ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 641/2015

Decizia nr. 641

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, secția civilă, la data de 04 iulie 2012, sub nr. x/271/2012, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. - prin Sucursala Oradea, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să elimine clauzele abuzive din contractul din 11 mai 2007, încheiat între reclamanți și pârâtă, în speță, clauza prevăzută la art. 5.1 și 5.4 din contractul încheiat între părți; să elimine comisioanele abuzive (administrare, gestiune, acordare, reeșalonare) din contractele de credit și din actele adiționale; să se stabilească cuantumul real și legal al sumelor rămase de rambursat, și să se întocmească un grafic real pe perioada din contract, astfel încât, să se ramburseze în totalitate sumele către bancă.

La data de 24 octombrie 2012, pârâta C. București a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat, între altele, excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Oradea, în raport de prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 13113/2012, pronunțată la data de 30 octombrie 2012, în Dosarul nr. x/271/2012, Judecătoria Oradea, secția civilă, a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de către pârâtă, și în consecință: a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București și a dispus înaintarea dosarului către această instanță.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Conform clauzei contractuale cuprinse în art. 7 din contractul încheiat între părți, acestea au dat eficiență prorogării convenționale de competență, convenind ca orice litigii privind contractul în discuție să fie soluționate de către instanțele din București.

Întrucât, prezenta cauză se referă la bunuri, și nu la statutul persoanelor, instanța a apreciat că o atare clauză este valabilă și determină competența teritorială în cauză, conform art. 19 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, s-a reținut, și sub aspectul competenței teritoriale de drept comun, raportat la art. 7, alin. (1) C. proc. civ., competența de soluționare a prezentei cauze revine Judecătoriei sectorului 1 București. Astfel, sediul pârâtei este în sectorul 1 București, adică, în circumscripția teritorială a Judecătoriei sectorului 1 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 12 noiembrie 2012, sub nr. x/299/2012.

Prin Sentința civilă nr. 19509/2014, pronunțată la data de 11 noiembrie 2014, în Dosarul nr. x/299/2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale absolute a Judecătoriei Sectorului 1 București; a declinat competența de soluționare a acțiunii privind pe reclamanții A., B. și pe pârâta C., în favoarea Judecătoriei Oradea; în temeiul art. 20 pct. 2 C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Cauzele conexate C383/06-C385 din 06 că "Este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsură necesară, un act normativ național care i se depune". În Cauzele reunite Oceano Grupo Editorial SA contra Rocio Murciano Quintero (C-240798), Salvat Editores SA contra Jose M. Sanchez Alcon Prades (C-241/98), Jose Luis Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) și Emilio Vinas Feliu (C-244/98), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Revine judecătorului învestit cu un litigiu ce ține de domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, ca atunci când aplică dispozițiile dreptului națională în vigoare la data faptelor, să le interpreteze, pe cât posibil, conform Directivei, în așa fel încât să fie aplicate din oficiu".

În egală măsură, s-a reținut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor, și că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale (parag. 103 și 104 din Hotărârea pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României).

În concluzie, având în vedere obiectul cererii formulate de reclamant, instanța a apreciat că, instanța națională nu numai că se poate sesiza din oficiu, ci are obligația de a se sesiza pentru a înlătura normele interne sau modalitățile de interpretare a acestora care sunt contrare dispozițiilor comunicate sau drepturilor fundamentale ale omului, recunoscute prin tratate.

Analizând excepția necompetenței teritoriale, din această perspectivă, instanța a constatat că reclamanții au sesizat în mod corect Judecătoria Oradea, conform regulilor de competență alternativă prevăzute de art. 7 alin. (2) și art. 10 pct. 1 C. proc. civ., întrucât banca pârâtă are o reprezentanță în localitatea Oradea, iar atât locul încheierii contractului care cuprinde clauzele cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv, cât și locul executării obligațiilor prevăzute de aceste clauze sunt în aceeași localitate, contractul fiind încheiat de pârâtă, prin Sucursala Oradea.

Instanța a mai reținut că, atunci când competența este alternativă, alegerea instanței competente din punct de vedere teritorial aparține reclamanților, potrivit art. 12 C. proc. civ., și că în urma introducerii acțiunii la Judecătoria Oradea, competența a fost stabilită în favoarea acestei instanțe, nemaiputând fi declinată către o altă instanță.

Totodată, instanța a reținut și că stabilirea competenței teritoriale pentru soluționarea acțiunii având ca obiect constatarea unor clauze abuzive din Contract nu se poate face conform art. 19 C. proc. civ., prin raportare la clauza atributivă de competență prevăzută la art. 8.2 din același contract, care are un vădit caracter abuziv, motiv pentru care nu produce efecte juridice, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Atunci când a invocat excepția necompetenței teritoriale, instanța Judecătoriei Sectorului 1 București a avut în vedere concluziile și argumentele Curții de Justiție a Uniunii Europene din Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98, care au fost reiterate și în jurisprudența recentă a Curții, cum ar fi cauza C-137/08, invocată de reclamant.

Instanța a constatat că situația din cauzele reunite analizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea citată se suprapune peste cea existentă în prezenta speță. În acest sens, instanța a reținut că, prin clauza cuprinsă la art. 10.3 din Contractul de credit încheiat cu reclamanții, care nu a fost negociată individual, pârâta a înlăturat dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 10 pct. 1 C. proc. civ., stabilind o competență teritorială exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul său principal, fapt ce a creat, cu încălcarea bunei- credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților contractante.

Instanța a apreciat că, susținerile pârâtei în sensul că părțile au convenit atribuirea competenței instanțelor judecătorești de la sediul central al băncii, sunt vădit neîntemeiate, având în vedere că aceasta face parte dintr-un contract standard preformulat, în care sunt schimbate doar elementele privind numele împrumutatului, valoarea și destinația creditului, perioada de rambursare, dobânda și garanțiile. Este de domeniul evidenței că, dacă o asemenea clauză putea fi negociată, reclamanții nu avea niciun interes să o accepte. De asemenea, s-a apreciat că invocarea de către pârâtă a clauzei cuprinsă la art. 8.2 din Contractul de credit este vădit neîntemeiată, instanța nefiind oprită să analizeze caracterul abuziv al unei clauze de faptul că în contract a fost cuprinsă o clauză, de asemenea contrară Legii nr. 193/2000, prin care consumator a declarat că a citit contractul și că acesta nu cuprinde clauze abuzive.

A considerat instanța că, în mod similar cu situația din cele două cauze ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, sus- citate, introducerea în contractul de credit încheiat cu reclamanții a clauzei de la art. 8.2 creează, cu încălcarea bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul pârâtului între drepturile și obligațiile părților contractante. Încălcarea bunei-credințe rezultă din forțarea de către pârâtă a concentrării tuturor litigiilor pe care le are sau le-ar putea avea cu consumatorii la instanța de la sediul său, deși contractele sunt încheiate prin intermediul reprezentanțelor pe care banca le are în țară, iar competența alternativă permite consumatorilor să se adrese instanței de la locul încheierii contractului. Prin stabilirea competenței teritoriale exclusive în favoarea instanțelor de la sediul său, banca își creează un avantaj față de clienți, prin aceea că minimizează costurile sale pentru susținerea litigiilor și reduce în mod semnificativ posibilitatea consumatorilor de a-și apăra interesele, din cauza cheltuielilor ridicate pe care le presupune deplasarea la instanță sau menținerea legăturii cu un avocat care se află la sute de kilometri distanță.

Mai mult, a reținut instanța, în prezentul dosar este ușor de observat că aceste efecte s-au produs, întrucât, atâta timp cât dosarul s-a aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanții au fost reprezentați de avocat D., care a fost prezent la termenul de judecată din data de 30 octombrie 2012. După înregistrarea cauzei pe rolul instanței din București, reclamanții nu s-au mai putut prezenta și nu au mai fost reprezentați și nici nu au îndeplinit obligațiile puse în vedere de instanță până la termen, motiv pentru care în baza art. 155

1

C. proc. civ. dosarul a fost suspendat la data de 15 octombrie 2015.

A considerat instanța că, judecarea dosarului de către o instanță situată la peste 500 km de domiciliul reclamanților, în pofida faptului că, potrivit dispozițiilor legale care reglementează competența teritorială, aceasta se putea stabili în favoarea instanței de la domiciliul lor, conform art. 7 alin. (2) și art. 10 pct. 1 C. proc. civ., reprezintă expresia dezechilibrului creat între părțile litigante, constituind o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, una dintre componentele acestei noțiuni fiind principiul "egalității armelor". Totodată, s-a considerat, dacă se dă eficiență clauzei atributive de competență cuprinsă în contractul de credit, se încalcă dreptul la apărare al reclamanților, consfințit de art. 24 din Constituția României, care include posibilitatea părții de a participa personal la ședința publică de judecată, precum și de a fi asistată sau reprezentată de un avocat. Instanța a avut în vedere faptul că nu trebuie omis nici obiectul litigiului, reprezentat de constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul prin care s-a stabilit competența teritorială exclusivă, prezența sau reprezentarea reclamanților în instanță și formularea de concluzii orale fiind importantă

În încercarea de convingere a judecătorului cu privire la temeinicia acțiunii.

Pentru toate aceste motive, instanța a constatat că este abuzivă clauza atributivă de competență cuprinsă la art. 8.2 din Contractul de credit, contravenind art. 1 lit. q) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, instanța a constatat că este contrară Directivei nr. 93/13/CEE și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, stabilirea competenței teritoriale în instanței de la sediul central al băncii, respectiv, Judecătoria Sectorului 1 București, în temeiul unei clauze abuzive, având ca efect crearea unei dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, între drepturile și obligațiile părților, precum și încălcarea principiului "egalității armelor" în procesul civil.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 20 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 20 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente să judece aceeași pricină.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Judecătoria Oradea și Judecătoria Sectorului 1 București - s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri irevocabile, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

În esență, conflictul de competență s-a ivit între Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Oradea, ambele instanțe declarându-se necompetente teritorial să soluționeze cauza, după cum au dat sau nu efecte constatării caracterului abuziv al clauzei atributivă de competență, inserată în contractul de credit încheiat de C. București - prin Sucursala Oradea, cu consumatorii A. și B.

Mai este de observat că ambele instanțe au reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu comercial, care are drept obiect constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive și plata unor sume de bani ce derivă din executarea unui contract de credit.

Înalta Curte constată că, prin art. 8.2 din Contractul de credit din data de 19 iunie 2008, a fost inserată clauza potrivit căreia, orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București.

Această clauză care conține prorogarea voluntară de competență în favoarea instanței de la sediul social al băncii, întrunește toate condițiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanță o analiză specifică unei cercetări judecătorești.

Astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a avut în vedere faptul că domiciliul reclamanților se află în Municipiul Oradea, jud. Bihor, la o distanță de peste 500 km depărtare de instanța stabilită ca fiind competentă, iar contractul de credit bancar nu s-a încheiat în localitatea în care se află sediul central al băncii, respectiv, București, ci în localitatea de domiciliu a reclamanților, printr-o sucursală a băncii. De asemenea, s-a reținut că la termenele de judecată acordate în fața Judecătoriei Oradea, reclamanții au fost reprezentați prin avocat D., în timp ce, după înregistrarea cauzei pe rolul instanței din București, reclamanții nu s-au mai putut prezenta și nu au mai fost reprezentați.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța a procedat la aplicarea unei prezumții de nulitate, prin simpla constatare a existenței unei clauze atributive de competență într-un contract încheiat cu un consumator.

Din acest punct de vedere sunt justificate considerentele Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care a reținut, în funcție de jurisprudența evocată a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240 din 98 și C-244 din 98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Slavat Editores), obligația instanței naționale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator și poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În aceste condiții, clauza atributivă de competență nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun, înscrisă în art. 7 alin. (1), coroborat cu art. 10 alin. (1) C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 7 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, Înalta Curte va stabili competența în favoarea Judecătoriei Oradea, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluționării litigiului.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei - constatare nulitate absolută clauză abuzivă -, având în vedere faptul că instanța în circumscripția căreia pârâta C. București are reprezentanță este Judecătoria Oradea, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Oradea și, în considerarea prevederilor art. 7 alin. (2) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. București, în favoarea Judecătoriei Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2015.

Procesat de GGC - GV