ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3626/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 4567 din 3 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.A., M.C., B.Ș.D., B.I.C. și B.S. împotriva deciziei nr. 11 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a considerat nefondate criticile aduse de recurenți deciziei atacate, prin care a fost respins apelul declarat de aceiași reclamanți, constatându-se că în cauză nu s-a făcut dovada proprietății și a preluării abuzive cu privire la imobilele notificate. Astfel, Înalta Curte a reținut că: 1. Criticile subsumate primului motiv de recurs, deși au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu vizează niciuna din ipotezele acestui caz de modificare, deoarece se referă la aspecte legate de situația de fapt, care nu aduc în discuție nelegalitatea deciziei atacate, ci netemeinicia acesteia. 2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat, neexistând o motivare contradictorie a deciziei atacate, deoarece instanța, după ce a reținut că declarațiile de impunere depuse de reclamanți nu fac pe deplin dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu a justificat, în continuare, că aceste înscrisuri nu pot decât să completeze probatoriul dacă se întregesc cu înscrisuri din care să rezulte dobândirea bunurilor. La data de 22 iunie 2009 a formulat contestație în anulare reclamantul M.A.

care, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ., a arătat că nu au fost analizate toate motivele de recurs și că soluția instanței de recurs este rezultatul unei grave erori materiale. În dezvoltarea motivului de contestație prevăzut de art. 318 teza I-a C. proc. civ., contestatorul a susținut că, judecând recursul, Înalta Curte, în mod vădit eronat, a arătat în considerentele hotărârii că, din dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu rezultă nici o critică de nelegalitate. Astfel, la pagina 2, paragrafele 2, 3 și 4 din motivele de recurs s-au formulat critici de nelegalitate, arătându-se explicit faptul că instanțele de fond și apel au aplicat greșit legea, iar în susținerea orală a acestui motiv de recurs, cât și prin concluziile scrise, au fost indicate prevederile încălcate de instanța de apel, respectiv pct. 23.1 din Norma Metodologică din anul 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, dintr-o gravă eroare materială, instanța de recurs nu a observat înscrisul depus ca probă suplimentară în recurs, respectiv o copie a Decretului nr. 92/1950 în a cărui listă anexă la poziția DD figurează autorul reclamanților, N.C., și cu imobilul din Corabia, str. C. Acest decret fiind un act normativ, situația care rezultă din conținutul acestuia nu este o simplă situație de fapt, ci reprezintă o situație de drept, iar raportat la încălcarea Decretului nr. 92/1950, criticile aduse sunt de nelegalitate, și nu de netemeinicie. În dezvoltarea motivului de contestație prevăzut de art. 318 teza a Il-a C. proc.

civ., contestatorul a arătat, de asemenea, că de vreme ce instanța de recurs a afirmat că nu au fost aduse critici de nelegalitate, rezultă că nu a observat criticile expuse la pagina 2 paragrafele 2-4 din motivele de recurs care, așa cum a arătat, vizează greșita aplicare a dispozițiilor pct. 23.1 din Norma Metodologică din anul 2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001. Or, instanța de recurs a omis să analizeze aceste aspecte vădite de nelegalitate. Un alt motiv de recurs subsidiar care nu a fost analizat este cel aflat la pagina 3, paragraf antepenultim, teza II din motivele de recurs, care se referă implicit la emiterea dispoziției de către un nedeținător, calitatea de deținător având-o M. SA, iar calitatea de instituție publică implicată în privatizare având-o A.V.A.S.

București. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. În sensul textului citat, greșeala materială se referă la aspectele formale, procedurale, ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale. În speță, contestatorul nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci susține că, deși instanța de recurs a constatat că din dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu rezultă nici o critică de nelegalitate, în realitate, paragrafele 2, 3 și 4 aflate la pagina 2 din motivele de recurs, cuprind critici de nelegalitate. Or, în cadrul contestației în anulare o atare re(judecare) nu este posibil a fi făcută, iar aceste aspecte nu sunt susceptibile de reevaluare în contextul acestei căi extraordinare de atac, de vreme ce instanța de recurs a constatat că toate criticile subsumate primului motiv de recurs vizează netemeinicia hotărârii atacate, și nu nelegalitatea acesteia.

Contestatorul se plânge și de nevalorificarea unui înscris depus la dosarul cauzei și solicită ca, pe baza acestui înscris, instanța să reaprecieze aspecte care țin de situația de drept, apreciind că Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ, conținutul acestuia nu reprezintă o simplă situație de fapt, iar reținerea de către instanțele de fond și de apel a unei situații contrare nu pot atrage doar critici de netemeinicie, ci tocmai critici de nelegalitate - încălcarea legii greșit reținute, în speță a Decretului nr. 92/1950. Este evident că astfel de aprecieri țin de fondul cauzei și se referă la pretinse greșeli ce vizează însăși judecata pe fond a litigiului, iar contestatorul tinde a provoca o rejudecare a pricinii, lucru care nu este permis instanței care soluționează contestația în anulare.

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de asemenea de către contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Nici aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susținerile contestatorului potrivit cărora instanța de recurs „nu a analizat pretinsele critici de nelegalitate și motivul subsidiar de recurs prin care a reclamat, implicit, emiterea dispoziției de către un nedeținător. Instanța de recurs nu putea să analizeze respectivele critici din moment ce, așa cum am arătat, a constatat că acestea nu aduc în discuție nelegalitatea deciziei atacate, ci netemeinicia acesteia.

De asemenea, pretinsul motiv de recurs subsidiar și implicit cuprins în paragraful antepenultim, teza a II-a de la pagina 3 din cererea de recurs reprezintă, din modul cum a fost formulat, o solicitare subsidiară concluziilor de admitere a recursului. În condițiile arătate, instanța de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Constatând că în cauză nu se poate reține incidența art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul M.A., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul M.A. împotriva deciziei nr. 4567 din 3 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2010.