ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 807/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 807/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, reclamantul D.I. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul
Apărării Naționale să i se comunice informații în legătură cu motivele și data
la care a intrat în atenția Direcției Generale de Informații a Armatei, precum
și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale și morale.
Hotărârea
instanței de fond
Prin Sentința nr.
1667 din 7 martie 2012 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea
reclamantului ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța a reținut faptul că la solicitarea reclamantului de
comunicare a informațiilor solicitate, pârâtul a răspuns prin adresa de la data
de 4 octombrie 2011, în sensul că reclamantul nu a făcut obiectul măsurilor
specifice activității Direcției Generale de Informații a Armatei.
Instanța de primă
jurisdicție a reținut că pârâtul și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de
O.U.G. nr. 27/2002 și a reținut că este neîntemeiată acțiunea reclamantului.
Recursul formulat
de D.I.
Recurentul a criticat
soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că deși i s-a
răspuns că nu a făcut obiectul măsurilor specifice activității Direcției
Generale de Informații a Armatei, în realitate această instituție îl
monitorizează abuziv pe o perioadă îndelungată, fără a exista un indiciu că
reclamantul este implicat într-o activitate care să motiveze aceste acțiuni.
A arătat că în mod
greșit i s-a respins cererea introductivă pe motiv că nu a depus probe din care
să rezulte monitorizarea de către Direcția Generală de Informații a Armatei,
întrucât instituția în cauză era obligată să informeze corect cetățenii, în
conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. (2) din Constituția României.
II. Decizia instanței
de recurs
Înalta Curte de
Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, mai înainte
de a analiza motivele de recurs formulate, a constatat faptul că recursul este
tardiv.
Argumentele de
fapt și de drept relevante
În conformitate cu
dispozițiile prevăzute de art. 103 alin. (1) din C. proc. civ. neexercitarea
oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în
termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel
sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus
de voința ei.
Analizând actele și
lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că sentința a fost
comunicată recurentului-reclamant la data de 30 iulie 2012, iar cererea de
recurs a fost înregistrată la instanța de fond la data de 20 august 2012, cu
depășirea termenului de 15 zile de la comunicare, prevăzut de dispozițiile art.
301 din C. proc. civ.
În aceste condiții,
Înalta Curte va aplica sancțiunea procedurală determinată de neexercitarea
dreptului în termenul definit de lege.
Văzând dispozițiile
art. 301 raportate la art. 101 și 102 din C. proc. civ., care prevăd termenul
de 15 zile de la comunicare pentru recurs, precum și modalitatea de calcul a
termenului, s-a constatat faptul că cererea de recurs a fost depusă cu
nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii.
Temeiul legal al
soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele
expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge recursul ca tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
formulat de D.I. împotriva Sentinței nr. 1667 din 7 martie 2012 a Curții de
Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv declarat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 19 februarie 2014.
Procesat de GGC - AS