ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2691/2015

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 13 septembrie 2013, reclamantul A. a solicitat instanței de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea refuzului de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României emis la data de 25 iulie 2013.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 123 din 16 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație București, ca neîntemeiată, respingând totodată și cererea acestuia de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul formulat de A. Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de a se trimite cauza spre rejudecare. Recurentul a susținut că: • i s-a încălcat dreptul la apărare prin aceea că nu a avut acces la informațiile cu caracter secret; avocatul său nu poate fi obligat să parcurgă procedura de verificare și avizare pentru accesul la informațiile clasificate, aceasta fiind inacceptabilă și în total dezacord cu principiile și valorile apărate prin Legea nr. 51/1995; • instanța nu a avut rol activ și nu a administrat din oficiu tot probatoriul necesar aflării adevărului în cauză; • hotărârea este contradictorie și relevă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, câtă vreme beneficiază deja de un drept de ședere temporară pe teritoriul României, pe care l-a obținut fără dificultate, deși condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională se cerea a fi îndeplinită, în egală măsură, și potrivit art. 6 alin. (1) lit. h) din același act normativ.

Apărările Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație București Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 decembrie 2014, intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație București a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimatul a arătat că statul este liber să decidă în conformitate cu legea cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său, acesta fiind un atribut ce decurge din principiul suveranității, consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României. Gradul de pericol pentru ordinea publică și siguranța națională se apreciază de organele competente în domeniu, intimatul fiind ținut să ia în considerare informațiile furnizate de acestea. Cât privește critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, intimatul a punctat că recurentul-reclamant avea posibilitatea să-și angajeze un avocat care deține autorizație de acces la informațiile clasificate, conform Legii nr. 192/2002, ori care acceptă să se supună procedurilor de autorizare prevăzute de acest act normativ.

Procedura derulată în recurs Prin încheierea pronunțată la 3 aprilie 2015, s-a primit punctul de vedere al raportorului, admițându-se în principiu recursul, cu consecința soluționării acestuia în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi. La data de 25 iunie 2015 SRI a înaintat la Compartimentul Documente Clasificate al ÎCCJ înscrisurile cu caracter „strict secret” avute în vedere de intimat la emiterea deciziei de neacordare a dreptului de ședere permanentă, care au fost consultate în aceeași zi de judecătorii membri ai completului de judecată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia. Recurentul-reclamant A., cetățean libanez, a supus controlului de legalitate refuzul intimatului-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație București de a-i acorda dreptul de ședere pe termen lung în România, exprimat prin Decizia din 25 iulie 2013. Unicul motiv al refuzului autorității a fost fundamentat pe informațiile transmise de către SRI prin Adresa din 29 aprilie 2013, din care rezultă că străinul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, ipoteză încadrată în dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Curtea de apel a avut acces la documentele cu caracter secret pe care s-a întemeiat decizia administrativă, concluzionând în sensul că refuzul pârâtului nu este nejustificat. Soluția curții de apel este legală, fiind adoptată și de Înalta Curte în urma propriului demers de interpretare și aplicare a cadrului normativ la situația de fapt specifică pricinii. Potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, „dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (…) nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională”. În același timp, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 definește refuzul nejustificat de a soluționa o cerere ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane” iar la lit. n) a aceluiași articol excesul de putere în sensul că reprezintă „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”. În aceste coordonate normative, Înalta Curte, pe baza conținutului relevat de documentația furnizată de SRI la care a avut acces, a ajuns la concluzia că soluția de neacordare a dreptului de ședere pe termen lung este legală. Referitor la critica potrivit căreia sentința ar încălca două principii fundamentale ale procesului civil (lato sensu): dreptul la apărare și rolul activ al judecătorului, Înalta Curte remarcă mai întâi că nu se poate pretinde nici instanței de judecată și nici intimatului Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație București să comunice recurentului înscrisurile care au caracter de secret de stat, nivel de secretizare strict secret, accesul la acestea fiind reglementat prin Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, în același sens fiind și dispozițiile art. 294 pct. 2 C. proc. civ. De asemenea, nu se poate reproșa instanței de judecată că recurentul și-a angajat un avocat care nu posedă autorizație de acces la informații clasificate și nici nu consideră oportun să parcurgă procedura de autorizare în timpul acestui proces. Cât privește refuzul instanței de fond de a administra proba testimonială, Înalta Curte reține că potrivit celor consemnate în practicaua sentinței, reclamantul a fost decăzut din dreptul de a solicita încuviințarea acestei probe care nu a fost propusă în condiții procedurale. Distinct de aceasta, proba cu martori era și inutilă în raport de situația de fapt ce rezultă din documentele clasificate, câtă vreme reclamantul tindea la a dovedi un fapt negativ contrar nedefinit. Conchizând, în acord cu jurisprudența sa constantă (e.g. Deciziile nr. 5229 și 4985/2013, ori nr. 2454 și 1028/2014) Înalta Curte reține că autoritatea publică intimată beneficiază de o marjă largă de apreciere în privința elementelor care conturează o stare de pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. Faptul că unui străin i se acordă un drept de ședere temporară nu determină cu necesitate dreptul acestuia de a obține un drept de ședere pe termen lung. Într-adevăr, condiția prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) se cere a fi îndeplinită și în situația solicitării acordării dreptului de ședere temporară potrivit art. 50 alin. (1) lit. a) raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, însă intimatul-pârât a justificat corespunzător modul diferit de apreciere a îndeplinirii acestei condiții în cele două ipostaze, prin prisma efectelor pe care le generează decizia administrativă. Decisiv în pricina supusă judecății este de a stabili dacă informațiile cuprinse în documentația prezentată în justificarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii evidențiază îndeplinirea condiției instituite de art. 71 alin. (1) lit. f), aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională, și nu de a examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă și rezonabilă pentru modul diferit în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiții în cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor. Aceasta deoarece constatarea neîndeplinirii condiției de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională este suficientă pentru a reține legalitatea refuzului de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, față de neîndeplinirea uneia dintre condițiile legale ce trebuie realizate cumulativ și nu poate determina nicidecum acordarea acestui drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiției respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului de ședere temporară, prelungind succesiv acest drept. Ca urmare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.