ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3626/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 4567 din 3 aprilie

2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.A., M.C.,

B.Ș.D., B.I.C. și B.S. împotriva deciziei nr. 11 din 14 ianuarie 2008 a Curții

de Apel Craiova, secția civilă.

Pentru a

decide astfel, Înalta Curte a considerat nefondate criticile aduse de recurenți

deciziei atacate, prin care a fost respins apelul declarat de aceiași

reclamanți, constatându-se că în cauză nu s-a făcut dovada proprietății și a preluării

abuzive cu privire la imobilele notificate.

Astfel,

Înalta Curte a reținut că:

subsumate primului motiv de recurs, deși au fost întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu vizează niciuna din ipotezele acestui caz de

modificare, deoarece se referă la aspecte legate de situația de fapt, care nu

aduc în discuție nelegalitatea deciziei atacate, ci netemeinicia acesteia.

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat, neexistând o

motivare contradictorie

a deciziei atacate, deoarece instanța, după

ce a reținut că declarațiile de impunere depuse de reclamanți nu fac pe deplin

dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu a justificat, în

continuare, că aceste înscrisuri nu pot decât să completeze probatoriul dacă se

întregesc cu înscrisuri din care să rezulte dobândirea bunurilor.

La data de 22

iunie 2009 a formulat contestație în anulare reclamantul M.A. care, invocând

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., a arătat că nu au fost analizate toate

motivele de recurs și că soluția instanței de recurs este rezultatul unei grave

erori materiale.

În

dezvoltarea motivului de contestație prevăzut de art. 318 teza I-a C. proc. civ.,

contestatorul a susținut că, judecând recursul, Înalta Curte, în mod vădit

eronat, a arătat în considerentele hotărârii că, din dezvoltarea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu rezultă nici o critică de

nelegalitate.

Astfel, la

pagina 2, paragrafele 2, 3 și 4 din motivele de recurs s-au formulat critici de

nelegalitate, arătându-se explicit faptul că instanțele de fond și apel au

aplicat greșit legea, iar în susținerea orală a acestui motiv de recurs, cât și

prin concluziile scrise, au fost indicate prevederile încălcate de instanța de

apel, respectiv pct. 23.1 din Norma Metodologică din anul 2007 de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

De asemenea,

dintr-o gravă eroare materială, instanța de recurs nu a observat înscrisul

depus ca probă suplimentară în recurs, respectiv o copie a Decretului nr.

92/1950 în a cărui listă anexă la poziția DD figurează autorul reclamanților, N.C.,

și cu imobilul din Corabia, str. C.

Acest decret

fiind un act normativ, situația care rezultă din conținutul acestuia nu este o

simplă situație de fapt, ci reprezintă o situație de drept, iar raportat la încălcarea

Decretului nr. 92/1950, criticile aduse sunt de nelegalitate, și nu de

netemeinicie.

În

dezvoltarea motivului de contestație prevăzut de art. 318 teza a Il-a C. proc.

civ., contestatorul a arătat, de asemenea, că de vreme ce instanța de recurs a

afirmat că nu au fost aduse critici de nelegalitate, rezultă că nu a observat

criticile expuse la pagina 2 paragrafele 2-4 din motivele de recurs care, așa

cum a arătat, vizează greșita aplicare a dispozițiilor pct. 23.1 din Norma

Metodologică din anul 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Or, instanța

de recurs a omis să analizeze aceste aspecte vădite de nelegalitate.

Un alt motiv

de recurs subsidiar care nu a fost analizat este cel aflat la pagina 3,

paragraf antepenultim, teza II din motivele de recurs, care se referă implicit

la emiterea dispoziției de către un nedeținător, calitatea de deținător având-o

M. SA, iar calitatea de instituție publică implicată în privatizare având-o A.V.A.S.

București.

Analizând

contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza I-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs

pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale.

În sensul

textului citat, greșeala materială se referă la aspectele formale, procedurale,

ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de

judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor

dispoziții legale.

În speță,

contestatorul nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată

de aspectele formale ale judecății în recurs, ci susține că, deși instanța de

recurs a constatat că din dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. nu rezultă nici o critică de nelegalitate, în realitate,

paragrafele 2, 3 și 4 aflate la pagina 2 din motivele de recurs, cuprind

critici de nelegalitate.

Or, în cadrul

contestației în anulare o atare re(judecare) nu este posibil a fi făcută, iar

aceste aspecte nu sunt susceptibile de reevaluare în contextul acestei căi

extraordinare de atac, de vreme ce instanța de recurs a constatat că toate

criticile subsumate primului motiv de recurs vizează netemeinicia hotărârii

atacate, și nu nelegalitatea acesteia.

Contestatorul

se plânge și de nevalorificarea unui înscris depus la dosarul cauzei și

solicită ca, pe baza acestui înscris, instanța să reaprecieze aspecte care țin

de situația de drept, apreciind că Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ,

conținutul acestuia nu reprezintă o simplă situație de fapt, iar reținerea de

către instanțele de fond și de apel a unei situații contrare nu pot atrage doar

critici de netemeinicie, ci tocmai critici de nelegalitate - încălcarea legii

greșit reținute, în speță a Decretului nr. 92/1950.

Este evident

că astfel de aprecieri țin de fondul cauzei și se referă la pretinse greșeli ce

vizează însăși judecata pe fond a litigiului, iar contestatorul tinde a provoca

o rejudecare a pricinii, lucru care nu este permis instanței care soluționează

contestația în anulare.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de asemenea de către

contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte,

a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Nici aceste

prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate

susținerile contestatorului potrivit cărora instanța de recurs „nu a analizat

pretinsele critici de nelegalitate și motivul subsidiar de recurs prin care a

reclamat, implicit, emiterea dispoziției de către un nedeținător.

Instanța de

recurs nu putea să analizeze respectivele critici din moment ce, așa cum am

arătat, a constatat că acestea nu aduc în discuție nelegalitatea deciziei

atacate, ci netemeinicia acesteia.

De asemenea,

pretinsul motiv de recurs subsidiar și implicit cuprins în paragraful

antepenultim, teza a II-a de la pagina 3 din cererea de recurs reprezintă, din

modul cum a fost formulat, o solicitare subsidiară concluziilor de admitere a

recursului.

În condițiile

arătate, instanța de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificare sau de casare.

Constatând că

în cauză nu se poate reține incidența art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare formulată de contestatorul M.A., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatorul M.A. împotriva deciziei nr.

4567 din 3 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 iunie 2010.