ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 379/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă, la data de 05 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. București, pentru constatare caracter abuziv al unor clauze inserate în contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 18.04.2008 și restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de acordare, diferența între dobânda contractuală și DAE, cu stabilirea DAE la nivelul dobânzii contractuale, modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi din contract și restituirea sumelor reținute în temeiul clauzelor abuzive.

La data de 08 august 2016, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței instanței de judecată, excepția netimbrării acțiunii și excepția prescripției dreptului reclamanților de a solicita sumele pretinse a fi fost încasate în plus de către pârâtă în mod abuziv, pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 10943, pronunțată la data de 26 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Timișoara, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cererii formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. București, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Potrivit art. 13.5 din contractul de credit încheiat între părți s-a convenit ca eventualele litigii să fie soluționate de instanțele judecătorești din municipiul București.

Cum competența teritorială la data încheierii contractului de credit, 18.04.2008, era reglementată prin norme de la care părțile puteau deroga, s-au apreciat prevederile contractuale ca având putere de lege în temeiul art. 969 C. civ.

Astfel, în considerarea prevederilor art. 19 C. proc. civ. [corespundent al art. 126 alin. (1) noul C. proc. civ..], părțile, la data incheierii contractului de credit au stabilit o competenta teritoriala convenționala, in cazul apariției oricărui litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 13.5 din Contractul de credit "Orice litigiu in legătura cu prezentul Contract care nu s-a putut soluționa amiabilă intre parti, va fi soluționat de instanțele judecătorești competente din București."

Prin urmare, a reținut instanța, prin contractul de credit, părțile, având in vedere prevederile art. 19 C. proc. civ. 1865 (in vigoare la data încheierii Contractului de credit), in baza acordului de voința exprimat, au încheiat o convenție atributivă de competență prin care au convenit o prorogare convențională de competenta teritoriala. Astfel, prin convenția atributiva de competenta, părțile au stabilit ca in cazul declanșării oricărui litigiu, in legatura cu contractul de credit, instanța care va avea competenta teritoriala sa judece litigiul sa fie instanța (competenta din punct de vedere material si teritorial) din București.

Potrivit prevederilor art. 107 alin. (1) noul C. proc. civ., regula generală o constituie competenta de la sediul paratului. Or, sediul (social) al paratei este in București, astfel incat competenta teritoriala de drept comun este cea de la sediul pârâtei.

Mai mult, s-a reținut, în ceea ce privește competenta convenționala, dispozițiile art. 126 alin. (1) noul C. proc. civ. (corespondent al art. 19 C. proc. civ. 1865), prevăd că, in litigiile privitoare la bunuri, părțile pot să dispună să fie judecate si de alte instanțe (decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial sa judece).

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanța a reținut că, în virtutea principiului neretroactivității legii civile, prevederile evocate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a codului. Instanța a subliniat faptul că legea sub incidența căreia a fost încheiat contractul în discuție permitea părților să realizeze o astfel de alegere de competență, deoarece, este vorba despre competența reglementată de norme de ordine privată.

Mai mult decât atât, instanța a remarcat faptul că nici din cuprinsul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, nu rezultă faptul că ar fi interzisă alegerea de competență, ci, în materia protecției drepturilor consumatorilor, a fost condiționat dreptul părților de a opta în acest sens de nașterea dreptului la despăgubire.

Prin urmare, atât prorogarea convențională de competentă, cat si competenta teritoriala de drept comun, indică o singura instanța competenta teritorial să judece acest litigiu, respectiv, instanța competentă material si teritorial de la sediul social al paratei.

În prezenta cauză, s-a reținut, este dedus judecății un litigiu determinat de executarea unui contract încheiat cu un consumator, ceea ce face să devină deplin aplicabile dispozițiile art. 3 și art. 6 ale Directivei nr. 93/13/CEE, implementată la nivel național prin Legea nr. 193/2000. Însă, niciunul din normativele menționate nu justifică prezumția de abuz ca planând asupra clauzei atributive de competență într-un contract de acest gen, ci, în acord cu dispozițiile acestora se impune verificarea dacă aceasta este inserată în contract fără negociere, cu încălcarea bunei-credințe și dacă este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, pentru a putea fi declarată abuzivă.

În același sens se impune și concluzia Curții de Justiție a Uniunii Europene cuprinsă în hotărârea pronunțată în procedura hotărârii preliminare, în cauza C137/08, privind pe VB Penzugyi Lizing Zrt. vs. F.Schneide, în sensul că instanța națională trebuie să dispună chiar din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie o competență jurisdicțională exclusivă inserată în contractul dintre furnizor și consumator, contract care face obiectul litigiului, intră în domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE și, în caz afirmativ, să aprecieze, eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Instanța a remarcat faptul că, în prezenta cauză, analizarea eventualului caracter abuziv al clauzei atributive de competență, constituie un demers care poate fi întreprins numai de către instanța competentă, potrivit dispozițiilor procedurale și în concordanță cu alegerea de competență efectuată de părți, a cărei validitate se prezumă până la o concluzie contrară care ar putea fi reținută doar de către instanța învestită în temeiul ei.

Prin urmare, dat fiind faptul că sediul pârâtei este situat în București, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 23 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Judecătoria Sectorului 1 București, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 400, pronunțată la data de 16 ianuarie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamanți; a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. București, în favoarea Judecătoriei Timișoara; a constatat ivit conflictul negativ de competență, și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța în drept să hotărască asupra conflictului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele motive:

Instanța a constatat că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă acțiunea formulată de reclamanții-consumatori A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., în temeiul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și O.U.G. nr. 50/2010, prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x/18.04.2008 referitoare la modificarea unilaterală a procentelor de dobândă și la comisionul de acordare.

Instanța a reținut că regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

De asemenea, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în afara acestei instanțe, reclamantul consumator mai poate sesiza, la alegerea sa (conform art. 116 C. proc. civ.), și instanța de la domiciliul său, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Astfel, instanța a apreciat că prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă norme de drept procedural, din moment ce sunt înscrise în C. proc. civ., acestea fiind aplicabile tuturor proceselor și cererilor introduse începând cu 15.02.2013, indiferent de momentul încheierii contractului dintre părți.

Instanța a mai reținut și dispozițiile art. 126 C. proc. civ. potrivit cărora părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă. Așa cum rezultă din art. 126 alin. (2) C. proc. civ., în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, părțile pot conveni alegerea instanței competente, numai după nașterea dreptului la despăgubire, iar orice convenție contrară este considerată nescrisă.

De asemenea, instanța a avut în vedere și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C-137/08 privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, precum și Directiva nr. 93/13/CEE .

În cauza menționată, prin intermediul întrebării adresate Curții, instanța de trimitere urmărește să determine responsabilitățile care îi revin, în temeiul dispozițiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă. Instanța națională întreabă în special dacă, într-o astfel de situație, are obligația de a efectua o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt și de drept necesare pentru aprecierea existenței unei astfel de clauze, în cazul în care dreptul național nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre părți.

Răspunzând acestei întrebări, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

De asemenea, Curtea a statuat că, având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alin. (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Pentru a asigura protecția urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract.

Astfel, în cadrul atribuțiilor care îi revin în temeiul dispozițiilor directivei, instanța națională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanța menționată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerințele privind protecția consumatorului prevăzute de directiva menționată.

În ceea ce privește prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanța națională, rezultă din dispozițiile coroborate ale articolelor 1 și 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabilește competența jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator și nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Pentru a garanta eficacitatea protecției consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanța națională trebuie, prin urmare, în toate cazurile și indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator.

În ceea ce privește o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor și care conferă o competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Trebuie să se arate că clauza la care se referă întrebarea instanței naționale în acțiunea principală, la fel ca și o clauză care are ca obiect conferirea competenței, pentru toate litigiile care decurg din contract, instanței în raza căreia se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, creează în sarcina consumatorului obligația de a se supune competenței exclusive a unei instanțe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în fața acesteia. În cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s-ar putea dovedi disuasive și l-ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare. O astfel de clauză intră, așadar, în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la punctul 1 lit. q) din anexa la directivă.

În plus, o astfel de clauză de stabilire a competenței jurisdicționale exclusive permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activității sale profesionale în fața unei singure instanțe, care nu este cea în raza căreia are reședința consumatorul, ceea ce facilitează în același timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menționat în instanță și o face mai puțin oneroasă.

Concluzia Curții sub acest aspect a fost în sensul că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată și care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Analizând contractul de credit nr. x/18.04.2008, strict prin prisma competenței teritoriale, instanța a reținut că, potrivit art. 13.5, "litigiile rezultate din prezentul contract care nu pot fi soluționate pe cale amiabilă se soluționează de instanțele de judecată competente din București."

În primul rând, instanța a apreciat că dispozițiile art. 13.5 din contractul de credit dedus judecății nu determină competența teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 București, întrucât nu conțin o determinare neechivocă a instanței competente, sintagma "instanțele judecătorești din București" nefiind suficientă pentru alegerea instanței. Cu toate acestea, având în vedere că sediul pârâtei se află în București, instanța a constatat că a fost stabilită astfel o competență exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul furnizorului de servicii profesionist.

În al doilea rând, având în vedere că actul juridic a cărui nulitate parțială se solicită a fi constatată a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a C. proc. civ. (15.02.2013), sancțiunea considerării clauzei privind alegerea de competență ca nescrisă, prevăzută de art. 126 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu este aplicabilă.

Cu toate acestea, a considerat instanța, este de reținut că, în jurisprudența sa (Costa vs. Enel din 15.7.1964), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre și că, obiectivul integrării pe care îl urmărește Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre, supremația dreptului comunitar asupra celui național fiind o condiție sine qua non a integrării. În consecință, aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul național.

Prin urmare, având în vedere jurisprudența CJUE anterior menționată, instanța de judecată este obligată din oficiu să procedeze la analizarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind alegerea de competență exclusiv la sediul băncii.

Astfel, instanța a analizat în continuare dacă alegerea competenței instanței de la sediul furnizorului poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din înscrisurile depuse rezultă că domiciliul reclamantei A. se află în raza de competență a Judecătoriei Timișoara, în timp ce domiciliul reclamantului B. se află în raza de competență a Judecătorie Deva, la o distanță vădit considerabilă de instanța stabilită ca fiind competentă. Dată fiind distanța mare dintre localitatea de domiciliu a reclamanților și instanța apreciată ca fiind competentă teritorial se creează o prezumție în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s-ar putea dovedi disuasive și l-ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare.

Instanța a apreciat că un indiciu în acest sens este și faptul reclamanții nu s-au prezentat la termenul de judecată din fața Judecătoriei Sectorului 1 București, invocând excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe.

Mai mult decât atât, noua reglementare din C. proc. civ. a preluat principiile ce s-au conturat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește competența teritorială în materia consumatorilor, în acest sens fiind relevante dispozițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează în mod expres ineficacitatea unei clauze atributive de competență prevăzute anterior nașterii dreptului la acțiune, acest text de lege constituind preluarea în dreptul intern chiar a interpretării date de Curte dispozițiilor Directivei.

În consecință, instanța a apreciat că nu se putea da eficacitate unei clauze atributive de competență care, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interpretat în sensul hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C-137/08 privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, este abuzivă făcând parte din categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la punctul 1 lit. q) din anexa la directivă, sancțiunea considerării ca abuzivă fiind asimilată unei nulități absolute și parțiale care trebuie invocată de instanță din oficiu, cu atât mai mult cu cât consumatorul a învederat caracterul abuziv al clauzei prin notele scrise depuse la 24.02.2015.

Astfel, s-a reținut, clauza atributivă de competență este considerată abuzivă și nu produce niciun efect, Judecătoria Sectorului 1 București neputându-și astfel întemeia competența pe această clauză, atâta timp cât voința reclamanților a fost să sesizeze instanța de la unul dintre domiciliile acestora.

În acest sens, s-a mai reținut că, din jurisprudența Curții în materia protecției consumatorului, (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. v Roció Murciano Quintero), instanța a reținut că, s-a stabilit că este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanța de la sediul acestuia din urmă.

În speță, opțiunea reclamanților-consumatori a fost în sensul soluționării cauzei de instanța de la domiciliul reclamantei A., respectiv de Judecătoria Timișoara, la care a introdus inițial cererea de chemare în judecată, de vreme ce și această instanță este competentă, opțiune susținută de prevederile art. 116 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, ca instanță de la domiciliul consumatorului.

Față de dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente, instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța în drept să hotărască asupra conflictului de competență, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Judecătoria Timișoara și Judecătoria Sectorului 1 București- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

În esență, conflictul de competență s-a ivit între Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Timișoara, ambele instanțe declarându-se necompetente teritorial să soluționeze cauza, după cum au dat sau nu efecte clauzei atributivă de competență inserată în contractul de credit încheiat cu C. S.A. București, de consumatorii A. și B..

Mai este de observat că, instanțele au reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu comercial, care are drept obiect constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive și plata unor sume de bani ce derivă din executarea unui contract de credit.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte constată că nașterea conflictului între cele două judecătorii este determinată de competența teritorială reglementată de art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., potrivit cu care, "În afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8.instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor".

Înalta Curte observă că, prin art. 13.5 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x încheiat de părți la data de 18 aprilie 2008, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, "Litigiile rezultate din prezentul Contract care nu pot fi soluționate pe cale amiabilă se soluționează de instanțele de judecată competente din București".

Această clauză care conține prorogarea voluntară de competență în favoarea instanței de la sediul social al băncii, întrunește toate condițiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanță o analiză specifică unei cercetări judecătorești.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere și faptul că este situată la o distanță mare de localitatea de domiciliu a reclamanților, iar deplasarea și cheltuielile implicate pentru deplasarea lor la această instanța ar putea avea un caracter disuasiv și i-ar putea determina să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare, împrejurare invocată și de aceștia.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reține, în funcție de jurisprudența evocată a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 și C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Slavat Editores), obligația instanței naționale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator și poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Astfel, corect Judecătoria Sectorului 1 București a avut în vedere faptul că, o asemenea prevedere este considerată nescrisă (inexistentă) în lumina prevederilor art. 126 alin. (2) Noul C. proc. civ. și nu poate justifica alegerea instanței în a cărei circumscripție se află sediul central al băncii. Prin urmare, nu se poate considera că instanța a procedat la aplicarea unei prezumții de nulitate, prin simpla constatare a existenței unei clauze atributive de competență într-un contract încheiat cu un consumator.

În aceste condiții, clauza atributivă de competență nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență stabilind competența teritorială de soluționare în favoarea Judecătoriei Timișoara, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluționării litigiului.

Se reține că, în speță este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamanților, adică, a consumatorului, de constatare a nulității unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competența fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Aceeași definiție a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

În raport de toate aceste criterii, competența teritorială aparține instanței de la domiciliul reclamanților, instanța competentă potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ.. În speță, așa cum s-a mai arătat, domiciliul reclamanților se află situat în circumscripția Judecătoriei Timișoara.

Examinând competența și sub aspect material, Înalta Curte reține că, față de prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) Noul C. proc. civ., prin raportare la art. 123 alin. (1) Noul C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță revine Judecătoriei, valoarea cererii fiind de până la 200.000 RON, astfel încât, va rămâne competentă să judece instanța învestită prin declinare.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă-, având în vedere faptul că instanța în circumscripția căreia reclamanții își au domiciliul este Judecătoria Timișoara, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestei judecătorii și, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., cu referire la art. 126 alin. (1) și alin. (2) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2017.