ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2967/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 122 din 2 februarie

2009 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus respingerea excepției lipsei

calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive și a celei

privitoare la inadmisibilitatea acțiunii.

S-a dispus admiterea

excepției prescripției dreptului la acțiune și în consecință respingerea

acțiunii formulate de reclamanții I.D. și P.G. în contradictoriu cu pârâta P.M.,

ca prescrisă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Excepția lipsei

calității procesuale active a fost respinsă deoarece calitatea procesuală

activă a reclamanților este conferită de calitatea lor de cumpărători ai

imobilului în care este inclus apartamentul cu privire la care s-a invocat

evicțiunea, respectiv pierderea proprietății acestuia.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a fost respinsă deoarece calitatea procesuală

pasivă a pârâtei este conferită de calitatea sa de evingător și moștenitori al

vânzătorului obligat a garanta împotriva evicțiunii, conform certificatului de

moștenitor din 9 octombrie 1997.

Excepția

inadmisibilității fundamentată pe dispozițiile art. 1351 C. civ., care ar fi

trebuit a fi invocată în litigiul în care cumpărătorul a fost evins, a fost

respinsă, deoarece nimic nu îl împiedică pe cumpărător ca în termenul general

de prescripție să formuleze o acțiune separată.

Articolul 1351 C.

civ. are în vedere situația în care cel care evinge nu este ținut de garanția

privind evicțiunea, așa cum este cazul în speță, ci este un terț față de care

vânzătorul ar fi dovedit că deține mijloacele necesare înlăturării amenințării

de evicțiune, mijloace nebănuite de cumpărător.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune a fost admisă de instanță cu următoarea motivare.

Acțiunea în garanție

pentru evicțiunea cumpărătorului împotriva vânzătorului se prescrie în termenul

general de prescripție, care curge de la data producerii evicțiunii. Până la

acest moment, obligația înstrăinării este condițională și cumpărătorul nu poate

să acționeze.

În cauză prescripție

a început să curgă de la care de 11 iulie 2000, când pârâta P.M.E. a chemat în

judecată reclamanții într-o acțiune în revendicare având la bază sentința

civilă nr. 7356/1972 a Judecătoriei Sectorului 3 București. Prin aceasta

pârâtei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Chiar dacă vânzătorul

garant pentru evicțiune nu mai era în viață, pârâta i-a succedat, situație în

care obligația de garanție care are caracter patrimonial, s-a transmis

succesoral.

În aceste condiții,

excepția de garanție poate fi invocată și în ipoteza în care adevăratul

proprietar îl moștenește pe vânzător, dacă provine din partea moștenitorului (ipoteza

de față) deoarece cel care are obligația de a garanta evicțiunea, nu poate tot

el să evingă pe dobânditorul cu titlu oneros, inclusiv coproprietarul care îl

moștenește pe vânzător.

Prin urmare, la data

la care reclamanții din prezenta cauză au fost chemați în judecată în acțiunea

în revendicare, figurau ca pârâți (aceștia putând opune excepția de garanție) a

început să curgă termenul de 3 ani pentru formularea acțiunii.

Or, acțiunea în

garantare pentru evicțiune a fost formulată la 16 octombrie 2006, deci peste

termenul general de prescripție, situație în care acțiunea a fost respinsă ca

prescrisă.

Prin Decizia civilă nr.

457 din 1 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus

admiterea apelului formulat de apelanta - reclamantă P.G.e împotriva sentinței

civile nr. 122 din 2 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că deși cererea de chemare în judecată, în ceea ce

privește acțiunea în revendicare a apartamentului situat în, sector 2, a fost introdusă la 11 iulie 2000, până la momentul soluționării acestui litigiu printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, părțile nu aveau născut dreptul material la acțiune

pentru garanția de evicțiune, aceștia neputând cunoaște cum va fi soluționat

litigiul definitiv.

De altfel, acțiunea în

revendicare a intimatei a fost respinsă pe fond de tribunal la data de 16

ianuarie 2001 prin sentința civilă nr. 42/2000 și de-abia în calea de atac a

apelului formulat împotriva acestei sentințe, intimata a avut câștig de cauză,

la momentul rămânerii definitive a Deciziei civile nr. 82 din 27 ianuarie 2004.

Potrivit

dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de

la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executare silită.

Prin urmare, dat

fiind faptul că termenul de prescripție curge de la desăvârșirea evingerii,

acesta trebuie calculat numai de la data rămânerii definitive a hotărârii și nu

de la data introducerii acțiunii, așa cum a reținut greșit instanța de fond

situație în care s-a dispus în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. admiterea

apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

de fond.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta P.M.E., criticând-o ca nelegală și

netemeinică.

Astfel, instanța a apreciat

greșit dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art.

1351 C. civ., ignorând identitatea dintre vânzătorul - revendicant și garantul

pentru evicțiune.

Instanța nu a

observat că acțiunea în revendicare din care a rezultat evicțiunea a fost

exercitată de către moștenitorul legal al vânzătorului - garant pentru

evicțiune.

Prin urmare,

reclamantul trebuia în mod obligatoriu întâmpinat în acțiunea în acțiunea în

revendicare - uzurpatoare cu cererea de angajare a răspunderii pentru

evicțiune, care ar fi avut vocația să paralizeze acțiunea în revendicare

conform art. 1351 C. civi.

Solicită admiterea

recursului, casarea hotărârii și respingerea apelului.

Examinând cererea de

recurs instanța reține următoarele:

Recurenta nu a

indicat motivele de recurs pe care și-a fundamentat criticile aduse deciziei

recurate, așa cum dispune art. 303 alin. (1) C. proc. civ. Din dezvoltarea

acestora însă instanța le califică juridic ca aparținând pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ.

Astfel, problema pe

care trebuia să o soluționeze instanța, față de excepția prescripției dreptului

la acțiune era aceea a stabilirii momentului de la care curge prescripția, în

raport cu petitul acțiunii, care vizează obligația de garanție pentru pierderea

proprietății lucrului.

În cauză, cel obligat

la garanția pentru evicțiune este pârâta - recurentă adică succesoarea

vânzătorului N.D. potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 9

octombrie 1997, deoarece obligația de garanție a vânzătorului fiind

patrimonială se transmite succesoral și în al doilea rând este supusă

prescripției extinctive. Or, evicțiunea provenind din faptul personal al

vânzătorului (recurenta în calitate de succesoare a vânzătorului juridic este

asimilată vânzătorului) s-a produs, consecință a promovării de către aceasta a

acțiunii în revendicare în contradictoriu cu intimații - reclamanți

(cumpărătorii din actul de vânzare - cumpărare care au pierdut proprietatea

bunului revendicat.

Acestea fiind datele

factuale, problema supusă controlului judiciar este aceea de a stabili momentul

începerii curgerii prescripției dreptului la acțiunea în garanție în cauza

prezentă, față de împrejurarea că anterior între aceleași părți s-a purtat un

proces privind revendicarea aceluiași bun dobândit de reclamanți prin vânzare -

cumpărare de la antecesorii pârâtei.

Prin urmare, în cauză

trebuia stabilit dacă termenul de prescripție de trei ani a dreptului la

acțiune în garanție, începe să curgă de la momentul introducerii acțiunii în

revendicare în care reclamanții ar fi trebuit să invoce excepția de garanție

(11 iulie 2000) așa cum a reținut instanța de fond sau de la momentul rămânerii

definitive a acțiunii în revendicare, 27 ianuarie 2004), adică de la

desăvârșirea evingerii așa cum a reținut instanța de apel.

Or, chiar acțiunea în

revendicare purtată în contradictoriu cu reclamanții reprezenta o tulburare a

cumpărătorilor în exercitarea prerogativelor de proprietari, adică o evicțiune.

Tot astfel, de la același moment succesoarea vânzătorului și-a încălcat

obligația de garanție de evicțiune, fiind ea însăși evingătoarea, consecință a

intentării procesului în revendicare.

În aceste condiții

dat fiind faptul că tulburarea este provocată prin însuși faptul personal al

vânzătorului (succesoarei lor) care constă în promovarea acțiunii în

revendicare, momentul de la care s-a născut dreptul material la acțiunea în

garanție al cumpărătorilor, amenințați de evingere este cel al intentării

acțiunii în revendicare în care ar fi trebuit să invoce excepția în garanție,

deoarece la acest moment s-a produs evicțiunea.

A proceda altfel

înseamnă că modalitățile de invocare a dreptului - direct sau pe cale de

excepție - ar avea termene de începere a cursului prescripției diferite, din

moment ce după pierderea procesului în care nu s-a invocat excepția în garanție

pârâta ar putea invoca direct dreptul izvorât din obligația de garanție,

considerând greșit că doar după desăvârșirea evingerii s-ar naște dreptul și

concomitent termenul de prescripție. În realitate, termenul de prescripție are

un moment unic de începere a cursului prescripției, indiferent dacă se invocă

procedura de excepție ori pe calea unei acțiuni directe.

Or, tocmai prin

invocarea excepției în garanție în cauza de revendicare, reclamanții ar fi

putut evita evicțiunea pendinte, deoarece nu poate evinge cel chemat a răspunde

de evicțiune, evitând astfel pierderea proprietății asupra bunului cumpărat.

În consecință,

dreptul la acțiune în

responsabilitate,

fundamentată pe garanția pentru evicțiune s-a născut de la momentul promovării

acțiunii în revendicare când partea ar fi trebuit să evite evicțiunea provenită

chiar de la vânzător, apărându-se în procesul care se purta asupra proprietății

bunului dobândit cu garanția evicțiunii și nu de la data rămânerii definitive a

hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare când a pierdut deja proprietatea

bunului, fiind evinsă. De aceea acțiunea directă cum este cea promovată, trebuie

să se supună aceluiași termen de prescripție, care a început să curgă de la

momentul la care s-a promovat acțiunea în revendicare.

În consecință,

recursul formulat de pârâtă este întemeiat și în temeiul art. 312 C. proc. civ.

urmează a fi admis, cu consecința respingerii apelului și păstrarea sentinței

primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta P.M.E. împotriva Deciziei nr. 457 din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta P.G. împotriva

sentinței nr. 122 din 2 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă pe care o păstrează.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 mai 2010.