ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4997/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4997/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare
în judecată
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești – Secția comercială și de
contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
(denumit
în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „M.F.P.”), solicitând instanței
ca, prin hotărârea ce o va pronunța:
-
să dispună revocarea Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2776 din 05
octombrie 2009 și repunerea în situația anterioară, în sensul reintegrării în
funcția de director coordonator adjunct la Direcția Generală a Finanțelor
Publice Buzău (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „D.G.F.P.
Buzău”) și plății unei despăgubiri reprezentând suma drepturilor salariale și/sau
a prestațiilor de asigurări sociale ce i s-ar fi cuvenit – indexate, majorate
și reactualizate – de la momentul eliberării nelegale din funcția de director
coordonator adjunct și până la efectiva reîncadrare în funcția deținută
anterior;
-
să constate nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 10
alin. (1) lit. b) din Contractul de management.
În
motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost numit în funcția de director
coordonator adjunct al D.G.F.P. Buzău prin Ordinul ministrului finanțelor
publice nr. 1254 din 25 mai 2009 și ca urmare a încheierii contractului de
management din 25 mai 2009, în temeiul dispozițiilor art. III alin. (4) din
O.U.G. nr. 37/2009
privind unele măsuri de îmbunătățire a
activității administrației publice.
Prin
Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2776 din 05
octombrie 2009 s-a dispus încetarea de drept a contractului de management din 25
mai 2009, în temeiul art. 10
alin. (1) lit. b) din
contract și încetarea aplicabilității
Ordinul ministrului finanțelor
publice nr. 1254 din 25 mai 2009.
Reclamantul
susține că respectivul contract de management este asimilat contractului
individual de muncă și urmează regimul de protecție instituit de Codul muncii,
iar ordinul contestat este nelegal întrucât a fost emis în absența unui motiv
de fapt care să justifice încetarea contractului de management și este lovit de
nulitate absolută deoarece contravine dispozițiilor art. 74
lit. a), b) și d) C. muncii prin faptul că
nu indică
în concret motivele care au determinat încetarea contractului de management,
atâta timp cât angajatorul s-a rezumat că precizeze că măsura are în vedere
constatările comisiei de evaluare, fără a se menționat în ce constau acestea.
Mai susține reclamantul că ordinul contravine dispozițiilor art. 62 C. muncii,
întrucât nu menționează calea de atac și instanța la care poate fi atacat. Sub
aspectul nelegalității ordinului contestat, reclamantul arată că procedura de
evaluare s-a desfășurat cu nerespectarea art. IV
alin.
(2) din O.U.G. nr. 37/2009 și ale art. 63 alin. (2) și urm. C. muncii și ale art.
77 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010,
întrucât nu a fost convocat la vreo evaluare.
În ceea ce privește clauzele
art.
10
alin. (1) lit. b) din Contractul de management din
25 mai 2009, reclamantul susține că acestea sunt lovite de nulitate absolută
întrucât se referă la funcția de director coordonator, iar nu la cea de
director coordonator adjunct, căreia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 11
din contract. Mai susține reclamantul că nulitatea prevederilor respective care
reglementează cauza de încetare de drept a contractului derivă din împrejurarea
că ele contravin dispozițiilor art. 38 C. muncii referitoare la cauzele de
încetare a contractului individual de muncă.
2.
Hotărârea instanței de fond
Prin
sentința civilă nr. 35 din 12 februarie 2010, Curtea de Apel Ploiești – Secția
comercială și de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:
-
a admis acțiunea formulată de reclamantul M.D.;
-
a anulat Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2776 din 05 octombrie 2009;
-
a dispus reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior emiterii
Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2776 din 05 octombrie 2009;
-
a obligat pe pârât la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu
drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte
drepturi de care ar fi beneficiat, de la data neacordării acestora, urmare
Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2776 din 05 octombrie 2009 anulat
și până la data reintegrării;
-
a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 10
alin. (1) lit. b) din Contractul de management, în ceea ce
privește prevederea „fără notificare, fără punere în întârziere sau intervenția
instanței”.
Pentru
a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Cu
privire la cererea de constatare a nulității absolute parțiale a art. 10
alin. (1) lit. b) din Contractul de management, instanța a
reținut că partea din cuprinsul clauzei referitoare la încetarea contractului
„fără notificare, fără punere în întârziere sau fără intervenția instanței”
contravine dispozițiilor H.G. nr. 527/2009 privind aprobarea modelului-cadru al
contractului și reprezintă un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n)
din Legea nr. 554/2004, întrucât prin faptul de a nu conferi celui evaluat
posibilitatea de a lua cunoștință de evaluare, de a cunoaște împrejurările de
fapt ce au stat la baza evaluării și de a o contesta echivalează cu o putere
discreționară, absolută și fără limite și cu exercitarea dreptului de apreciere
prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. A
reținut Curtea de apel că respectiva clauză este nelegală și din punct de vedere
al oportunității, întrucât oportunitatea este tot o dimensiune a legalității.
Sub acest aspect, instanța de fond a apreciat că nu poate fi primită apărarea
pârâtului în sensul că nulitatea clauzei respective este acoperită prin faptul
că reclamantul a semnat contractul de management.
Cu
privire la cererea de anulare a Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2776
din 05 octombrie 2009, Curtea de apel a reținut, în esență, că acesta este
nemotivat, deoarece în cuprinsul actului se fac referiri doar la constatările
Comisiei de evaluare și la dispozițiile constatate nule ale art. 10
alin. (1) lit. b) din Contractul de management și că
susținerile detaliate în cuprinsul întâmpinării formulate de pârât referitoare
la evaluarea reclamantului ar fi trebuit să fie cuprinse în ordin pentru a se putea
aprecia cu privire la legalitatea și temeinicia actului.
3.
Cererea de recurs
Împotriva
sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâtul MFP, prin
Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie sub aspectul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 9 C.
proc. civ.
Sub
aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,
recurentul-pârât susține că instanța, cu depășirea atribuțiilor puterii
judecătorești, a apreciat nelegalitatea parțială a art. 10
alin. (1) lit. b) din contractul de management din punct de
vedere al oportunității, deși controlul judecătoresc se poate exercita numai cu
privire la legalitatea actului.
Sub
aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,
recurentul-pârât susține că, deși reclamantul a solicitat prin acțiune plata
unei „despăgubiri reprezentând suma drepturilor salariale și/sau a prestațiilor
de asigurări sociale ce i s-ar fi cuvenit – indexate, majorate și reactualizate
– de la momentul eliberării nelegale din funcția de director coordonator
adjunct și până la efectiva reîncadrare în funcția deținută anterior”, instanța
a acordat mai mult decât s-a cerut și l-a obligat pe pârât la plata unei
„despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate
și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data neacordării
acestora”.
Sub
aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
recurentul-pârât apreciază că instanța în mod greșit a reținut nelegalitatea
ordinului contestat. În acest sens, recurentul-pârât susține că evaluarea
activității reclamantului a fost realizată cu respectarea dispozițiilor
Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2669/2009, pe baza obiectivelor și
indicatorilor de performanță cuprinși în contractul de management și prin
raportare la datele referitoare la perioada 01 iunie 2009-31 august 2009,
constatându-se că activitatea desfășurată de M.D. în perioada evaluată este
necorespunzătoare, motiv pentru care, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) din
contractul de management, s-a dispus încetarea de drept a contractului.
Mai susține recurentul-pârât că, întrucât a semnat
contractul de management, care reprezintă legea părților, reclamantul M.D. nu
poate solicita anularea parțială a art. 10 alin. (1) lit. b) din contract,
atâta timp cât a fost de acord cu aceste prevederi. Totodată, recurentul-pârât
susține că respectivul contract de management nu poate fi asimilat contractului
individual de muncă.
4.
Hotărârea instanței de recurs
Analizând
cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport de criticile formulate,
circumstanțele și cadrul legal aplicabil cauzei, Înalta Curte constată că
recursul este fondat sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., pentru considerentele arătate în continuare:
Este necontestat
faptul că
reclamantul a fost numit în
funcția de director coordonator adjunct al D.G.F.P. Buzău prin Ordinul
ministrului finanțelor publice nr. 1254 din 25 mai 2009 și ca urmare a
încheierii contractului de management din 25 mai 2009, în temeiul dispozițiilor
art. III alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009
privind
unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice.
Totodată, este
necontestat faptul că prin
Ordinul ministrului
finanțelor publice nr. 2776 din 05 octombrie 2009 s-a dispus încetarea de drept
a contractului de management din 25 mai 2009, în temeiul art. 10 alin. (1) lit.
b) din contract și încetarea aplicabilității Ordinul ministrului finanțelor
publice nr. 1254 din 25 mai 2009, în urma acordării calificativului
„necorespunzător” la evaluarea activității desfășurate de reclamantul M.D. în
perioada 01 iunie 2009-31 august 2009.
Înalta Curte reține
că, prin acțiunea introductivă, reclamantul solicită anularea ordinului de
eliberare din funcție și reintegrarea în funcția de conducere în care fusese
numit în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.
Temeinicia acțiunii
în contencios administrativ se apreciază inclusiv prin prisma interesului pe
care îl justifică persoana reclamantă în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1)
lit. p) din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se
înțelege „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea
realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”, întrucât, în
raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din aceeași lege,
se poate adresa instanței de contencios administrativ persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.
Astfel fiind,
persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de
a justifica existența unui drept ori a unui interes legitim în considerarea
căruia formulează acțiunea în contencios administrativ.
Or, în cauză, înainte
de a proceda la o analiză punctuală a celor reținute de instanța fondului prin
prisma susținerilor intimatului-reclamant privitoare la nelegalitatea actului
contestat, Înalta Curte reține că atât dreptul cât și interesul urmărite de
reclamant prin promovarea acțiunii sunt lipsite de caracter legitim, întrucât
actul de numire în funcția de conducere de director coordonator adjunct al D.G.F.P.
Buzău – funcție în care solicită reintegrarea – este lipsit de o bază legală ca
urmare a faptului că au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr.
37/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009,
definitivă și obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.
Prin urmare, viciul
de constituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009,
antrenează și viciul de legalitate al actului administrativ de numire emis în
baza acestuia, act care devine astfel inexistent.
În acest sens, Curtea
are în vedere și considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr.
414/2010 referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999,
atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr.
1629 din 3 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituțional a
actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor
subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele
administrative data în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.
Deci, cu alte
cuvinte, legitimitatea dreptului și interesului reclamantului în promovarea
acțiunii au fost viciate prin declararea neconstituționalității actului
normativ în temeiul și în executarea căruia a fost numit în funcția publică în
care urmărește să fie reintegrat ca efect al anulării
Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2776 din 05 octombrie 2009
.
La pronunțarea
prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară în materie
reprezentată, spre exemplu, de deciziile recente: decizia nr. 4084 din 5
octombrie 2010, decizia nr. 4030 din 1 octombrie 2010, decizia nr. 4419 din 19
octombrie 2010 și decizia nr. 5004 din 16 noiembrie 2010.
Față de aspectele
reținute, nu vor mai fi analizate criticile din recurs formulate sub aspectul
motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4 și 6 C. proc. civ., atâta timp cât s-a
constatat că reclamantul nu justifică un drept sau interes legitim care să fi
fost vătămate prin actul de eliberare din funcție. Pentru aceleași argumente,
nu vor mai face obiectul analizei nici criticile din recurs prin raportare la
cele apreciate de instanța de fond și susținute de reclamant cu privire la
nulitatea parțială a clauzelor art. 10
alin. (1) lit.
b) din Contractul de management din 25 mai 2009, act încheiat tot în temeiul
O.U.G. nr. 37/2009 al cărei viciu de neconstituționalitate se răsfrânge
implicit asupra contractului.
Pentru considerentele
arătate, Curtea constată că este fondat recursul declarat de Agenția Națională
de Administrare Fiscală, în baza mandatului transmis de Ministerul Finanțelor
Publice, sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar
hotărârea pronunțată de Curtea de apel este lipsită de temei legal, astfel că,
în raport cu art. 20 alin. (3) cu referire la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.
civ., recursul va admis și va fi modificată sentința atacată în sensul
respingerii în fond a acțiunii formulate de reclamantul M.D., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în baza mandatului
transmis de Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 35
din 12 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești – Secția comercială și de
contencios administrativ și fiscal.
Modifică în tot
sentința atacată și în fond respinge, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului M.D.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 noiembrie 2010.