ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 91/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 18.04.2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. prin Sucursala Iuliu Maniu Timișoara, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă a băncii la calculul dobânzii finale și eliminarea acesteia/acestora și al clauzei privind comisionul de acordare credit (art. 1.2, 1.3, 5.1, 5.4 din contractul de credit), respectiv obligarea pârâtei să le elimine din contractul de credit și să plătească reclamanților toate sumele plătite ca și nedatorate în temeiul contractului de credit rezultate din ratele plătite deja, de la prima rată (21.05.2009) care cuprinde dobânda majorată cu 2 puncte și până la ultima rată în cuantumul nedatorat, urmând ca aceste sume să fie actualizate conform indicelui de inflație și la care se vor calcula dobânzile legale până la data plății efective de către pârâtă; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată indirect în contractul de credit și eliminarea acesteia (art. 6.3 din contract); stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU- pentru efectuarea plăților în temeiul contractului menționat la valoarea de la momentul semnării contractului, adică calcularea și plata ratelor lunare și a tuturor rambursărilor contractului, la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă contractuală, obligarea pârâtelor să restituie reclamantei sumele plătite în plus de către aceasta, urmând ca aceste sume să fie actualizate conform indicelui de inflație și la care se vor calcula dobânzile legale până la data plății efective.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, art. 966-970 C. civ., art. 1578 C. civ., art. 75-76 din Legea nr. 296/2004 și Directiva CJUE nr. 93/13/CEE.

La termenul din 16.09.2016 instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Timișoara, rămânând în pronunțare asupra acesteia.

Analizând excepția necompetenței teritoriale, instanța a găsit-o întemeiată având în vedere că prin art. 8.2 din contractul de credit nr. x/19.08.2008 s-a stabilit că orice litigiu în legătură cu prezentul contract va fi soluționat de instanțele judecătorești din București.

Având în vedere că sediul pârâtei este în sectorul 1 București, instanța va face aplicarea în cauză și a dispozițiilor art. art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează competența generală a instanței de la domiciliul pârâtului.

Având în vedere convenția atributivă de competență, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 126 alin. (1) N. C. proc. civ., a admis excepția și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

În consecință, prin sentința civilă nr. 10291/16.09.2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Timișoara și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 14 iunie 2016, sub nr. x/2016.

Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 22390/2016 din 09.12.2016 a admis excepția de necompetență teritorială; a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamanți în favoarea Judecătoriei Timișoara, a constatat existența conflictului negativ de competență; potrivit art. 134 C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata, dosarul cauzei fiind înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, competentă să soluționeze conflictul ivit între Judecătoria Timișoara și respectiv, Judecătoria Sectorului 1 București.

La termenul din data de 9.12.2016, instanța din oficiu a invocat excepția necompetenței teritoriale.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., instanța a reținut următoarele:

Prezenta acțiune, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unora dintre clauzele contractuale inserate în contractul de credit nr. x/19.08.2008, stabilirea -înghețarea cursului de schimb la momentul contractării, curs care sa fie valabil pentru toata perioada contractului.

Retine instanța că acest contract a fost încheiat între C. S.A. prin Sucursala Timișoara și reclamanți, aceștia fiind consumatori în sensul Legii nr. 193/2000, contractul purtând ștampila acestei Sucursale.

În cuprinsul contractului de credit menționat, la art. 8.2, s-a impus ca litigiile și neînțelegerile de orice fel dintre părți vor fi soluționare de părți pe cale amiabilă, iar dacă nu se ajunge la un acord, competența aparține instanțelor judecătorești din București.

Art. 126 alin. (2) din prevede că în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor (cum este cazul prezentei acțiuni), precum și alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prev. la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă".

Ca atare, instanța a constatat că nu poate fi invocată în speță clauza atributivă de competență inserată în contractul părților (având în vedere că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 18.04.2016, după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ.), câtă vreme aceasta a fost redactată la momentul încheierii contractului de credit, respectiv 19.08.2008, iar nu după nașterea dreptului la despăgubire, cum impune textul de lege în mod imperativ.

În consecință, o asemenea prevedere este considerată nescrisă (inexistentă) în lumina prevederilor legale amintite și nu poate justifica alegerea instanței în a cărei circumscripție se află sediul central al Băncii.

Conform dispozițiilor de drept comun, regula în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Această competență este una relativă, nefiind reglementată prin norme de ordine publică și, totodată, alternativă, putând fi incidente în cauză și alte norme de competență teritorială.

Se reține, în esență, că în această materie s-a reglementat o competență teritorială alternativă, reclamantul având alegerea între două sau mai multe instanțe simultan competente, conform art. 116 din C. proc. civ. Odată introdusă cererea la una din instanțele prevăzute de lege ca deopotrivă competentă, respectiva instanță este legal învestită, neputându-și declina competența.

Or, în speță, se reține că față de petitul cererii - acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenția de credit în care reclamantul are calitatea de consumator în relația cu banca - Judecătoria Timișoara era deopotrivă competentă să soluționeze prezenta cauză, în calitate de instanță de la domiciliul reclamantului.

Față de aspectele reținute, având în vedere prevederile art. 113 pct. 8 din C. proc. civ., se reține că instanța competentă pentru soluționarea cererii de față este judecătoria pentru care a optat reclamantul, respectiv Judecătoria Timișoara.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, Judecătoria Timișoara și Judecătoria Sectorului 1 București s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Se reține că, în speță este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamantei, adică, a consumatorului, de constatare a nulității unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competența fiind, într-adevăr, una alternativă.

Înalta Curte mai observă că, prin art. 8.2 din contractul de credit, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, în cazul în care o soluție amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluționare instanțelor judecătorești din București.

Această clauză care poate conține prorogarea voluntară de competență în favoarea instanței de la sediul social al băncii, întrunește toate condițiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanță o analiză specifică unei cercetări judecătorești.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere și faptul că este situată la o distanță mare de localitatea de domiciliu a reclamanților, iar deplasarea și cheltuielile implicate pentru deplasarea la această instanța ar putea avea un caracter disuasiv și ar putea determina renunțarea la orice acțiune în justiție sau la orice apărare, împrejurare invocată și de aceasta.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reține, în funcție de jurisprudența evocată a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 și C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Slavat Editores), obligația instanței naționale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator și poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În aceste condiții, clauza atributivă de competență de drept comun nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., greșit reținută de prima instanță de trimitere, ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență stabilind competența teritorială de soluționare în favoarea Judecătoriei Timișoara, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluționării litigiului.

Se reține că, în speță este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamanților, adică, a consumatorului, de constatare a nulității unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competența fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Aceeași definiție a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă- Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Timișoara și, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 126 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2017.