privire la

apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General, Curtea va reține

că este nefondat pentru următoarele considerente:

Termenul de 60

de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este un termen de

recomandare, cum se susține de apelantul-pârât, ci un termen imperativ până la care

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificărilor formulate

în baza acestei legi.

Lipsa unei sancțiuni

specifice nerespectării acestui termen nu poate atrage dreptul unității deținătoare

de a soluționa notificarea într-un termen stabilit unilateral de ea și fără nici

un control legal judiciar.

Prin decizia

nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii s-a reținut, cu putere obligatorie pentru instanțe, competența acestora de

a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției

de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Din probele administrate

în cauză, reținute pe larg în considerentele sentinței instanței de fond a rezultat

calitatea autorilor reclamanților de foști proprietari ai imobilelor solicitate

prin notificare și caracterul abuziv al preluării acestora de către stat.

Apelând soluția

instanței de fond, apelantul-pârât nu formulează critici concrete privitoare la

probele reținute de prima instanță în justificarea calității reclamanților de persoane

îndreptățite la restituire, ci se limitează la a reda cuprinsul dispozițiilor

art. 22 din Legea nr. 10/2001, fără a preciza modalitatea în care acestea ar fi

fost încălcate de către instanța de fond.

În finalul motivelor

de apel, apelantul-pârât a invocat încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 prin acordarea de despăgubiri reclamanților.

Critica este nefondată

și va fi respinsă de instanța de apel, în raport de natura juridică a termenului

de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea

notificărilor și de datele la care reclamanții au notificat Primăria Municipiului

București.

La aceste date

erau în vigoare dispoziții legale privind dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea

de despăgubiri în cazurile în care acestea nu mai puteau beneficia conform legii

de restituire în natură, iar existența acestora a creat reclamanților speranța legitimă,

ocrotită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului că vor primi despăgubirile prevăzute de lege.

Nesoluționarea

notificărilor acestora în termenul prevăzut de lege, imputabilă în exclusivitate

apelantului-pârât nu poate aduce atingere acestei speranțe și nu-i poate priva pe

reclamanți de obținerea despăgubirilor bănești, în schimbul unor măsuri speciale

prevăzute în lege ulterior formulării notificărilor și expirării termenului legal

de soluționare a acestora, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a reținut că noile măsuri de reparație acordate nu reprezintă

o despăgubire efectivă în sensul Convenției.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General solicitând

modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantelor și admiterii apelului

Municipiului București prin Primarul General.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin

prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se susține

că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii.

În opinia recurentului

termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării prevăzută de art. 23

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 este nul de recomandare, iar nerespectarea

lui nu trebuie să conducă la concluzia unui refuz nejustificat al unității deținătoare

de a soluționa notificarea.

Recurentul mai

susține că la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 17 decembrie 2007,

potrivit Legii nr. 247/2005 Municipiul București era o entitate învestită cu soluționarea

notificărilor ce avea dreptul doar să emită dispoziții care să conțină propunerile

motivate de acordare a despăgubirilor și nimic mai mult.

Or, instanța ignorând

aspectul esențial că acest act normativ, Legea nr. 247/2005, este de imediată aplicare

și este obligatoriu din momentul intrării în vigoare, entitatea învestită cu soluționarea

notificării neputând fi obligată de instanța de judecată la ceva ce de fapt legea

nu o obligă, adică la acordarea despăgubirilor.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Potrivit art.

25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoarea, entitatea notificată

este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată,

asupra notificării.

Lipsa răspunsului

unității notificate echivalează cu un refuz de soluționare, iar un asemenea refuz

nu poate rămâne necenzurat pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul

celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă

însăși Constituția prevede în art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi

exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea

intereselor sale legitime.

Din perspectiva

celor expuse și a dispozițiunilor Deciziei nr. XX/2007 dată de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța de apel

a făcut o legală interpretare și aplicare a legii.

Astfel dispozițiile

Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie

în condițiile art. 329 C. proc. civ., stabilesc că instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției

de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității de a răspunde la notificarea părții interesate.

Instanța de judecată

nu a stabilit un cuantum al despăgubirilor, ci a stabilit acordarea măsurii reparatorii

a despăgubirilor pentru construcția demolată.

Prin prisma modificărilor

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dacă restituirea în natură nu este

posibilă, se vor acorda despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor.

Or, din perspectiva

acestor dispoziții legale și a faptului că nu au fost cuantificate dispozițiile

generale, ci s-a dispus doar acordarea despăgubirilor pentru construcția demolată,

nu au fost încălcate dispozițiile legale sus evocate și de fapt deciziile de acordare

a despăgubirilor urmează a fi adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, din perspectiva

celor expuse, motivele de recurs invocate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9

C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtului urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 382 A din 15 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

14 iunie 2010.