ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1228/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL București, prin acțiunea formulată astfel cum a fost precizată la data de 8 noiembrie 2011 a solicitat obligarea pârâta SC U.S.C.

SA București, în calitate de locator pentru rezilierea contractului de închiriere efectuat în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor contractuale, la: - restituirea către societatea sa a bunurilor obiecte de inventar, mijloace fixe și a stocului de marfă reținut abuziv după sigilarea spațiului comercial magazin M. din Complexul Comercial U. la data de 25 septembrie 2009. - la plata sumei de 243.704,78 RON, din care 36.236,52 RON reprezintă stocul de marfă existent la data sigilării magazinului conform evidențelor contabile, 15.637,80 RON sunt corpurile lipsă obiecte de inventar și mijloacele fixe identificate, iar 191.830,48 RON sunt obiecte de inventar existente în spațiul de vânzare preluate de pârâtă.

- la plata despăgubirilor constând în daune produse societății sale prin închiderea abuzivă a magazinului și împiedicarea societății sale de a efectua activitatea de vânzare în sumă de 61.638,96 RON conform variantei 2 din expertiza contabilă P.M. Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 25151 din 20 decembrie 2011, a respins cererea precizată formulată de reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL București, în contradictoriu cu pârâta SC U.S.C. SA București, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între pârâtă, în calitate de locator și reclamantă, în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, având ca obiect spațiul în suprafață de 217,62 mp, spațiul S2.10, magazin M. situat în incinta Magazinului U., care urma a fi folosit de locatar în scopul expunerii și comercializării de mărfuri, pe perioada 1 noiembrie 2006-31 octombrie 2009, contract în baza căruia locatarului îi revenea obligația de a plăti o chirie de 36.124,92 RON/lună și 6.963,84 RON/lună contravaloare utilități, art. 7. Prin art. 11 din contract, s-a stabilit că, în cazul în care locatarul nu-și respecta obligațiile de plată la termenele și în condițiile stabilite, acesta este de drept în întârziere, datorând penalități de întârziere de 0,5%/zi, calculate la suma neachitată, iar potrivit pactului comisoriu de grad IV în cazul în care locatarul nu-și respecta obligațiile de plată, locatorul avea dreptul de a rezilia contractul, art. 11.2.

Prin încheierea din 28 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vll-a comercială în Dosarul nr. 30813/3/2009 s-a deschis procedura insolvenței împotriva SC E.P. SRL, fiind desemnat lichidator judiciar C.C. SPRL. Cu adresa din 25 septembrie 2009, pârâta a notificat reclamantei rezilierea contractului de închiriere, solicitându-i să elibereze spațiul în termen de 48 de ore, să achite debitul restant și să predea spațiul și cum aceasta nu s-a conformat solicitării pârâtei, la data de 2 noiembrie 2009, bunurile găsite în spațiu au fost inventariate și depozitate, conform art. 11.3 din contractul de închiriere.

Instanța de fond a reținut că lichidatorul judiciar al reclamantei nu a denunțat contractul de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, în condițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, acest contract fiind menținut și ulterior datei de 28 iulie 2009, cu consecința că reclamanta avea obligația de a îndeplini obligațiile de plată a chiriei și a cheltuielilor suplimentare în conformitate cu prevederile contractuale, conform art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, între părți aplicându-se prevederile contractuale, conform art. 969 C. civ.

Pentru creanțele născute anterior deschiderii procedurii insolvenței, chiria aferentă lunii august 2009, utilitățile datorate pe lunile iunie și iulie 2009, s-a reținut că acestea trebuiau să facă obiectul unei declarații de creanță împotriva debitoarei conform art. 86 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, lucru pe care l-a și făcut prin cererea de creanță depusă la Dosarul nr. 30813/3/2009 al Tribunalului București, secția a Vll-a civilă și că pârâta nu era îndreptățită să facă aplicarea pactului comisoriu de grad IV inclus în contract pentru aceste creanțe, ci doar pentru cele scadente ulterior deschiderii procedurii, respectiv pentru chiria aferentă lunilor septembrie și octombrie 2009, utilitățile datorate pe luna august 2009, pârâta procedând concret la rezilierea contractului.

Prin decizia nr. 252/2013 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC E.P. SRL, prin lichidator judiciar C.C. SPRL București în contradictoriu cu intimata SC U.S.C. SA București, împotriva sentinței civile nr. 25151 din 20 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Că la data de 28 iulie 2009, a fost admisă procedura insolvenței reclamantei SC E.P. SRL în Dosarul nr. 30813/3/2009 al Tribunalului București, secția a VII-a comercială, fiind numit lichidator judiciar C.C.

SPRL București, astfel că în această situație, după cum în mod legal a apreciat și instanța de fond, potrivit dispozițiilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar avea posibilitatea să mențină sau să denunțe orice contract, printre care și închirierile neperformante, atâta timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate sau substanțial de către părțile implicate. În speță, contractul de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, încheiat între părți pentru spațiul comercial situat în cadrul Magazinului U. la 28 iulie 2009, era substanțial executat, fapt apreciat ca atare de către lichidatorul judiciar care nu a optat pentru denunțarea contractului.

Așa fiind, asumarea contractului de închiriere și continuarea executării acestuia implica executarea obligaților ce-i reveneau debitorului, fără obligația lichidatorului judiciar de a efectua plățile restante pentru perioada anterioară deschiderii procedurii, art. 86 alin. (7) din Legea nr. 86/2006, pentru aceste plăți creditorul putând formula declarație de creanță împotriva debitorului. Față de dispozițiile legale precitate, în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta nu era obligată să plătească intimatei pârâte după deschiderea procedurii insolventei chiria restantă aferentă lunii august 2009 și utilitățile datorate pe lunile iunie și iulie 2009, intimata pârâtă înscriindu-se la masa credală a debitoarei cu sumele respective, sume ce au și fost achitate conform susținerilor acesteia, prin planul de reorganizare.

Că, pârâta a făcut aplicarea art. 11.2 din contract care dă dreptul locatorului în situația în care locatarul nu respectă obligația de plată în condițiile prevăzute de art. 8-art. 10 din contract, de a rezilia contractul, în baza pactului comisoriu de gradul IV, precum și dreptul de a sigila spațiul comercial începând cu data de întâi a lunii pentru care nu s-a efectuat plata, iar conform art. 11.3, dacă locatarul nu eliberează spațiul în termen de 48 de ore, locatorul are dreptul recunoscut de locatar de a evacua marfa/bunurile aflate în spațiu, în prezența unui delegat neutru, inventariindu-le și depozitându-le fără a răspunde de integritatea acestora fată de locator.

Mai mult, părțile au convenit ca, în cazul în care locatarul face dovada achitării debitelor sale restante aferente derulării contractului, bunurile aflate în spațiu, inventariate și depozitate de locator vor fi reținute de acesta în baza dreptului său de retenție recunoscut de locator și vor fi restituite numai după plata sumelor datorate, reprezentând chiria, contravaloarea cheltuielilor de depozitare a bunurilor/mărfurilor reținute, art. 11.3 din contract. Că tariful de depozitare a bunurilor reținute a fost stabilit la 100 euro/zi plătibili în RON la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României în ziua efectuării plății, conform art. 11.4 alin. ultim din contract.

Din probele dosarului a rezultat că intimata pârâtă a procedat conform clauzelor contractuale mai sus menționate, prin adresa din 25 septembrie 2009 notificând rezilierea de drept a contractului de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, în baza pactului comisoriu de grad IV inserat în contract, pentru neachitarea de către debitoarea reclamantă a chiriei aferente lunilor septembrie și octombrie 2009 și a utilităților datorate pe luna august 2009. Din cele două expertize judiciare prețuitoare de bunuri mobile și contabile, a rezultat că intimata pârâtă a procedat conform prevederilor contractuale amintite, art. 11.3 și art. 11.4, în sensul că, urmare a refuzului reclamantei de a se prezenta în vederea eliberării spațiului, intimata pârâtă a inventariat și a depozitat bunurile aflate în spațiul comercial ce făcuse obiectul contractului de închiriere, după prealabila sigilare a spațiului.

Aceste bunuri se află la dispoziția reclamantei, intimata pârâtă beneficiind însă de dreptul de retenție asupra acestora, până la achitarea efectivă a debitelor restante și a cheltuielilor de depozitare a bunurilor, art. 11.4. Așa după cum în mod corect a reținut și prima instanță, aceste debite au luat naștere după data deschiderii procedurii insolvenței reclamantei și reprezintă datorii curente ale acesteia care trebuiau achitate potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Curtea a reținut că prin motivele de apel reclamanta nu a adus nicio critică de nelegalitate și netemeinicie celor arătate de către instanța de fond referitor la incidența în speță a dispozițiilor art. 64 alin. (6), art. 46 și art. 49 din Legea nr. 85/2006 invocate de către reclamantă în motivarea cererii de chemare în judecată înregistrată la 18 august 2010 și că, prin motivele de apel reclamanta a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, susținând că nu a achitat facturile aferente lunilor septembrie-octombrie 2009 și utilitățile, pentru că acestea nu au fost corect facturate, prin excluderea TVA (TVA cu taxare inversă) și nu pentru că dispozițiile art. 46 și art. 49 din Legea nr. 85/2006 ar fi obligat în mod expres la aceasta.

Curtea a înlăturat și susținerea reclamantei, potrivit căreia rezilierea contractului de închiriere este nelegală deoarece nu existau datorii ale societății debitoare apelante reclamante către locator care să-l îndreptățească la invocarea art. 18 lit. b) coroborat cu art. 11.2 din contract, întrucât facturile au fost refuzate la plată pentru că nu au fost întocmite corect, încălcându-se prevederile art. 160 C. fisc. referitoare la taxarea inversă. În concluzie, s-a reținut că instanța de fond a făcut o judicioasă analiză a probatoriilor administrate, stabilind în mod corect situația de fapt și aplicând corect prevederile contractului și dispozițiile legale incidente, reținând în mod legal și temeinic preeminența dispozițiilor art. 969 C. civ.

față de opțiunea administratorului judiciar de a nu denunța contractul de închiriere încheiat între părți, probele administrate în apel nefăcând decât să confirme aceasta. Împotriva deciziei nr. 252/2013 din 17 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL. București, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și acțiunii sale astfel cum a fost formulată.

În criticile formulate recurenta după o prezentare a situației de fapt a susținut în esență următoarele: Că instanța de apel în mod eronat a apreciat că pârâta avea posibilitatea contractuală de a rezilia contractul de închiriere prin adresa din 25 septembrie 2009, în condițiile în care nu existau datorii ale societății sale, întrucât creanța aferentă perioadei anterioare datei deschiderii procedurii insolvenței reclamantei, respectiv 28 iulie 2009, a fost stinsă prin planul de reorganizare, iar cât privește sumele invocate ca și creanță curentă, ulterioare datei deschiderii procedurii insolvenței de 28 iulie 2009, acestea au fost refuzate la plată în principal pentru că facturile nu au fost întocmite corect, încălcându-se dispozițiile art. 160 C. fisc., aspect recunoscut și de pârâtă prin adresa din 14 octombrie 2009, prin care a informat despre stornarea tuturor facturilor emise și emiterea altor facturi cu TVA taxare inversă.

Recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 252/2013 din 17 iunie 2013 fără să analizeze înscrisurile depuse la dosar pe acest aspect, sens în care invocă adresa sa din 21 octombrie 2009, prin care a arătat că facturile sunt întocmite cu încălcarea legii fiscale referitoare la taxarea inversă, astfel că rezilierea contractului este nelegală întrucât a fost invocată față de facturi care ulterior au fost stornate, motiv pentru care celelalte sume pretinse referitoare la cheltuielile de depozitare nu sunt creanțe certe din moment ce rezilierea a fost abuzivă și nelegală, ca și sigilarea și evacuarea magazinului. Față de această situație, cum în cauză nu au existat datorii ale societății sale, întrucât facturile au fost refuzate la plată pentru că nu au fost întocmite corect, pârâta SC U.S.C.

SA București în mod greșit a aplicat prevederile art. 16 lit. b) și art. 11.2 din contract. Analizând recursul declarat de reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL București împotriva deciziei nr. 252/2013 din 17 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat avându-se în vedere următoarele considerente: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuție nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligațiilor asumate de părți prin contractul ce face obiectul cauzei deduse judecății. Este de necontestat că părțile au încheiat contractul din 22 noiembrie 2006, în condițiile art. 969-art. 970 C. civ., al cărui obiect l-a constituit închirierea spațiului în suprafață de 217,62 mp, spațiul S2.10, magazin M., situat în incinta Complexului Comercial U., care urma a fi folosit de locatar în scopul expunerii și comercializării de mărfuri și că potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, dar în cauză nu se poate reține că, instanța de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispozițiile art. 969 C. civ., în condițiile în care a dat eficiență tocmai clauzelor înserate de părți în contract, potrivit cărora SC E.P.

SRL avea obligația, în calitate de beneficiar, să achite prețul chiriei și al utilităților. Avându-se în vedere faptul că lichidatorului judiciar al reclamantei, ulterior deschiderii procedurii insolvenței nu a denunțat contractul de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, în condițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, acest contract fiind menținut și ulterior datei de 28 iulie 2009 și cum reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a chiriei aferente lunilor septembrie și octombrie 2009 și a utilităților datorate pe luna august 2009, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, SC U.S.C. SA București în baza pactului comisoriu de grad IV înserat la art. 8-art.

10 din contract, a notificat rezilierea de drept a contractului de închiriere și urmare a refuzului acesteia de a se prezenta în vederea eliberării spațiului comercial ce făcuse obiectul contractului, în baza prevederilor art. 11.3 și art. 11.4 din contract a procedat la inventarierea și depozitarea bunurilor aflate în acesta. Așa fiind, cum debitoarea aflată în insolvență nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile ce-i reveneau în temeiul contractului cu privire la care lichidatorul judiciar a decis să fie menținut, creditorul poate opta pentru rezilierea contractului, cu titlu de sancțiune. Prin urmare, instanța având în vedere dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că, convențiile legal încheiate între părțile contractante, au putere de lege, a apreciat că pârâta nu datorează suma pretinsă de reclamantă.

Totodată, se reține că, recurenta a subsumat acestui motiv de recurs critici de netemeinicie, referitoare la sumele invocate ca și creanțe curente, ulterioare datei de 28 iulie 2009, care au fost refuzate la plată în principal pentru că facturile nu au fost întocmite corect, aspect recunoscut și de pârâtă prin adresa din 14 octombrie 2009, că instanța de apel a pronunțat decizia recurată fără să analizeze înscrisurile depuse la dosar pe acest aspect, sens în care invocă adresa sa din 21 octombrie 2009, prin care a arătat că facturile sunt întocmite cu încălcarea art. 160 C. fisc., referitoare la taxarea inversă, ce nu pot fi analizate.

Argumentele aduse în sprijinul acestei critici demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanță cu cerințele motivelor de nelegalitate invocate, ci evidențiază nemulțumirea recurentei sub aspectul în care instanța a înțeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenței instanței de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigentele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate. Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs, simplele referiri la dispozițiile legale privind facturile fiscale, la modul de întocmire a acestora, nu pot constitui motive de nelegalitate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia instanței de apel în ce privește modul de aplicare a legii. În consecință, pentru considerentele reținute, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situația de fapt stabilită, context în care motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reținut, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL. București împotriva deciziei nr. 252/2013 din 17 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014.