ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1042/2014

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 iunie 2011, sub nr. 5828/105/2011, reclamanta SC OMV P. SA a chemat în judecată pe pârâta S.E., pentru a fi obligată la restituirea sumei de 2.754 RON actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, ca urmare a modificării Sentinței civile nr. 1041/2008 a Tribunalului Prahova, ce constituia titlul pârâtei. Prin Sentința civilă nr. 1885 din 20 martie 2012, Tribunalul Prahova, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând că în cauză este aplicabilă Decizia nr. 5/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, potrivit căreia instanța judecătorească competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria.

Potrivit art. 1104 C. civ., plata trebuie efectuată la locul convenit de părți, iar dacă un asemenea loc nu a fost stabilit, atunci trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1104 alin. (3) C. civ., potrivit cărora plata este cherabilă, urmând a fi efectuată la domiciliul debitorului. De aceea, instanța de executare nu poate fi decât judecătoria în raza căreia s-a realizat plata. Pentru acest argument și având în vedere și faptul că sediul societății debitoare se află în sectorul 1 București, competența aparține Judecătoriei sectorului 1 București.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 1 București a pronunțat Sentința civilă nr. 14673 din 30 august 2012, prin care și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București reținând că în cauză reclamanta solicită restituirea sumelor achitate în calitate de angajator, că nu este aplicabilă Decizia nr. 5/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, întrucât reclamanta nu a formulat cerere de întoarcere a executării silite, ci cerere de restituire a sumelor plătite, în temeiul dispozițiilor art. 256 C. muncii și că, potrivit dispozițiilor art. 266 și 269 alin. (1) C. muncii, raportat la art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competența materială de soluționare a acestui conflict de muncă aparține Tribunalului București.

La rândul său, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a pronunțat Sentința civilă nr. 7934 din 18 septembrie 2013, prin care și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Ploiești, reținând că obiectul acțiunii îl constituie întoarcerea executării silite, că în cauză se aplică Decizia nr. 5/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și că este competentă material judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, potrivit dispozițiilor art. 373 alin. (2), art. 400 alin. (1) și art. 404 1 C. proc. civ. Învestită prin declinare, Judecătoria Ploiești a pronunțat Sentința civilă nr. 1588 din 6 februarie 2014, prin care și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanță a reținut că deși inițial reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., ulterior și-a modificat temeiul juridic al acțiunii, indicând prevederile art. 256 alin. (1) C. muncii și că, în respectarea principiului disponibilității, potrivit dispozițiilor art. 266 și 269 alin. (1) și (2) C. muncii, raportat la art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competența materială de soluționare a acestui conflict de muncă aparține Tribunalului București. Cu privire la conflictul negativ de competență intervenit între Tribunalul București și Judecătoria Ploiești, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: În speța dedusă judecății, analizând și calificând obiectul cererii de chemare în judecată și, în consecință, natura litigiului, Înalta Curte reține că suma de bani pe care reclamanta SC OMV P. SA solicită a fi restituită de către pârâtă a fost plătită de aceasta în executarea unei hotărâri judecătorești, astfel că suntem în prezența unei cereri de întoarcere a executării silite, întemeiată pe dispozițiile art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ. Instituția întoarcerii executării este reglementată în Codul de procedură civilă, cartea a V-a "Despre executarea silită", cap. I "Dispoziții generale", secțiunea a VII-a" "Întoarcerea executării", ce constituie, deci, sediul materiei.

Este de observat că, prin art. 379 1 C. proc. civ., se prevede expres și imperativ că "în cazul în care s-a desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept. Dispozițiile art. 404 1 - 404 3 sunt aplicabile". În consecință, din însăși reglementarea instituției întoarcerii executării, constând în repunerea părților în situația anterioară, în cadrul executării silite, rezultă, fără echivoc, că legiuitorul a avut în vedere ca acestei instituții juridice, ce reprezintă de fapt o situație "simetric inversă executării săvârșite", să îi fie incidente reglementările statuate în privința contestației la executare. Că este așa rezultă chiar din dispozițiile art. 404 1 alin. (1) C. proc.

civ.: "În toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia." Or, întoarcerea executării și repunerea părților în situația anterioară este chiar obiectul cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit instanța în prezentul litigiu, textul invocat prevăzând posibilitatea unei astfel de acțiuni „în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu”. În acest context, Înalta Curte apreciază că în cauza dedusă judecății este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 5 din 12 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 251 din 13 aprilie 2012, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. (3) C. proc.

civ., instanța judecătorească, competentă, potrivit legii, să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria, această decizie fiind obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. În ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale, aceasta urmează a se determina după regulile aplicabile în materia executării silite, respectiv potrivit prevederilor cuprinse la art. 373 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Se reține că întoarcerea executării reprezintă în fapt o reluare a executării, însă în sens invers, prin restabilirea situației anterioare executării săvârșite, ca urmare a desființării ulterioare a titlului executoriu.

Reiese, deci, că în cererea de întoarcere a executării silite, OMV P. SA are calitatea de creditoare, astfel încât, potrivit prevederilor art. 373 alin. (1) și (2) C. proc. civ., instanța competentă a soluționa cererea este judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul debitorul, respectiv Judecătoria Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014. Procesat de GGC - LM