ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3798/2013

Asupra

recursului de față,

Tribunalul

Gorj, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 43/2012 de la 10 aprilie

2012 a respins excepția prematurității introducerii acțiunii invocată de pârâta

SC B. SA și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC M.

SRL și însușită de reclamantul P.I. prin cumpărarea dreptului litigios în contradictoriu

cu pârâta SC B. SA, cu motivarea că reclamanta a realizat procedura de

conciliere cu pârâta, între părți nu s-a încheiat un contract, nu sunt dovezi

că s-ar fi realizat un acord de voință între părți cu privire la achiziționarea

de materiale de către pârâtă de la reclamantă, iar reclamantul însuși prin

reprezentant a recunoscut inexistența contractului sau a unei înțelegeri

anterioare între părți.

Prin decizia

nr. 142/2012 de la 11 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a

civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.I., reținând că

pe niciunul dintre exemplarele originale ale facturii litigioase nu există

semnătura sau parafa pârâtei, marfa nu aparținea SC M. SRL, iar SC B. SA nu a

înțeles să o cumpere, evidențierea operațiunii în documentele contabile și

fiscale ale SC M. SRL nefiind opozabilă pârâtei.

Împotriva

acestei decizii, reclamantul P.I. a formulat recurs, solicitând admiterea

acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate și, pe fond, admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată, invocând drept motive de nelegalitate

disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În

argumentarea motivelor de recus, s-a învedereat că, potrivit art. 1909 C. civ.,

în materia bunurilor mobile, posesiunea de bună credință valorează titlu de

proprietate, astfel încât motivarea instanței de apel în sensul că nu erau

proprietarii mărfii este nefondată, iar înțelegerea părților asupra mărfii și

asupra prețului a existat din moment ce denumirea acesteia - scule pentru

prelucrări - a fost înscrisă în factură și livrată efectiv și prețul a fost, de

asemenea, menționat.

Înalta Curte,

analizând cererea de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate invocate,

respectiv a art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Raportat la

situația de fapt stabilită, instanța de apel, în mod judicios, a apreciat că nu

sunt îndeplinite condițiile art. 1294 și 1295 C. civ., între părți neexistând

niciun contract având ca obiect livrare marfă, contract care să constituie

izvor al unei obligații de plată din partea SC B. SA ori vreo comandă sau orice

alt înscris din partea acesteia din care să rezulte că s-ar fi solicitat

livrarea unei anumite cantități de marfă și din care să rezulte intenția

neechivocă a intimatei-pârâte de a stabili raporturi juridice cu reclamanta.

Recurentele

din prezenta cauză, în calitate de moștenitoare ale reclamantului P.I.,

decedat, nu a făcut dovada niciunui drept real sau de creanță opozabil SC B.

SA, de natură a angaja răspunderea contractuală sau delictuală a

intimatei-pârâte de a stabili raporturi juridice cu reclamanta.

Este adevărat

că, potrivit art. 46 C. com., facturile acceptate reprezintă probe în

raporturile dintre comercianți, însă factura din 04 aprilie 2007 nu este

semnată și ștampliată de persoane apte să angajeze intimata-pârâtă din punct de

vedere juridic, nefiind un document justificativ acceptat la plată în

conformitate cu disp. art. anterior menționat.

Critica

privind reanalizarea probatoriului administrat în cauză (înscrisuri și martori)

vizează netemeinicia deciziei recurate și nu nelegalitatea acesteia, or, sub

acest aspect, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi cenzurată de către

instanța de recurs, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate

prin O.U.G. nr. 138/2000.

Raportat la

calitatea de profesioniști a părților din litigiu, lipsa de diligență a

autorului recurentelor nu îl poate absolvi de culpa de a nu respecta condițiile

imperative prevăzute cu privire la întocmirea înscrisurilor ce pot face dovada

raporturilor contractuale, aceasta având posibilitatea prevederii și evitării

situațiilor de fapt constatate de instanțele de fond și de apel.

În raport de

aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții Z.S.D. și P.E. împotriva deciziei nr.

142/2012 din 11 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a

II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință public, astăzi, 07 noiembrie 2013.