ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1061/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin la data de 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. București, solicitând instanței constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse de Capitolul II.4 din Contractul de credit nr. x din data de 30.09.2008, obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare de la data încheierii contractului, respectiv, 30.09.2008, și, de asemenea, obligarea pârâtei să achite și contravaloarea dobânzii legale aferente intervalului de timp cuprins între momentul plății comisionului și momentul restituirii acestuia instituit în mod nelegal de către C. S.A.; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26 septembrie 2016, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin și inadmisibilitatea cererii privind eliminarea clauzelor din contractul de credit bancar, iar, pe fond, a apreciat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată în fapt și în drept.

Prin sentința civilă nr. 3516, pronunțată la data de 28 noiembrie 2016, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Drobeta- Turnu Severin a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A. București, în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Potrivit art. 113 alin. (1) C. proc. civ. în afara instanțelor prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ. mai sunt competente, potrivit pct. 8, instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Instanța a reținut că, prin contractul de credit încheiat între părți, la art. 13.5 s-a convenit ca soluționarea litigiilor decurgând din respectivul contract să se facă de instanțele judecătorești din București, respectiv, de la sediul profesionistului, pârât în cauză, și a apreciat că, este de precizat că potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 consumatorul poate promova acțiune în constatarea unor clauze abuzive în cadrul unui contract încheiat cu un profesionist, pe calea unei acțiuni în condițiile legii.

S-a apreciat că, prevederile contractuale cuprinse în art. 13.5 din contractul de credit nu se înscriu în limitele art. 126 alin. (1) C. proc. civ., întrucât convenția părților nu a prevăzut ca procesele privitoare la respectivul contract să fie judecate de alte instanțe decât acelea care potrivit legii ar fi competente teritorial să le judece și astfel devine inaplicabilă prevederea alin. (2) a aceluiași articol, în sensul că în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorului, părțile pot conveni alegerea instanței competente numai după nașterea dreptului la despăgubire, în caz contrar convenția este considerată ca nescrisă.

Cum convenția părților are putere de lege între acestea, s-a apreciat că se impune declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la sediul pârâtei, respectiv, Judecătoria sectorului 1 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 12 ianuarie 2017, sub nr. x/2017.

Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 98/2017, pronunțată la data de 02 februarie 2017, în dosarul nr. x/2017, a admis excepția necompetenței teritoriale în cauza formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin; a constatat intervenit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Drobeta Turnu Severin, și a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele motive:

Sub aspectul naturii de clauză abuzivă a art. 13.5. din contractul de credit clauză atributivă de competență, instanța a reținut că aceasta exclude sau obstrucționează dreptul consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE și care intră în noțiunea de clauze abuzive. Instanța a reținut că această clauză produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, având în vedere că reclamantul, în calitatea sa de consumator, este pus în situația de a nu putea fi prezent la judecată, date fiind costurile pe care le antrenează deplasarea sa la București pentru a participa în mod efectiv la proces.

În susținerea considerentelor de mai sus, instanța a reținut și jurisprudența CJUE în materie, respectiv, hotărârea pronunțată în procedura chestiunilor preliminare în Cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva D., în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, din contractul încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, ce face obiectul unui litigiu cu care este sesizată, intră în domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE și, în caz afirmativ, să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze. Considerentele precitate sunt aplicabile cauzei și se impun în considerarea aplicării principiului priorității și efectivității dreptului comunitar față de norma națională.

Din punct de vedere al dispozițiilor art. 126 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că "în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire; orice convenție contrară este considerată ca nescrisă", instanța a reținut că normele comunitare primează normelor naționale, analiza clauzei abuzive făcându-se pentru aplicarea Directivei nr. 93/13/CEE, transpusă prin Legea nr. 193/2000 și dându-se eficiență art. 6 din Legea nr. 193/2000. Ca urmare, nu s-a luat în discuție efectele normelor juridice în caz de succesiune de legi în timp, principiul activității legii civile și al neretroactivității legii civile.

Reținând considerentele de ordin comunitar și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța a apreciat că o astfel de clauză atributivă de competență (art. 13.5. din contractul de credit) are o natură abuzivă, că nu poate produce efecte asupra consumatorului, motiv pentru care instanța a analizat excepția de necompetență teritorială prin raportare la normele juridice care reglementează competența teritorială în cauzele referitoare la bunuri.

Instanța a reținut că reclamanții au dreptul de alegere între mai multe instanțe deopotrivă competente potrivit art. 116 C. proc. civ., instanțe determinate prin raportare la disp. art. 107 C. proc. civ., sediul pârâtei, art. 109 C. proc. civ. sediul dezmembrământului fără personalitate juridică, pentru obligațiile care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului, 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

În aplicarea disp. art. 109, 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța a considerat că, instanța competentă teritorial și alternativ în a soluționa cererea de chemare în judecată este Judecătoria Drobeta- Turnu Severin, instanță sesizată de reclamant cu respectarea limitelor de exercitare a dreptului de opțiune.

A mai reținut instanța că, în toate cazurile de competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului (art. 116 C. proc. civ.), iar, în situația în care acesta sesizează una din instanțele competențe alternativ nu se poate susține ca întemeiată excepția necompetenței teritoriale, atâta tip cât formularea cererii la una din instanțele competente potrivit legii este expresia exercitării dreptului de opțiune al reclamantului între mai multe instanțe deopotrivă competente prin normele juridice precitate.

Având în vedere că reclamantul a înțeles să sesizeze instanța de la domiciliul lui, instanța care prin raportare la dispozițiile art. 109, 113 alin. . 1 pct. 8 C. proc. civ. era deopotrivă competentă să soluționeze cerere, alternativ cu instanța de la sediul pârâtului, instanța a apreciat că, în mod greșit, Judecătoria Drobeta- Turnu Severin a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, ca instanța de la sediul pârâtei.

În consecință, având în vedere că Judecătoria Drobeta- Turnu Severin era competentă, fiind instanța de la sediul dezmembrământului pârâtei prin al cărei reprezentant s-a încheiat contractul de credit și instanța de la domiciliul consumatorului, aleasă de către reclamanți în exercitarea dreptului lor de opțiune și că nu mai exista posibilitatea de a se declina competența de soluționare a cererii, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta- Turnu Severin.

Din punct de vedere al dreptului comunitar, s-a reținut că, în jurisprudența sa (Costa vs. Enel din 15.07.1964), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene, obiectivul integrării pe care îl urmărește Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare, indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).În consecință, aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul național.

În jurisprudența Curții în materia protecției consumatorului, (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. v Roció Murciano Quintero), s-a stabilit că este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanța de la sediul acestuia din urmă.

În raport de aceste considerente, instanța a apreciat că lipsa posibilității instanței de a invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale, ar lipsi de efecte reglementările dreptului comunitar și ar îngrădi într-un mod nejustificat accesul efectiv la justiție al consumatorului.

De altfel, instanța a constatat că, prin susținerile de la termenul de judecată din 28.11.2016 pe rolul Judecătoriei Drobeta- Turnu Severin, reclamantul a solicitat respingerea excepției necompetenței teritoriale, susținând că, este competentă Judecătoria Drobeta- Turnu Severin.

Având în vedere că obiectul litigiului de față este acțiunea în constatarea clauzelor abuzive dintr-un contract de credit, iar reclamanții au domiciliul în municipiul Drobeta- Turnu Severin, față de prevederile legale menționate mai sus, precum și față de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, instanța a apreciat că Judecătoria Sectorului 1 București nu este competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Judecătoria Drobeta Turnu Severin și Judecătoria Sectorului 1 București- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

În esență, conflictul de competență s-a ivit între Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Drobeta Turnu Severin, ambele instanțe declarându-se necompetente teritorial să soluționeze cauza, după cum au dat sau nu efecte clauzei atributivă de competență inserată în contractul de credit încheiat cu C. S.A. București, de consumatorii A. și B..

Mai este de observat că, instanțele au reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu comercial, care are drept obiect constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive și plata unor sume de bani ce derivă din executarea unui contract de credit, reclamanții- consumatori, prin cererea introductivă, învestind Judecătoria Drobeta Turnu Severin cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute parțiale a unui contract de credit bancar, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte constată că nașterea conflictului între cele două judecătorii este determinată de competența teritorială reglementată de art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., potrivit cu care, "În afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8.instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor".

Înalta Curte observă că, prin art. 13.5 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x încheiat de părți la data de 30 septembrie 2008, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, "Litigiile rezultate din prezentul Contract care nu pot fi soluționate pe cale amiabilă se soluționează de instanțele de judecată competente din București".

Această clauză care conține prorogarea voluntară de competență în favoarea instanței de la sediul social al băncii, întrunește toate condițiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanță o analiză specifică unei cercetări judecătorești.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere și faptul că este situată la o distanță mare de localitatea de domiciliu a reclamanților, iar deplasarea și cheltuielile implicate pentru deplasarea lor la această instanța ar putea avea un caracter disuasiv și i-ar putea determina să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare, împrejurare invocată și de aceștia.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reține, în funcție de jurisprudența evocată a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva D., cauza C-240/98 și C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Slavat Editores), obligația instanței naționale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator și poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva D. s-a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situația de inegalitate existentă între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract, asigurată de instanța națională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce privește o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist, care conferă o competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Astfel, corect Judecătoria Sectorului 1 București a avut în vedere faptul că, o asemenea prevedere este considerată nescrisă (inexistentă) în lumina prevederilor art. 126 alin. (2) Noul C. proc. civ. și nu poate justifica alegerea instanței în a cărei circumscripție se află sediul central al băncii. Prin urmare, nu se poate considera că instanța a procedat la aplicarea unei prezumții de nulitate, prin simpla constatare a existenței unei clauze atributive de competență într-un contract încheiat cu un consumator.

În consecință, referitor la competența teritorială, Înalta Curte reține că clauza atributivă de competență inserată la art. 13.5 din convenția de credit intră în categoria celor având ca efect obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, apreciază că aceasta nu poate produce efecte.

În aceste condiții, clauza atributivă de competență nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență stabilind competența teritorială de soluționare în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluționării litigiului.

Se reține că, în speță este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamanților, adică, a consumatorului, de constatare a nulității unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competența fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Aceeași definiție a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Totodată, Înalta Curte reține incidența în speță și a art. 126 alin. (2) noul C. proc. civ., potrivit căruia în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire, orice convenție contrară fiind considerată nescrisă, și, având în vedere că dreptul la despăgubire se naște doar subsecvent constatării caracterului abuziv și anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competență în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia, lipsește de eficiență respectiva clauză.

În raport de toate aceste criterii, competența teritorială aparține instanței de la domiciliul reclamanților, instanța competentă potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., iar, în speță, așa cum s-a mai arătat, domiciliul reclamanților se află situat în circumscripția Judecătoriei Drobeta Turnu Severin.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulității absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speță, legiuitorul a prevăzut o competență alternativă în favoarea instanțelor de la domiciliul consumatorului.

În speță, reclamanții A. și B. au calitatea de consumatori în raport cu pârâta profesionist, ceea ce, în raport de natura și obiectul acțiunii, atrage competența teritorială a instanței de la domiciliul acestora, respectiv, a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, iar prin înregistrarea acțiunii de către reclamanți pe rolul acestei Judecătorii, instanța supremă apreciază că aceștia și-au exprimat astfel opțiunea pentru această instanță, conform art. 116 noul C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, instanța nemaiputându-și declina competența.

Examinând competența și sub aspect material, Înalta Curte reține că, față de prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) Noul C. proc. civ., prin raportare la art. 123 alin. (1) Noul C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță revine Judecătoriei, valoarea cererii fiind de până la 200.000 RON, astfel încât, va rămâne competentă să judece instanța învestită prin declinare.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă-, având în vedere faptul că instanța în circumscripția căreia reclamanții își au domiciliul este Judecătoria Drobeta Turnu Severin, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestei judecătorii și, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., cu referire la art. 126 alin. (1) și alin. (2) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2017.