ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3993/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanții T.N. și T.D., în contradictoriu cu pârâta

P. Bank România, prin Sucursala Oradea, au solicitat să se constate abuzive clauzele

prevăzute de art. 5.1. și 5.4. din contractul de credit din 04 iulie 2007 și să

se elimine comisioanele abuzive din acest contract și din actele adiționale la acesta.

Pârâta, prin întâmpinare,

a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Oradea.

Prin sentința

civilă nr. 1511 din data de 05 februarie 2013, Judecătoria Oradea, secția civilă,

a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București reținând că, în speță, sunt

incidente prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ. și că în convenția de credit

părțile au stipulat o clauză atributivă de competență prin care au stabilit că orice

litigiu născut între părți în legătură cu convenția se va soluționa de către instanțele

judecătorești din Municipiul București.

Prin sentința

civilă nr. 17445/2013 din data de 18 septembrie 2013, Judecătoria sectorului 1 București

a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea reținând că întrucât convenția

de credit a fost încheiată cu P. Bank România SA - Sucursala Oradea, iar locul executării

obligațiilor determinat prin raportare Ia obligația reclamanților de a achita ratele

este Ia domiciliul lor, respectiv Oradea, în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 7 alin. (2) și art. 10 C. proc. civ.

A mai reținut

Judecătoria sectorului 1 București că fiind vorba despre o competență alternativă,

în conformitate cu prevederile art. 12 C. proc. civ., reclamantul are posibilitatea

alegerii între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În ceea ce privește

clauza atributivă de competență prevăzută la art. 8.2. din convenția de credit instanța

a reținut că o clauză atributivă de competență, care este inserată fără să fi făcut

obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator

și un profesionist și care conferă competență exclusivă instanței de la sediul profesionistului

trebuie să fie considerată abuzivă, în sensul art. 3 al Directivei nr. 93/13/CEE

în măsura în care aceasta creează, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru

semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților

contractante.

Totodată, Judecătoria

sectorului 1 București a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 6 din Directiva

mai sus evocată, clauzele abuzive ce figurează într-un contract încheiat cu un consumator

de către un profesionist nu îi leagă pe consumatori, în condițiile stabilite de

dreptul lor național și că acel contract va rămâne obligatoriu pentru părți potrivit

acelorași dispoziții, dacă poate subzista fără clauzele abuzive.

Instanța a reținut

că așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, protecția

pe care Directiva o asigură consumatorilor implică posibilitatea judecătorului național

de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze conținute într-un contract

cu analizarea căruia este învestit. Exigența unei interpretări conforme impune judecătorului

național să refuze din oficiu competența care i s-a atribuit printr-o clauză abuzivă.

Cu privire la

argumentul pârâtei conform căruia instanța ar fi trebuit să administreze probe și

să anunțe în prealabil că apreciază ca fiind abuzivă clauza atributivă de competență,

astfel încât să poată argumenta asupra acestei probleme, Judecătoria sectorului

1 București a reținut că apărătorului pârâtei i s-a acordat cuvântul asupra caracterului

clauzei atributive de competență apreciind că cercetarea necesară pentru soluționarea

excepției necompetenței teritoriale nu se poate transforma într-o veritabilă cercetare

judecătorească pentru soluționarea fondului cauzei.

În raport cu dispozițiile

art. 20-22 C. proc. civ., constatând declanșat conflictul negativ de competență,

a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea

soluționării conflictului și pronunțării regulatorului de competență.

Analizând actele

și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea

cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 22 C. proc. civ.,

va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării acestei

cereri în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, pentru următoarele considerente:

Regula de drept

comun în materia competenței teritoriale, pentru situația în care pârâta este persoană

juridică de drept privat este înscrisă în art. 7 alin. (1) C. proc. civ. conform

căruia cererea se face la instanța sediului principal al acesteia. Alin. (2) al

aceluiași articol instituie o regulă de competență alternativă pentru situația în

care o persoană juridică de drept privat are o reprezentanță, situație în care cererea

se poate face și la instanța locului în care se găsește reprezentanța pentru obligațiile

ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin

reprezentant sau din fapte săvârșite de acesta.

Conținând o reglementare

cu caracter relativ din punctul de vedere al competenței teritoriale, regula înscrisă

în art. 7 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală

care să stabilească o altă instanță competentă exclusiv din punct de vedere teritorial,

ori dacă părțile nu înțeleg să instituie o derogare, prin acordul lor expres, acord

permis potrivit art. 19 C. proc. civ.

Astfel, atunci

când prin convenție părțile au stabilit competența unei anumite instanțe, partea

care introduce cererea trebuie să sesizeze respectiva instanță.

În speță, prin

art. 8.2 din convenția de credit părțile au stipulat o clauză atributivă de competență

prin care au stabilit că orice litigiu născut între părți în legătură cu convenția

este de competența instanțelor judecătorești de pe raza Municipiului București,

iar litigiul dedus judecății este dintre cele pentru care art. 19 C. proc. civ.

permite o alegere convențională de competență.

În aceste condiții,

Înalta Curte constată ca Judecătoria Oradea a dat efect clauzei contractuale atributive

de competență, declinând competența de soluționare a litigiului către Judecătoria

sectorului 1 București.

La rândul său,

verificându-și competența din punct de vedere teritorial, Judecătoria sectorului

1 București a reținut că simpla inserare a clauzei atributive de competență într-un

contract încheiat între un consumator și un profesionist, prin care se conferă competență

exclusivă instanței de la sediul profesionistului trebuie considerată abuzivă, în

sensul art. 3 al Directivei nr. 93/13/CEE, în măsura în care aceasta creează un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante,

în detrimentul consumatorului.

Astfel, Judecătoria

sectorului 1 București a considerat că o clauză precum cea în discuție, dacă a fost

inserată într-un contract încheiat de către un profesionist cu un consumator fără

să fi făcut obiectul unei negocieri individuale întrunește toate condițiile pentru

a fi considerată abuzivă, pe cale de consecință o asemenea clauză a fost total lipsită

de efecte, devenind incidente art. 7 alin. (2) și art. 10 pct. 1 C. proc. civ.

Or, în cauză,

fără doar și poate că se deduce judecății un litigiu determinat de executarea unui

contract încheiat cu un consumator, ceea ce face să devină deplin aplicabile dispozițiile

art. 3 și art. 8 ale Directivei nr. 93/13/CEE, implementată la nivel național prin

Legea nr. 193/2000. Însă niciuna din normativele menționate nu justifică prezumția

de abuz ca planând asupra clauzei atributive de competență într-un contract de acest

gen, ci, în acord cu dispozițiile acestora se impune verificarea dacă aceasta este

inserată în contract fără negociere, cu încălcarea bunei-credințe și dacă este de

natura a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, pentru

a putea fi declarată abuzivă.

În alte cuvinte,

fără a contesta abilitarea instanțelor învestite cu asemenea litigii de a analiza

aceste aspecte chiar în procedura de verificare a competenței potrivit art. 159

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție arată totuși că analiza impune

în mod necesar aprecieri asupra unor situații de fapt, specifice unei veritabile

cercetări judecătorești și că nu justifică aplicarea unei prezumții de nulitate,

prin simpla constatare că o clauză convențională privind alegerea de competență

este inserată într-un contract încheiat cu consumatorii.

Aceste concluzii

se desprind din reglementarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 care reprezintă transpunerea

în plan național a Directivei nr 93/13/CEE din 05 aprilie 1993, potrivit căreia

o clauză poate fi calificată drept abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul

și dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul

consumatorului, și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților.

Și tot în același

sens se impune și concluzia Curții de Justiție a Uniunii Europene cuprinsă în hotărârea

pronunțată în procedura hotărârii preliminare, în cauza C137/08, privind pe VB Penzugyi

lizing Zrt. vs. Ferenc Schneide, în sensul că instanța națională trebuie să dispună

chiar din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză

prin care se atribuie o competență jurisdicționalâ exclusivă inserată în contractul

dintre furnizor și consumator, contract care face obiectul litigiului, întră în

domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE și, în caz afirmativ, să aprecieze

eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Din succesiunea

actelor de procedură ale dosarului soluționat de către Judecătoria sectorului 1

București se poate observa că această cercetare judecătorească nu a avut loc, că

pârâta a solicitat instanței recunoașterea dreptului de a proba, potrivit normelor

de procedură aplicabile, caracterul legal și juridic al clauzei în discuție, dar

nu a beneficiat de acest drept, deși se impunea un veritabil proces probator.

Așadar, în cauză,

aceste verificări factuale necesare constatării caracterului abuziv al clauzei nu

au fost realizate, iar Judecătoria sectorului 1 București i-a declarat ineficacitatea

doar printr-o abordare teoretică și operând cu o prezumție neinstituită prin lege.

Astfel fiind,

Înalta Curte consideră că la acest nivel de verificare a competenței aceasta trebuie

evaluată în contextul în care clauza atributivă de competență este operantă și în

raport cu dispozițiile art. 19 și cele ale art. 22 C. proc. civ., va stabili competența

de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2013.