ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2967/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 122 din 2 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive și a celei privitoare la inadmisibilitatea acțiunii. S-a dispus admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și în consecință respingerea acțiunii formulate de reclamanții I.D. și P.G. în contradictoriu cu pârâta P.M., ca prescrisă. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă deoarece calitatea procesuală activă a reclamanților este conferită de calitatea lor de cumpărători ai imobilului în care este inclus apartamentul cu privire la care s-a invocat evicțiunea, respectiv pierderea proprietății acestuia.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă deoarece calitatea procesuală pasivă a pârâtei este conferită de calitatea sa de evingător și moștenitori al vânzătorului obligat a garanta împotriva evicțiunii, conform certificatului de moștenitor din 9 octombrie 1997. Excepția inadmisibilității fundamentată pe dispozițiile art. 1351 C. civ., care ar fi trebuit a fi invocată în litigiul în care cumpărătorul a fost evins, a fost respinsă, deoarece nimic nu îl împiedică pe cumpărător ca în termenul general de prescripție să formuleze o acțiune separată. Articolul 1351 C. civ. are în vedere situația în care cel care evinge nu este ținut de garanția privind evicțiunea, așa cum este cazul în speță, ci este un terț față de care vânzătorul ar fi dovedit că deține mijloacele necesare înlăturării amenințării de evicțiune, mijloace nebănuite de cumpărător.

Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost admisă de instanță cu următoarea motivare. Acțiunea în garanție pentru evicțiunea cumpărătorului împotriva vânzătorului se prescrie în termenul general de prescripție, care curge de la data producerii evicțiunii. Până la acest moment, obligația înstrăinării este condițională și cumpărătorul nu poate să acționeze. În cauză prescripție a început să curgă de la care de 11 iulie 2000, când pârâta P.M.E. a chemat în judecată reclamanții într-o acțiune în revendicare având la bază sentința civilă nr. 7356/1972 a Judecătoriei Sectorului 3 București. Prin aceasta pârâtei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Chiar dacă vânzătorul garant pentru evicțiune nu mai era în viață, pârâta i-a succedat, situație în care obligația de garanție care are caracter patrimonial, s-a transmis succesoral.

În aceste condiții, excepția de garanție poate fi invocată și în ipoteza în care adevăratul proprietar îl moștenește pe vânzător, dacă provine din partea moștenitorului (ipoteza de față) deoarece cel care are obligația de a garanta evicțiunea, nu poate tot el să evingă pe dobânditorul cu titlu oneros, inclusiv coproprietarul care îl moștenește pe vânzător. Prin urmare, la data la care reclamanții din prezenta cauză au fost chemați în judecată în acțiunea în revendicare, figurau ca pârâți (aceștia putând opune excepția de garanție) a început să curgă termenul de 3 ani pentru formularea acțiunii. Or, acțiunea în garantare pentru evicțiune a fost formulată la 16 octombrie 2006, deci peste termenul general de prescripție, situație în care acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 457 din 1 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea apelului formulat de apelanta - reclamantă P.G.e împotriva sentinței civile nr. 122 din 2 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că deși cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește acțiunea în revendicare a apartamentului situat în, sector 2, a fost introdusă la 11 iulie 2000, până la momentul soluționării acestui litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă, părțile nu aveau născut dreptul material la acțiune pentru garanția de evicțiune, aceștia neputând cunoaște cum va fi soluționat litigiul definitiv.

De altfel, acțiunea în revendicare a intimatei a fost respinsă pe fond de tribunal la data de 16 ianuarie 2001 prin sentința civilă nr. 42/2000 și de-abia în calea de atac a apelului formulat împotriva acestei sentințe, intimata a avut câștig de cauză, la momentul rămânerii definitive a Deciziei civile nr. 82 din 27 ianuarie 2004. Potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executare silită. Prin urmare, dat fiind faptul că termenul de prescripție curge de la desăvârșirea evingerii, acesta trebuie calculat numai de la data rămânerii definitive a hotărârii și nu de la data introducerii acțiunii, așa cum a reținut greșit instanța de fond situație în care s-a dispus în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta P.M.E., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Astfel, instanța a apreciat greșit dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 1351 C. civ., ignorând identitatea dintre vânzătorul - revendicant și garantul pentru evicțiune. Instanța nu a observat că acțiunea în revendicare din care a rezultat evicțiunea a fost exercitată de către moștenitorul legal al vânzătorului - garant pentru evicțiune. Prin urmare, reclamantul trebuia în mod obligatoriu întâmpinat în acțiunea în acțiunea în revendicare - uzurpatoare cu cererea de angajare a răspunderii pentru evicțiune, care ar fi avut vocația să paralizeze acțiunea în revendicare conform art. 1351 C. civi.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și respingerea apelului. Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele: Recurenta nu a indicat motivele de recurs pe care și-a fundamentat criticile aduse deciziei recurate, așa cum dispune art. 303 alin. (1) C. proc. civ. Din dezvoltarea acestora însă instanța le califică juridic ca aparținând pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Astfel, problema pe care trebuia să o soluționeze instanța, față de excepția prescripției dreptului la acțiune era aceea a stabilirii momentului de la care curge prescripția, în raport cu petitul acțiunii, care vizează obligația de garanție pentru pierderea proprietății lucrului. În cauză, cel obligat la garanția pentru evicțiune este pârâta - recurentă adică succesoarea vânzătorului N.D.

potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 9 octombrie 1997, deoarece obligația de garanție a vânzătorului fiind patrimonială se transmite succesoral și în al doilea rând este supusă prescripției extinctive. Or, evicțiunea provenind din faptul personal al vânzătorului (recurenta în calitate de succesoare a vânzătorului juridic este asimilată vânzătorului) s-a produs, consecință a promovării de către aceasta a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu intimații - reclamanți (cumpărătorii din actul de vânzare - cumpărare care au pierdut proprietatea bunului revendicat. Acestea fiind datele factuale, problema supusă controlului judiciar este aceea de a stabili momentul începerii curgerii prescripției dreptului la acțiunea în garanție în cauza prezentă, față de împrejurarea că anterior între aceleași părți s-a purtat un proces privind revendicarea aceluiași bun dobândit de reclamanți prin vânzare - cumpărare de la antecesorii pârâtei.

Prin urmare, în cauză trebuia stabilit dacă termenul de prescripție de trei ani a dreptului la acțiune în garanție, începe să curgă de la momentul introducerii acțiunii în revendicare în care reclamanții ar fi trebuit să invoce excepția de garanție (11 iulie 2000) așa cum a reținut instanța de fond sau de la momentul rămânerii definitive a acțiunii în revendicare, 27 ianuarie 2004), adică de la desăvârșirea evingerii așa cum a reținut instanța de apel. Or, chiar acțiunea în revendicare purtată în contradictoriu cu reclamanții reprezenta o tulburare a cumpărătorilor în exercitarea prerogativelor de proprietari, adică o evicțiune. Tot astfel, de la același moment succesoarea vânzătorului și-a încălcat obligația de garanție de evicțiune, fiind ea însăși evingătoarea, consecință a intentării procesului în revendicare.

În aceste condiții dat fiind faptul că tulburarea este provocată prin însuși faptul personal al vânzătorului (succesoarei lor) care constă în promovarea acțiunii în revendicare, momentul de la care s-a născut dreptul material la acțiunea în garanție al cumpărătorilor, amenințați de evingere este cel al intentării acțiunii în revendicare în care ar fi trebuit să invoce excepția în garanție, deoarece la acest moment s-a produs evicțiunea. A proceda altfel înseamnă că modalitățile de invocare a dreptului - direct sau pe cale de excepție - ar avea termene de începere a cursului prescripției diferite, din moment ce după pierderea procesului în care nu s-a invocat excepția în garanție pârâta ar putea invoca direct dreptul izvorât din obligația de garanție, considerând greșit că doar după desăvârșirea evingerii s-ar naște dreptul și concomitent termenul de prescripție.

În realitate, termenul de prescripție are un moment unic de începere a cursului prescripției, indiferent dacă se invocă procedura de excepție ori pe calea unei acțiuni directe. Or, tocmai prin invocarea excepției în garanție în cauza de revendicare, reclamanții ar fi putut evita evicțiunea pendinte, deoarece nu poate evinge cel chemat a răspunde de evicțiune, evitând astfel pierderea proprietății asupra bunului cumpărat. În consecință, dreptul la acțiune în responsabilitate, fundamentată pe garanția pentru evicțiune s-a născut de la momentul promovării acțiunii în revendicare când partea ar fi trebuit să evite evicțiunea provenită chiar de la vânzător, apărându-se în procesul care se purta asupra proprietății bunului dobândit cu garanția evicțiunii și nu de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare când a pierdut deja proprietatea bunului, fiind evinsă.

De aceea acțiunea directă cum este cea promovată, trebuie să se supună aceluiași termen de prescripție, care a început să curgă de la momentul la care s-a promovat acțiunea în revendicare. În consecință, recursul formulat de pârâtă este întemeiat și în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a fi admis, cu consecința respingerii apelului și păstrarea sentinței primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta P.M.E. împotriva Deciziei nr. 457 din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta P.G. împotriva sentinței nr. 122 din 2 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă pe care o păstrează. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2010.