ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 814/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 734 din 16 septembrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, contestația a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu are calitate de persoană îndreptățită la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu a dovedit transcrierea drepturilor succesorale de la defunctul N.T. la autoarea sa, defuncta E.T. Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1009 din 28 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București a arătat că atât comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 cât și Tribunalul București au apreciat că reclamanta M.Y.B.A.

nu are calitatea de persoană îndreptățită să solicite restituirea imobilului în litigiu în natură, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Faptul că autoritățile române au recunoscut reclamantei calitatea de succesoare a familiei T., nu are relevanță juridică, de vreme ce stabilirea relațiilor între M.E. și reclamantă s-a făcut în sensul inițierii unor contracte cu caracter cultural și social, neavând impact asupra dezbaterii succesorale testamentare, în sensul dobândirii vocației succesorale și consolidării titlului de moștenitor. In cursul judecății, a decedat reclamanta și a fost introdus în cauză fiul său, W.N.A.B., care și-a dovedit calitatea - potrivit actelor de stare civilă și actului de partaj succesoral (fila 47 - 51). Recursul declarat de reclamantul A.V.N.G.

(în calitate de moștenitor al reclamantei decedate pe parcursul procesului) a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 1376 din 19 februarie 2002. Instanța de recurs a casat decizia și a trimis dosarul spre rejudecare la instanța de apel, reținând că apelantul nu a fost citat în proces, astfel i-a fost încălcat dreptul de apărare. Instanța de apel a constatat decăderea apelantului din dreptul de a-și completa sau preciza cererea motivată de apel, a ignorat cererea intitulată „precizarea motivelor de apel" depusă în faza procesuală a rejudecării apelului după casare (fila 19 din dosar) și a analizat numai cererea de apel depusă înăuntrul termenului prevăzut de lege la data de 8 martie 2003 (fila 9 dosar în prima fază a apelului).

Prin Decizia nr. 805 din 31 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea de apel formulată de reclamantul A.V.N.G. în contradictoriu cu pârâții RA- A.P.P.S. și intimatul - intervenient Statul Român reprezentat de M.E.F. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a avut în vedere faptul că, atât Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, cât și Tribunalul București au apreciat că reclamanta M.Y.B.A. nu are calitatea de persoană îndreptățită să solicite restituirea imobilului în litigiu în natură, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a arătat faptul că deși inițial N.T.

a instituit-o legatară universală pe soția sa, E.T.T., ulterior, printr-un testament autentic, întocmit la data de 5 ianuarie 1940, N.T. a lăsat uzufructul averii sale în favoarea soției sale, iar nuda proprietate în cote de 1/5 nepoților săi. Astfel, în vreme ce, în primul testament, cel din 1935, a fost lăsată întreaga avere E.T., iar ulterior îi lasă aceleiași persoane uzufructul averii sale, este evident că testatorul a înțeles să revoce tacit dispozițiile primului testament, ceea ce înseamnă că soția supraviețuitoare nu a dobândit prin moștenire dreptul de proprietate asupra imobilelor care au aparținut lui N.T. Testamentul are caracterul unui act autentic și a fost guvernat de dispozițiile art. 1171 - 1174 C. civ., în vigoare la data redactării acestuia de către un funcționar public.

Așa fiind este evident că E.T. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar reclamanta chiar dacă a fost instituită legatară de către E.T. nu poate dobândi prin moștenire un bun pe care nu l-a dobândit nici autoarea sa. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.V.N.G., ale cărui critici au vitțat următoarele aspecte: Instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât a reținut că defuncta M.Y.B.A. „nu are calitatea de persoană îndreptățită să solicite restituirea în natură a imobilului". Mai mult decât atât, instanța de judecată avea obligația să analizeze valabilitatea testamentului invocat de pârâtă în apărarea sa sub aspectul formei sale, nu să mențină susținerea că nu este valabil, fiind nul absolut față de prevederile art. 885 C. civ.

și, deci, nu poate produce nici un efect juridic. Instanța de apel trebuia să analizeze dacă legatul instituit prin întocmirea testamentului de la data de 5 ianuarie 1940 a fost acceptat, respectiv în conformitate cu prevederile art. 891 C. civ. Instanța de apel s-a aflat Într-o gravă eroare, plecând de la premiza că imobilul a cărui restituire o solicită a fost preluat abuziv de la N.T. Mai exact imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei S.P.R. nr. 328 din 4 aprilie 1956, potrivit prevederilor Decretului nr. 111/1951 de la E.T. și G.N., la 15 ani de la moartea lui N.T.

Printre altele instanța de apel ca și cea de fond nu a făcut aplicarea corectă a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ce stipulează că: „succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. Un alt motiv de recurs ar fi faptul că instanța de fond ca și cea de apel nu s-au pronunțat cu privire la capătul de cerere constând în obligarea intimatei - pârâte RA- A.P.P.S. la plata unor daune în sumă de 10.000 dolari SUA/zi, începând cu data introducerii acesteia în cauză și până la restituirea efectivă a bunului ce face obiectul litigiului.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora în sensul următoarelor considerente: Î n ceea ce privește primul motiv de recurs, curtea constată că acesta este nefondat și că în mod corect instanța de apel a statuat că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptățită să solicite restituirea imobilului în litigiu, în natură în raport de dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește afirmația recurentului că instanța de apel s-a aflat în eroare, plecând de la premisa că imobilul în cauză s-ar fi preluat abuziv de la N.T., instanța de apel nu a dezvoltat în decizia recurată nici o teorie cu privire la persoana de la care s-ar fi făcut preluarea imobilului.

Recurentul susține că instanța de apel în mod greșit a menținut susținerile instanței de fond în ceea ce privește lipsa calității acestuia de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001. Pentru a-și dovedi calitatea procesuală reclamantul a depus la dosarul cauzei testamentul dat de E.T. la data de 3 iulie 1967, prin care aceasta o instituia ca moștenitoare pe nepoata sa, M.Y.B.A. Aceasta neavând în patrimoniu, la momentul instituirii legatului dreptul de proprietate asupra bunurilor, asupra cărora a dispus prin legat, E.T., având doar un drept de uzufruct asupra patrimoniului lui N.T.. Chiar dacă ar fi acceptat moștenirea autoarei sale, E.T., petenta Mărie Yvonne Brezulescu de Antoniade nu ar fi dobândit nici un drept asupra imobilului în litigiu, având în vedere faptul că acesta nu se află în patrimoniul testatoarei.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu au nici o relevanță de vreme ce E.T. nu avea cum să dispună de imobilul din București, care nu a intrat în patrimoniul său. În ceea ce privește obligația instanței de apel de a verifica valabilitatea testamentului invocat de pârâtă, această susținere este nerelevantă, întrucât instanța de fond nu a fost investită cu o acțiune prin care să statueze asupra valabilității testamentului, iar pe de altă parte nu s-a făcut dovada că acesta a fost atacat în instanță de către reclamantă. Î n ceea ce privește al doilea motiv de recurs acesta este nefondat, având în vedere obiectul litigiului, și anume contestația împotriva Deciziei nr. 329 din 21 noiembrie 2001 emisă de RA L. SA, decizie prin care a fost respinsă cererea de restituire a imobilului.

Ca„ atare, criticile de nelegalitate fiind neîntemeiate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.V.N.G. împotriva Deciziei civile nr. 805 din 31 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.