ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3993/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanții T.N. și T.D., în contradictoriu cu pârâta P. Bank România, prin Sucursala Oradea, au solicitat să se constate abuzive clauzele prevăzute de art. 5.1. și 5.4. din contractul de credit din 04 iulie 2007 și să se elimine comisioanele abuzive din acest contract și din actele adiționale la acesta. Pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Oradea. Prin sentința civilă nr. 1511 din data de 05 februarie 2013, Judecătoria Oradea, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București reținând că, în speță, sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) C. proc.

civ. și că în convenția de credit părțile au stipulat o clauză atributivă de competență prin care au stabilit că orice litigiu născut între părți în legătură cu convenția se va soluționa de către instanțele judecătorești din Municipiul București. Prin sentința civilă nr. 17445/2013 din data de 18 septembrie 2013, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea reținând că întrucât convenția de credit a fost încheiată cu P. Bank România SA - Sucursala Oradea, iar locul executării obligațiilor determinat prin raportare Ia obligația reclamanților de a achita ratele este Ia domiciliul lor, respectiv Oradea, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 10 C. proc.

civ. A mai reținut Judecătoria sectorului 1 București că fiind vorba despre o competență alternativă, în conformitate cu prevederile art. 12 C. proc. civ., reclamantul are posibilitatea alegerii între mai multe instanțe deopotrivă competente. În ceea ce privește clauza atributivă de competență prevăzută la art. 8.2. din convenția de credit instanța a reținut că o clauză atributivă de competență, care este inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist și care conferă competență exclusivă instanței de la sediul profesionistului trebuie să fie considerată abuzivă, în sensul art. 3 al Directivei nr. 93/13/CEE în măsura în care aceasta creează, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților contractante.

Totodată, Judecătoria sectorului 1 București a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 6 din Directiva mai sus evocată, clauzele abuzive ce figurează într-un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist nu îi leagă pe consumatori, în condițiile stabilite de dreptul lor național și că acel contract va rămâne obligatoriu pentru părți potrivit acelorași dispoziții, dacă poate subzista fără clauzele abuzive. Instanța a reținut că așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, protecția pe care Directiva o asigură consumatorilor implică posibilitatea judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze conținute într-un contract cu analizarea căruia este învestit.

Exigența unei interpretări conforme impune judecătorului național să refuze din oficiu competența care i s-a atribuit printr-o clauză abuzivă. Cu privire la argumentul pârâtei conform căruia instanța ar fi trebuit să administreze probe și să anunțe în prealabil că apreciază ca fiind abuzivă clauza atributivă de competență, astfel încât să poată argumenta asupra acestei probleme, Judecătoria sectorului 1 București a reținut că apărătorului pârâtei i s-a acordat cuvântul asupra caracterului clauzei atributive de competență apreciind că cercetarea necesară pentru soluționarea excepției necompetenței teritoriale nu se poate transforma într-o veritabilă cercetare judecătorească pentru soluționarea fondului cauzei.

În raport cu dispozițiile art. 20-22 C. proc. civ., constatând declanșat conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului și pronunțării regulatorului de competență. Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 22 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării acestei cereri în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, pentru următoarele considerente: Regula de drept comun în materia competenței teritoriale, pentru situația în care pârâta este persoană juridică de drept privat este înscrisă în art. 7 alin. (1) C. proc.

civ. conform căruia cererea se face la instanța sediului principal al acesteia. Alin. (2) al aceluiași articol instituie o regulă de competență alternativă pentru situația în care o persoană juridică de drept privat are o reprezentanță, situație în care cererea se poate face și la instanța locului în care se găsește reprezentanța pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârșite de acesta. Conținând o reglementare cu caracter relativ din punctul de vedere al competenței teritoriale, regula înscrisă în art. 7 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă exclusiv din punct de vedere teritorial, ori dacă părțile nu înțeleg să instituie o derogare, prin acordul lor expres, acord permis potrivit art. 19 C. proc.

civ. Astfel, atunci când prin convenție părțile au stabilit competența unei anumite instanțe, partea care introduce cererea trebuie să sesizeze respectiva instanță. În speță, prin art. 8.2 din convenția de credit părțile au stipulat o clauză atributivă de competență prin care au stabilit că orice litigiu născut între părți în legătură cu convenția este de competența instanțelor judecătorești de pe raza Municipiului București, iar litigiul dedus judecății este dintre cele pentru care art. 19 C. proc. civ. permite o alegere convențională de competență. În aceste condiții, Înalta Curte constată ca Judecătoria Oradea a dat efect clauzei contractuale atributive de competență, declinând competența de soluționare a litigiului către Judecătoria sectorului 1 București.

La rândul său, verificându-și competența din punct de vedere teritorial, Judecătoria sectorului 1 București a reținut că simpla inserare a clauzei atributive de competență într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist, prin care se conferă competență exclusivă instanței de la sediul profesionistului trebuie considerată abuzivă, în sensul art. 3 al Directivei nr. 93/13/CEE, în măsura în care aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului. Astfel, Judecătoria sectorului 1 București a considerat că o clauză precum cea în discuție, dacă a fost inserată într-un contract încheiat de către un profesionist cu un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale întrunește toate condițiile pentru a fi considerată abuzivă, pe cale de consecință o asemenea clauză a fost total lipsită de efecte, devenind incidente art. 7 alin. (2) și art. 10 pct. 1 C. proc.

civ. Or, în cauză, fără doar și poate că se deduce judecății un litigiu determinat de executarea unui contract încheiat cu un consumator, ceea ce face să devină deplin aplicabile dispozițiile art. 3 și art. 8 ale Directivei nr. 93/13/CEE, implementată la nivel național prin Legea nr. 193/2000. Însă niciuna din normativele menționate nu justifică prezumția de abuz ca planând asupra clauzei atributive de competență într-un contract de acest gen, ci, în acord cu dispozițiile acestora se impune verificarea dacă aceasta este inserată în contract fără negociere, cu încălcarea bunei-credințe și dacă este de natura a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, pentru a putea fi declarată abuzivă.

În alte cuvinte, fără a contesta abilitarea instanțelor învestite cu asemenea litigii de a analiza aceste aspecte chiar în procedura de verificare a competenței potrivit art. 159 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție arată totuși că analiza impune în mod necesar aprecieri asupra unor situații de fapt, specifice unei veritabile cercetări judecătorești și că nu justifică aplicarea unei prezumții de nulitate, prin simpla constatare că o clauză convențională privind alegerea de competență este inserată într-un contract încheiat cu consumatorii.

Aceste concluzii se desprind din reglementarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 care reprezintă transpunerea în plan național a Directivei nr 93/13/CEE din 05 aprilie 1993, potrivit căreia o clauză poate fi calificată drept abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul și dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Și tot în același sens se impune și concluzia Curții de Justiție a Uniunii Europene cuprinsă în hotărârea pronunțată în procedura hotărârii preliminare, în cauza C137/08, privind pe VB Penzugyi lizing Zrt.

vs. Ferenc Schneide, în sensul că instanța națională trebuie să dispună chiar din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie o competență jurisdicționalâ exclusivă inserată în contractul dintre furnizor și consumator, contract care face obiectul litigiului, întră în domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE și, în caz afirmativ, să aprecieze eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze. Din succesiunea actelor de procedură ale dosarului soluționat de către Judecătoria sectorului 1 București se poate observa că această cercetare judecătorească nu a avut loc, că pârâta a solicitat instanței recunoașterea dreptului de a proba, potrivit normelor de procedură aplicabile, caracterul legal și juridic al clauzei în discuție, dar nu a beneficiat de acest drept, deși se impunea un veritabil proces probator.

Așadar, în cauză, aceste verificări factuale necesare constatării caracterului abuziv al clauzei nu au fost realizate, iar Judecătoria sectorului 1 București i-a declarat ineficacitatea doar printr-o abordare teoretică și operând cu o prezumție neinstituită prin lege. Astfel fiind, Înalta Curte consideră că la acest nivel de verificare a competenței aceasta trebuie evaluată în contextul în care clauza atributivă de competență este operantă și în raport cu dispozițiile art. 19 și cele ale art. 22 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2013.