ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1398/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5703/299 din 09 aprilie 2008, reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâtul M.A., solicitând ca, în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, sector 1, evaluat estimativ de 600.000.000 ROL, și evacuarea pârâtului din apartamentul în litigiu. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., art. 948 pct. 4 și art. 966 - 968 C. civ. și ale art. 13 C. proc. civ.. Prin sentința civilă nr. 1856 din 28 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, a anulat cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

Referitor la motivul de preferabilitate invocat, în sensul că titlul reclamantului este preferabil, deoarece nici pârâtul, nici autorii săi nu și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciara, acesta este neîntemeiat, deoarece contractele de vânzare-cumpărare ale pârâtului și al autorilor săi s-au transcris în registrul de transcripțiuni al judecătoriei, iar aceasta transcriere produce aceleași efecte juridice ca și intabularea dreptului în cartea funciară, acela de opozabilitate față de terți, astfel că invocarea prevederilor Legii nr. 7/1996 nu schimbă cu nimic situația preferabiliții titlului pârâtului. Situația de bună-credință a subdobânditorului sau reaua lui credință are relevanță juridică doar în cadrul litigiului ce are ca obiect constatarea nulității absolute a actului de dobândire a imobilului, nu și în materia acțiunii în revendicare.

Prin decizia civilă nr. 287A din 04 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 114 1 alin. (4) C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ.. Prin cererea de chemare în judecată, însuși reclamantul a solicitat chemarea în judecată pe pârâtul M.A., domiciliat în S.U.A., prin mandatar T.V., conform procurii speciale autentificate din 21 decembrie 2006 la Ambasada României din Paris. De asemenea, la dosarul cauzei a fost depusă o copie de pe procura generală autentificată din 04 mai 2004 de Consulatul General al României în S.U.A.

- New York. Sub aspectul fondului raportului juridic litigios, s-au reținut următoarele considerente de fapt și de drept: În fapt, la data de 28 ianuarie 1991, Primăria Sectorului 1 București emite adresa către Aeroportul Otopeni, prin care îi face cunoscut că s-a repartizat acestei instituții apartamentul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 3689 din 28 martie 1996, Judecătoria sectorului 1 București, a admis în parte acțiunea reclamantului, a obligat pârâta să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul pentru apartamentul din București. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare. Cu privire la același imobil, la data de 19 martie 1996, între Consiliul Local al Municipiului București și numita Ț.I.

se încheie contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996. Acest contract a fost transcris din 31 mai 1996 de Judecătoria Sectorului 1 București și preluat conform procesului-verbal de predare primire a locuinței din data de 20 martie 1996, astfel cum rezultă din conținutul contractului de vânzare-cumpărare din 26 august 1996, prin care Ț.I. vinde același apartament către M.I. - contract transcris din 1999 de Judecătoria sectorului 1 București. La rândul său, M.I. înstrăinează apartamentul pârâtului M.A., conform contractului de vânzare-cumpărare din 18 martie 1999, transcris din 18 martie 1999, în registrul de transcripțiuni imobiliare al Judecătoriei Sectorului 1 București. La data de 12 octombrie 2006, între intimatul M.A.

(în calitate de promitent-vânzător) și SC C.I. SRL (în calitate de promitentă-cumpărătoare) s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 2006 cu privire la imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 14678 din 28 septembrie 1999, Judecătoria Sectorului 1 București, a admis acțiunea reclamantului, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 19 martie 1996, a obligat pârâtul să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartament. Această sentință a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantului. Decizia a rămas definitivă, prin respingerea recursului.

În ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate de M.I., M.A., pe rolul instanțelor au fost mai multe cauze, în care s-au pronunțat următoarele hotărâri judecătorești: Prin sentința civilă nr. 432 din 17 ianuarie 2002, Judecătoria Pitești, a admis cererea reclamantului, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 26 august 1996, încheiat între Ț.I. și M.I., respectiv din 19 martie 1999, încheiat între M.I. și M.A.. S-a constatat că pârâții Ț.I., M.I. și M.A. au încheiat cu rea-credință, prin frauda la lege, cele două contracte de vânzare-cumpărare, încălcând astfel dispozițiile art. 943 alin. (2) pct. 4 C. civ. și art. 966 C. civ.. Repartiția din 29 martie 1991 primită de Ț.I.

a fost anulată irevocabil de instanța judecătorească, iar prin sentința civilă nr. 14578 din 28 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă prin neapelare și constituind titlu executoriu, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare". Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 76/R din 08 aprilie 2004 a Curții de Apel Pitești. Aceste hotărâri au fost anulate prin decizia civilă nr. 790 din 3 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a apreciat că pricina intervenită între părți cu privire la valabilitatea ordinelor de repartiție a fost soluționată cu autoritate de lucru judecat în favoarea pârâtei Ț.I., la data de 7 martie 1996, când s-a pronunțat în mod irevocabil decizia civilă nr. 253/1996.

În mod corect instanța de fond a reținut puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare prin care s-a constatat că ordinul de repartiție în ceea ce o privește pe autoarea pârâților, Ț.I., este valabil și că produce efecte juridice față de ordinul de repartiție invocat de către reclamant, că cele trei contracte de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlurile pârâților sunt valabil încheiate. Instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, respectiv reclamantul a solicitat să se compare titlul său de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000, cu titlul de proprietate al pârâtului M.A., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 18 martie 1999, încheiat între M.I.

(vânzător) și M.A. (cumpărător). În situația în care ambele părți dețin titluri de proprietate, așa cum am arătat în cazul de față, se distinge după cum titlurile provin de la același autor sau provin de la autori diferiți. Se reține astfel că ambele titluri provin de la același autor; Primăria Municipiului București, prin organele sale C.G.M.B. și A.F.I. În această situație, urmează a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitatea transcrierii în registrul de transcripțiuni imobiliare sau intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C.G.M.B. și Ț.I. a fost transcris din 31 mai 1996, în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei sectorului 1 București.

Contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000 încheiat între Primăria Municipiului București și P.M. a fost înscris în cartea funciară la data de 04 mai 2000. Ambele înscrieri sunt valabile, Legea nr. 7/1996 intrând în vigoare la data de 25 iunie 1996. Ca atare, primul înscris este titlul de proprietate al autoarei Ț.I. și, deci, preferabil. Chiar dacă contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 26 august 1996 (încheiat între Ț.I. și M.I.) și din 18 martie 1999 (încheiat între M.I. și M.A.) au fost transcrise numai în registrul de transcripțiuni în anul 1999, nu mai prezintă relevanță în compararea titlurilor de proprietate.

Fiind ținută numai de limitele învestirii sale, determinate de cererea de chemare în judecată, în lipsa unei cereri exprese prin care să se solicite constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâților, pentru frauda la lege, cauză imorală, ilicită, conivență frauduloasă, instanța nu putea constata din oficiu nulitatea. Curtea a reținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost învestită, respectiv asupra tuturor capetelor de cerere din acțiune, dispozițiile art. 129 alin. (6) ale C. proc. civ. fiind respectate. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 24 și 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că art. 6 parag.

1 din Convenție statuează dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, în mod public și în termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile sale civile. Nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare, întrucât instanța a răspuns capetelor de cerere cu care a fost învestită. Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Atâta timp cât tribunalul a reținut că, în acțiunea în revendicare, nu are relevanță buna sau reaua-credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, atâta timp cât prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a constatat valabilitatea acestora, în mod corect nu au mai fost analizate susținerile reclamantului privind aceste aspecte, instanța arătând cauzele pentru care argumentele părții au fost înlăturate. Neîntemeiat este și motivul III de apel, prin care se susține că instanța de fond a făcut afirmații contrare legii, privind aspecte ce nu au fost puse în dezbaterea părților.

Sentința civilă nr. 3689 din 28 martie 1996 a Judecătoria sector 1 București a fost depusă la dosar, reclamantul întemeindu-și acțiunea și pe această hotărâre, astfel încât nu mai era necesară punerea în discuție a opozabilității acesteia, iar, pe de altă parte, această hotărâre nu a fost pusă în executare, contractul de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul reclamantului fiind încheiat în baza sentinței civile nr. 14678 din 28 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, astfel cum rezultă din conținutul acestuia și nu ca executare de bună voie a unei obligații naturale. Această din urmă sentință a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1813 din 20 noiembrie 2003 a Tribunalului Prahova.

Neîntemeiat este și motivul de apel privind neprezentarea originalelor tuturor înscrisurilor de care s-au prevalat pârâții. În ceea ce privește înscrisurile doveditoare ale calității de reprezentant a mandatarului P.M., Curtea s-a pronunțat în cuprinsul acestor considerente. Celelalte înscrisuri care au fost avute în vedere de instanță au fost depuse la dosar în copie certificată, astfel încât în lipsa unei cereri de înscriere în fals, acestea, fără un motiv justificat, nu puteau fi înlăturate. Și ultimul motiv de apel, privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., este nefondat, întrucât cauza este complexă și a necesitat studiu aprofundat, onorariul de avocat acordat de instanță fiind proporțional cu munca îndeplinită de avocat.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 13 septembrie 2012 și 14 septembrie 2012, reclamantul P.M., prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: În cadrul acțiunii în revendicare pentru care atât reclamantul cât și pârâtul invocă titluri de proprietate, se face o comparare a titlurilor, dându-se efecte aceluia mai bine caracterizat. Instanța de apel nu a făcut nici o apreciere privind condițiile actului juridic dedus judecații, chestiune cu care a fost investita. Instanța a analizat doar hotărârile judecătorești care nu reprezintă titlul de proprietate, deși nu a fost investita cu aceasta cerere. Contractul de vânzare-cumpărare perfectat pe numele unei persoane care nu s-a dovedit că există, M.A., este întocmit fără respectarea normelor legale, întrucât a fost întocmit de notar fără certificat fiscal, fără certificat de sarcini, fără a se putea face dovada ca proprietatea exista și ca este înregistrata fiscal.

Alt element esențial în compararea de titluri este stabilirea priorității titlului. Cumpărarea imobilului de la adevăratul proprietar este, de asemenea, un element esențial în stabilirea priorității titlului, față de titlul obținut prin compararea bunului de la un proprietar aparent, care a acționat cu rea-credință. Instanța de fond nu a analizat un element esențial in compararea de titluri, anume buna-credința vânzătorului și a cumpărătorului la încheierea actului juridic, și a încercat sa schimbe natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii interpretând greșit actul juridic dedus judecății. Instanța nu a analizat această condiție sub nici o forma și printr-o explicație vădit părtinitoare a precizat ca elementul de buna-credința nu are nici o relevanta în prezenta cauza.

Prin nerespectarea acestor norme imperative, in vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 1999, titlul de care se prevalează pârâtul, tribunalul a considerat greșit, fără a-și motiva în drept aceasta apreciere, ca transcrierea contractelor de vânzare-cumpărare succesive, al autorului paratului, M.I., și apoi al paratului M.A., în vechile registre de transcripțiuni și inscripțiuni, ambele efectuate in anul 1999, ar avea aceleași efecte ca și înscrierea titlului recurentului-reclamant în cartea funciara. Transcrierile au fost realizate cu încălcarea grava a Legii nr. 7/1996, prin concursul fraudulos al notarilor publici care au instrumentat aceste înscrisuri.

Dispozițiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 enumera expres și limitativ situațiile în care se mai puteau realiza transcrieri, iar cea a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil, prin vânzare-cumpărare, nu este menționata in acest text de lege. S-au invocat neregularități procedurale, nerespectarea procedurii de citare cu străinătatea a pârâtului M.A., situație ce atrage nulitatea deciziei, întrucât este posibil ca pârâtul să nu existe; nereguli privind procura de reprezentare, pe care instanța a refuzat sa o verifice din punct de vedere al valabilității ei; a fost solicitată proba cu interogatoriul pârâtului, dar aceasta care nu a ajuns la pârât pentru a răspunde, motive de casare care atrag casarea deciziei anterioare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin greșita interpretare și aplicare a legii și prin încălcarea normelor imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel a respins primul motiv de apel, referitor la neîndeplinirea procedurii de citare in străinătate a paratului M.A. și al motivului referitor la neaplicarea sancțiunii prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. civ.. Instanța de apel a respins greșit excepția lipsei calității de reprezentant a lui P.M. și nu s-a pronunțat asupra criticii formulate în completarea primului motiv de apel, referitoare la greșita respingere a aceleiași excepții de către instanța de fond. Contrara legii este și respingerea motivului de apel referitor la neaplicarea sancțiunii prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc.

civ., fata de neprezentarea in original a unor înscrisuri pe care parații și-au întemeiat apărarea. Consecința neprezentării originalelor este înlăturarea înscrisurilor respective ca instrument de probațiune. Potrivit art. 177 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 178 și cu art. 179 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., procedura înscrierii in fals se refera numai la înscrisurile sub semnătura privata, înscrisurile autentice, în sensul art. 1171 C. civ. anterior, fiind primite ca atare. Decizia recurata cuprinde motive contradictorii și este pronunțata cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Cu excepția istoricului de procedura și a unor considerente proprii, instanța de apel a preluat considerentele deciziei civile nr. 790/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța și-a însușit astfel, ca parte integranta a considerentelor, care privește cauzele de nulitate ale titlurilor paratului și autorilor săi, motivarea deciziei civile nr. 790/2005 a instanței supreme, deși a apreciat că tribunalul nu trebuia sa se pronunțe cu privire la cauzele de nulitate a titlurilor de proprietate, tocmai pentru ca ele au fost soluționate cu autoritate de lucru judecat. Instanța de apel a apreciat că este ținuta de limitele investirii sale, prin cererea de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că în lipsa unei cereri exprese de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru frauda la lege, cauza imorala, ilicita, coniventa frauduloasa, instanța nu se pronunța din oficiu.

Aceasta motivare vine în contradicție cu reiterarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești din cauze anterioare. Neanalizarea criticilor din apel referitoare la preferabilitatea titlului său de proprietate, prin prisma încălcărilor flagrante ale legii la încheierea titlului de proprietate al pârâtului și ale autorilor săi, contravine obligației imperativ reglementate de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de judecata a prezentat doar motivele care au format convingerea sa pentru respingerea acțiunii, nu și pe acelea pentru care s-au înlăturat cererile recurentului-reclamant. Greșit instanța de apel a pus semnul egalității între buna/reaua-credință și încălcarea legii, care sunt cauze distincte de nulitate.

Prin greșita interpretare a legii a considerat instanța de apel ca nu ar mai putea analiza reaua-credința a paratului și a autorilor săi și nelegalitățile săvârșite de parat și de autorii săi, la constituirea titlurilor lor de proprietate, deși acestea au fost invocate în cauza pendinte doar ca și criterii de preferabilitate, pentru caracterizarea titlurilor și nu pentru desființarea acestora. Motivarea din apel referitoare la securitatea circuitului juridic civil, se poate fundamenta numai pe modurile legale de dobândire a dreptului de proprietate și nicidecum pe un circuit fraudulos al unui lanț de înstrăinări.

Instanța a încălcat normele art. 56 alin. (1). art. 57, art. 58 alin. (2) și art. 59 din Legea nr. 7/1996, intrata în vigoare la data de 25 iunie 1996. Prin nerespectarea acestor norme imperative, in vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 martie 1999, titlul de care se prevalează paratul, instanța de apel a considerat greșit, fără a-și motiva in drept apreciere, ca transcrierea contractelor de vânzare-cumpărare succesive al autorului paratului, M.I. și apoi al paratului M.A., în vechile registre de transcripțiuni și inscripțiuni, ambele efectuate in anul 1999, ar avea aceleași efecte ca și înscrierea titlului recurentului-reclamant în cartea funciara.

Instanța de apel a respins greșit motivul de apel referitor la nepunerea în discuția părților a chestiunii opozabilității sentinței civile nr. 3689 din 28 martie 1996, incident procedural prin care s-a înlăturat un element esențial în compararea titlurilor. Instanța de apel a considerat greșit că nu ar mai fi necesară punerea în discuție a opozabilității respectivei hotărâri, validând astfel o soluție pronunțată cu încălcarea contradictorialității (art. 85 și următoarele, art 129 alin. (5) C. proc. civ.), disponibilității (art. 129 alin. final C. proc. civ.), dreptului la apărare (art. 24 din Constituție) și dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) din Constituție). Instanța de apel nu a motivat decizia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecata, prin prisma corectei aplicări a legii, ci printr-o simpla apreciere, fără a răspunde criticilor din apel.

Obligația plății onorariului de avocat in valoare de 10.300 RON către SC C.I. SRL este clar exagerata în funcție de participarea la proces și volumul de munca depus în vederea pregătirii apărării. Recursul este nefondat. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca, în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâtului M.A., asupra apartamentului nr. 24, să se dispună obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul și, în consecință, evacuarea acestuia din apartament. În cadrul unei acțiuni în revendicare pentru care atât reclamantul cât și pârâtul invocă titluri de proprietate, s-a susținut corect că se va face o comparare a titlurilor, dându-se eficiență titlului ce este preferabil.

Aceasta nu înseamnă că instanța de fond va cerceta condițiile de valabilitate a actelor juridice aflate în conflict judiciar, întrucât chiar premisa acțiunii în revendicare prin comparare de titluri este aceea a valabilității acestora. Prin urmare, recurentul-reclamant nu poate susține, în contextul procesual dedus judecății prin propria sa voință, că actul de vânzare-cumpărare deținut de pârât ar fi fost întocmit fără respectarea normelor legale, fiind întocmit de notar fără certificat fiscal și certificat de sarcini. Fiind în prezența a două titluri de proprietate valabile asupra apartamentului provenind de la același autor, Consiliul Local al Municipiului București, instanțele fondului au apreciat corect că urmează a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitatea transcrierii în registrul de transcripțiuni imobiliare sau intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.

S-a stabilit astfel că actul de vânzare-cumpărare încheiat între C.G.M.B. și Ț.I. a fost transcris din 31 mai 1996, în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei sectorului 1 București, în timp ce actul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2000 încheiat între Primăria Municipiului București și P.M. a fost înscris în cartea funciară la data de 04 mai 2000. Ca atare, s-a reținut ca aspect relevant pentru cauză faptul că primul înscris este titlul de proprietate al autoarei Ț.I. și, deci, preferabil celuilalt.

Critica referitoare la situația preferabiliții titlului pârâtului nu poate fi primită, întrucât contractele de vânzare-cumpărare ale pârâtului și al autorilor săi s-au transcris în registrul de transcripțiuni al judecătoriei, iar aceasta transcriere produce aceleași efecte juridice ca și intabularea dreptului în cartea funciară, acela de opozabilitate față de terți, astfel că invocarea prevederilor Legii nr. 7/1996 nu schimbă cu nimic situația reținută în cauză. Chiar dacă recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei atacate în raport de dispozițiile art. 56 alin. (1), art. 57, art. 58 alin. (2) și art. 59 din Legea nr. 7/1996, acesta nu precizează situația concretă de încălcare sau aplicare greșită a legii, motiv pentru care o astfel de critică nu poate fi cercetată în recurs.

Criticile referitoare la buna sau reaua-credință a pârâților la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu pot fi primite, față de criteriile stabilite de doctrină și practica judiciară în compararea titlurilor de proprietate în acțiunea în revendicare. În materia acțiunii în revendicare imobiliare, buna-credință poate fi eficientă numai în situația în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate, însă nu poate constitui singura modalitate de dobândire a dreptului de proprietate atâta vreme cât nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii de scurtă durată. Chiar dacă în expunerea de motive a cererile deduse judecății, în căile ordinare sau extraordinare de atac, în sprijinul susținerilor privind preferabilitatea titlului său de proprietate, recurentul-reclamant a făcut referire la legalitatea ordinelor de repartiție, buna și reaua-credință la încheierea contractului, cauza ilicită etc, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. - "în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății" - instanțele anterioare în mod corect au respectat limitele învestirii lor. Situația de bună-credintă a subdobânditorului sau reaua lui credință are relevanță juridică doar în cadrul litigiului ce are ca obiect acțiunea în constatarea nulității absolute a actului de dobândire a imobilului, nu și în materia acțiunii în revendicare. În lipsa unei cereri exprese prin care să se solicite constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâților, pentru frauda la lege, cauză imorală, ilicită, conivență frauduloasă, instanța nu putea constata din oficiu nulitatea, valabilitatea contractului constituind chiar premisa raționamentului juridic propus chiar de către recurentul-reclamant prin acțiunea dedusă judecății.

În egală măsură nu pot fi reținute criticile referitoare la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prima instanță a răspuns capetelor de cerere cu care a fost învestită. Art. 6 parag. 1 din Convenție statuează dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, în mod public și în termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile sale civile. Textul implică obligația tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant, al argumentelor și cererilor de probe ale părților, având a aprecia pertinența acestora pentru decizia pe care el o va adopta, ceea ce în cauză s-a și întâmplat.

Rescpectând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunțată a redat pe larg motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În condițiile în care în mod corect instanțele anterioare au reținut că, în acțiunea în revendicare, nu are relevantă buna sau reaua-credintă a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a constatat valabilitatea acestora, în mod judicios nu au mai fost analizate susținerile reclamantului privind aceste aspecte, instanța arătând cauzele pentru care argumentele părții au fost înlăturate.

Decizia recurata nu cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel a preluat considerentele deciziei civile nr. 790/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție doar în circumstanțierea raportului juridic litigios, fiind ținută de efectele puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătorești anterioare. Nu poate fi reținută ipoteza contradictorialității considerentelor deciziei atacate, în contextul în care instanța de apel a apreciat că este ținuta de limitele investirii sale, înțelegând însă să valorifice într-un context procesual explicit - acțiune în revendicare prin comparare de titluri - conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele anterioare, întrucât o astfel de obligație este impusă de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. - motivarea în fapt și în drept a hotărârii pronunțate. Împrejurarea că recurentul-reclamant a înțeles să susțină situația de rea-credința a paratului și a autorilor săi și nelegalitățile săvârșite de parat și de autorii săi, din perspectiva unor criterii de preferabilitate pentru caracterizarea titlurilor aflate în conflict judiciar, și nu pentru desființarea acestora, nu poate fi primită ca argument pertinent, întrucât contrazice flagrant încă o dată chiar contextul legal de învestire, ceea ce este inadmisibil. Criticile referitoare la neîndeplinirea procedurii de citare in străinătate a paratului M.A., nu sunt întemeiate, în circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite. Astfel, s-a reținut corect că, prin cererea de chemare în judecată, însuși reclamantul a solicitat chemarea în judecată a pârâtului M.A., domiciliat în S.U.A., prin mandatar T.V., conform procurii speciale autentificate din 21 decembrie 2006 la Ambasada României din Paris.

La dosarul cauzei, a fost depusă o copie de pe procura generală autentificată din 04 mai 2004 de Consulatul General al României în S.U.A. - New York, prin care pârâtul M.A. împuternicește pe P.M. să îl reprezinte "înaintea tuturor autorităților judiciare și publice" în problemele privind apartamentul în litigiu. P.M. și-a justificat calitatea de reprezentant cu procura autentificată depusă la dosar, îndeplinind astfel cerințele art. 68 alin. (1) C. proc. civ. de a fi un înscris sub semnătură legalizată. Prin urmare, s-a apreciat corect că nu se impunea citarea pârâtului la domiciliul său din S.U.A. În drept, în mod corect au fost avute în vedere dispozițiile art. 114 1 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora "dacă pârâtul locuiește în străinătate, președintele va putea fixa un termen mai îndelungat.

Prin citație pârâtul va fi informat că are obligația de a-și alege domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care pârâtul nu se conformează acestei obligații, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii". De asemenea, potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ. "Procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura vă fi certificată potrivit legii avocaților". Nu pot fi primite nici criticile referitoare la neaplicarea sancțiunii prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc.

civ., în ceea ce privește înscrisurile doveditoare ale calității de reprezentant a mandatarului P.M., față de dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., care vizează în mod explicit materia reprezentării părților în judecată. Acesta este motivul pentru care nu pot fi primite nici criticile referitoare la procedura înscrierii in fals. Instanța de apel a respins corect motivul de apel referitor la nepunerea în discuția părților a chestiunii opozabilității sentinței civile nr. 3689 din 28 martie 1996, întrucât această hotărâre a fost depusă la dosar, ceea ce înseamnă că reclamantul și-a întemeiat acțiunea și pe efectele hotărârii judecătorești anterioare. Este motivul pentru care nu se poate susține că soluție pronunțată s-a dat cu încălcarea contradictorialității, a disponibilității, a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.

Este neîntemeiat și motivul de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cât timp nu poate fi contestat caracterul complex al cauzei pendinte, situație ce a necesitat o muncă și un studiu aprofundat pentru configurarea situației de fapt și de drept a litigiului (în fața instanțelor fondului), în privința onorariului de avocat acordat de instanță, apreciindu-se corect, la acel moment, că acesta a fost proporțional cu munca îndeplinită de avocat. Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., conform cărora instanța are posibilitatea sa mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, au fost avute în vedere în această etapă procesuală și după criteriul propus - proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză (determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului, etapa procesuală etc.) - a obligat recurentul doar la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata SC C.I. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei nr. 287A din 4 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul P.M. la plata sumei de 3.000 RON către intimata SC C.I. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2013.