ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5512/2010

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia chilă nr. 29A din 15 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, împotiva sentinței chile nr. 565 din 16 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele argumente: Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 10972/3/2009, reclamantele I.I. și I.M. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 283.588,5 euro, reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 2, situat în București, precum și la plata cheltuielilor prilejuite de judecarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 565 pronunțată la 16 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive; s-a admis acțiunea reclamantelor I.I. și I.M. și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către redamante a sumei de 283.588,5 euro echivalent în RON la data plății efective), reprezentând valoarea de piață a apartamentului revendicat de foștii proprietari. Apelantul-pârât a criticat soluția dată, exclusiv sub aspectul calității procesuale pasive. Criticile aduse de apelant sunt nefondate, în mod corect reținând prima instanță faptul că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, în raport cu dispozițiile speciale prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, aplicabile în speță și pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată.

Astfel, potrivit textului legal menționat mai sus, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Conform art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ, cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxa de timbru.

Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Alin. (2) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 se referă la cererile și acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Critica apelantului-pârât în sensul că nu are legitimare procesuală pasivă în speță, deoarece nu există nicio sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului București nu poate fi primită, deoarece art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 enunțat mai sus, care justifică restituirea prețului de piață al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Din acest punct de vedere, în mod corect a remarcat prima instanță că sunt două situații de deosebit, în interpretarea art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001: 1. ipoteza în care a contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat, și 2. ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat, de exemplu, în situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50 1 din lege.

În ambele situații însă, Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuala pasivă în restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art. 50 alin. (2 1 ) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate. Deși în ambele texte menționate [art. 50 alin. (2) și art. 50 1 ] care vizează ipotezele arătate mai sus se folosește termenul „desființat” în privința contractelor de vânzare cumpărare, este evident că înțelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

De altfel, înțelesul juridic al „desființării”, în sensul celor menționate mai sus se deduce din însăși litera legii, în cuprinsul acesteia, la art. 20 alin. (2 1 ), prevăzându-se în mod expres că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Prin urmare, chiar legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi desființat și deși textul legal menționat mai sus nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noțiunii de desființare analizată în speță și care a fost dată de legiuitor, sensul juridic al termenului urmând a fi avut în vedere în mod unitar pentru întreaga lege, deci și în privința dispozițiilor art. 50 și 50 1 . Prin urmare, pentru ipoteza dedusa judecații, ce se circumscrie dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum susține apelantul-pârât, legitimarea procesuală pasivă a sa fiind justificată în raport cu prevederile art. 50 1 și art. 50 alin. (3) din lege.

Nefondată este și critica apelantului în sensul că nu Ministerul Finanțelor Publice, ci Municipiul București are calitate procesual pasivă în speță, dat fiind faptul că acesta din urmă a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune. Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de litigii este conferită de dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, enunțate mai sus. Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel încât în cauză nu-și mai găsesc aplicarea în privința restituirii prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile C. civ.

care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.), invocate de apelant. De altfel, prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg șir de procese ce ar implica într-o primă fază participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice prin acțiune separată, în cazul în care nu formulează în cadrul aceluiași dosar cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, susținerea apelantului-pârât în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, acestea fiind incidente strict în ipotezele prevăzute de lege, și anume cu privire la restituirea prețului actualizat, respectiv restituirea prețului de piață al imobilului, pentru care legea conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Pentru alte daune interese ce ar putea fi solicitate în temeiul obligației de garanție contra evicțiunii, partea are la îndemână o asemenea acțiune întemeiată pe prevederile dreptului comun în materie, C. civ., desigur îndreptată împotriva vânzătorului, parte în contract.

Dar sfera mai largă a obligației de garanție pentru evicțiune nu înlătură răspunderea Ministerului Finanțelor Publice conferită în mod expres de legea specială și deci legitimarea procesuală pasivă a sa în litigiul de față. Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâtul-apelant criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care uzează modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive. 1. Soluția instanței de apel lipsește de conținut dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care impun în mod imperativ desființarea contractului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea Legii nr. 112/1995 la încheierea actului.

Or, din decizia civilă nr. 918/2008 a Curții de Apel București rezultă că nu poate fi reținută buna-credință a cumpărătorilor, astfel că aceștia au fost obligați să lase în deplină proprietate imobilul. Având în vedere și faptul că nu există nicio sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului București nu se justifică calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice. 2. Calitate procesuală pasivă nu poate avea într-o astfel de acțiune decât vânzătorul, recurentul nefiind parte contractantă în raportul juridic dedus judecății. Art. 1337 C. civ. instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui terț, iar această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială.

Deposedarea cumpărătorului întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală vânzătorului. 3. Suma la care a fost obligat la plată este exagerată față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare și depășește cu mult valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară, realizându-se o îmbogățire fără justă cauză. Mai mult, instanța a omologat un raport de expertiză extrajudiciară, în condițiile în care art. 50 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că această valoare se va stabili printr-o expertiză; însă, această expertiză trebuia dispusă de instanța de judecată, dând în același timp posibilitatea pârâtului de a formula eventuale obiecțiuni la raportul de expertiză.

Analizând dedzia de apel în raport de critidle formulate, Înalta Curte constată ca recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: Prin cererea de apel s-a criticat sentința primei instanțe sub aspectul lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cu referire la dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1337 C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui terț. În ceea ce privește însă dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, aceste prevederi legale, deși redate integral, au fost invocate numai parțial în dezvoltarea criticii, arătându-se că în condițiile în care nu există nicio sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamante și vânzător nu se justifică calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

Prin urmare, criticile de recurs în sensul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 (art. 50 1 ) impun ca respectivele contracte să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și referitoare la valoarea la care a fost obligat sunt formulate omisso medio, cu încălcarea art. 296 raportat la art. 316 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi analizate. a) În ceea ce privește dispoziția din art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care impune desființarea prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel a făcut în mod corect trimitere la art. 21 alin. (2 1 ) din aceeași lege, care explicitează noțiunea de „desființare”, în sensul acestei legi, a contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Norma legală face referire la „contracte de vânzare-cumpărare care au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”. În condițiile în care prin legea care îi îndreptățește pe foștii cumpărători să formuleze acțiuni în restituirea prețului imobilelor de care au fost deposedați se definește noțiunea de „desființare”, folosită și de art. 50 1 , critica de recurs nu are suport legal. b) După cum în mod corect a reținut și instanța de apel, dispozițiile Legii nr. 10/2001 care reglementează dreptul valorificat în prezentul dosar au caracter special și se aplică cu prioritate față de dreptul comun, conform principiului „specialia generalibus derogant”.

Litigiul de față nu este fundamentat pe instituția răspunderii pentru evicțiune reglementată de C. civ., ci pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă recurentului în mod expres calitate procesuală pasivă prin art. 50 alin. (3) - restituirea prețului se face de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. În considerarea celor reținute mai sus, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce face ca recursul să fie respins ca nefondat - cu aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, împotriva deciziei nr. 29/A din 15 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2010.