ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 814/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 814/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 734 din 16
septembrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,
contestația a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu are calitate de
persoană îndreptățită la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu a dovedit
transcrierea drepturilor succesorale de la defunctul N.T. la autoarea sa,
defuncta E.T.
Apelul
declarat de reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat
prin Decizia civilă nr. 1009 din 28 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV - a civilă.
Pentru a
pronunța această decizie, Curtea de Apel București a arătat că atât comisia de
aplicare a Legii nr. 10/2001 cât și Tribunalul București au apreciat că
reclamanta M.Y.B.A. nu are calitatea de persoană îndreptățită să solicite
restituirea imobilului în litigiu în natură, în raport de dispozițiile art. 4 alin.
(2) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că
autoritățile române au recunoscut reclamantei calitatea de succesoare a
familiei T., nu are relevanță juridică, de vreme ce stabilirea relațiilor între
M.E. și reclamantă s-a făcut în sensul inițierii unor contracte cu caracter
cultural și social, neavând impact asupra dezbaterii succesorale testamentare,
în sensul dobândirii vocației succesorale și consolidării titlului de
moștenitor.
In cursul judecății,
a decedat reclamanta și a fost introdus în cauză fiul său, W.N.A.B., care și-a
dovedit calitatea - potrivit actelor de stare civilă și actului de partaj
succesoral (fila 47 - 51).
Recursul
declarat de reclamantul A.V.N.G. (în calitate de moștenitor al reclamantei
decedate pe parcursul procesului) a fost admis de către Înalta Curte de Casație
și Justiție prin Decizia civilă nr. 1376 din 19 februarie 2002.
Instanța de
recurs a casat decizia și a trimis dosarul spre rejudecare la instanța de apel,
reținând că apelantul nu a fost citat în proces, astfel i-a fost încălcat
dreptul de apărare.
Instanța de
apel a constatat decăderea apelantului din dreptul de a-și completa sau preciza
cererea motivată de apel, a ignorat cererea intitulată „precizarea motivelor de
apel" depusă în faza procesuală a rejudecării apelului după casare (fila
19 din dosar) și a analizat numai cererea de apel depusă înăuntrul termenului
prevăzut de lege la data de 8 martie 2003 (fila 9 dosar în prima fază a
apelului).
Prin Decizia
nr. 805 din 31 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea de apel formulată de reclamantul A.V.N.G.
în contradictoriu cu pârâții RA- A.P.P.S. și intimatul - intervenient Statul
Român reprezentat de M.E.F.
Pentru a
pronunța această decizie, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
avut în vedere faptul că, atât Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, cât și
Tribunalul București au apreciat că reclamanta M.Y.B.A. nu are calitatea de persoană
îndreptățită să solicite restituirea imobilului în litigiu în natură, în raport
de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a arătat
faptul că deși inițial N.T. a instituit-o legatară universală pe soția sa, E.T.T.,
ulterior, printr-un testament autentic, întocmit la data de 5 ianuarie 1940, N.T.
a lăsat uzufructul averii sale în favoarea soției sale, iar nuda proprietate în
cote de 1/5 nepoților săi.
Astfel, în
vreme ce, în primul testament, cel din 1935, a fost lăsată întreaga avere E.T.,
iar ulterior îi lasă aceleiași persoane uzufructul averii sale, este evident că
testatorul a înțeles să revoce tacit dispozițiile primului testament, ceea ce
înseamnă că soția supraviețuitoare nu a dobândit prin moștenire dreptul de
proprietate asupra imobilelor care au aparținut lui N.T.
Testamentul
are caracterul unui act autentic și a fost guvernat de dispozițiile art. 1171 -
1174 C. civ., în vigoare la data redactării acestuia de către un funcționar
public.
Așa fiind este
evident că E.T. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în
litigiu, iar reclamanta chiar dacă a fost instituită legatară de către E.T. nu
poate dobândi prin moștenire un bun pe care nu l-a dobândit nici autoarea sa.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs reclamantul A.V.N.G., ale cărui critici au vitțat următoarele aspecte:
Instanța de
apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
întrucât a reținut că defuncta M.Y.B.A. „nu are calitatea de persoană
îndreptățită să solicite restituirea în natură a imobilului".
Mai mult
decât atât, instanța de judecată avea obligația să analizeze valabilitatea
testamentului invocat de pârâtă în apărarea sa sub aspectul formei sale, nu să
mențină susținerea că nu este valabil, fiind nul absolut față de prevederile art.
885 C. civ. și, deci, nu poate produce nici un efect juridic.
Instanța
de apel trebuia să analizeze dacă legatul instituit prin întocmirea
testamentului de la data de 5 ianuarie 1940 a fost acceptat, respectiv în
conformitate cu prevederile art. 891 C. civ.
Instanța
de apel s-a aflat Într-o gravă eroare, plecând de la premiza că imobilul a
cărui restituire o solicită a fost preluat abuziv de la N.T.
Mai exact
imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei S.P.R. nr.
328 din 4 aprilie 1956, potrivit prevederilor Decretului nr. 111/1951 de la E.T.
și G.N., la 15 ani de la moartea lui N.T.
Printre altele
instanța de apel ca și cea de fond nu a făcut aplicarea corectă a art. 4 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001 ce stipulează că: „succesibilii care, după data de 6 martie
1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a
succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de restituire are
valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se
solicită în temeiul prezentei legi.
Un alt motiv
de recurs ar fi faptul că instanța de fond ca și cea de apel nu s-au pronunțat
cu privire la capătul de cerere constând în obligarea intimatei - pârâte RA-
A.P.P.S. la plata unor daune în sumă de 10.000 dolari SUA/zi, începând cu data
introducerii acesteia în cauză și până la restituirea efectivă a bunului ce
face obiectul litigiului.
In drept, au
fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând
criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora în
sensul următoarelor considerente:
Î
n ceea ce privește primul motiv de
recurs, curtea constată că acesta este nefondat și că în mod corect instanța de
apel a statuat că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptățită să
solicite restituirea imobilului în litigiu, în natură în raport de dispozițiile
art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ceea
ce privește afirmația recurentului că instanța de apel s-a aflat în eroare,
plecând de la premisa că imobilul în cauză s-ar fi preluat abuziv de la N.T.,
instanța de apel nu a dezvoltat în decizia recurată nici o teorie cu privire la
persoana de la care s-ar fi făcut preluarea imobilului.
Recurentul
susține că instanța de apel în mod greșit a menținut susținerile instanței de
fond în ceea ce privește lipsa calității acestuia de persoană îndreptățită în
sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.
Pentru
a-și dovedi calitatea procesuală reclamantul a depus la dosarul cauzei
testamentul dat de E.T. la data de 3 iulie 1967, prin care aceasta o instituia
ca moștenitoare pe nepoata sa, M.Y.B.A.
Aceasta
neavând în patrimoniu, la momentul instituirii legatului dreptul de proprietate
asupra bunurilor, asupra cărora a dispus prin legat, E.T., având doar un drept
de uzufruct asupra patrimoniului lui N.T..
Chiar
dacă ar fi acceptat moștenirea autoarei sale, E.T., petenta Mărie Yvonne
Brezulescu de Antoniade nu ar fi dobândit nici un drept asupra imobilului în
litigiu, având în vedere faptul că acesta nu se află în patrimoniul
testatoarei.
Dispozițiile
art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu au nici o relevanță de vreme ce E.T. nu avea
cum să dispună de imobilul din București, care nu a intrat în patrimoniul său.
În ceea
ce privește obligația instanței de apel de a verifica valabilitatea
testamentului invocat de pârâtă, această susținere este nerelevantă, întrucât
instanța de fond nu a fost investită cu o acțiune prin care să statueze asupra
valabilității testamentului, iar pe de altă parte nu s-a făcut dovada că acesta
a fost atacat în instanță de către reclamantă.
Î
n ceea ce privește al doilea motiv de
recurs acesta este nefondat, având în vedere obiectul litigiului, și anume
contestația împotriva Deciziei nr. 329 din 21 noiembrie 2001 emisă de RA L. SA,
decizie prin care a fost respinsă cererea de restituire a imobilului.
Ca„
atare, criticile de nelegalitate fiind neîntemeiate, Înalta Curte, în temeiul
dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat
recursul formulat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul A.V.N.G. împotriva Deciziei civile nr.
805 din 31 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 februarie 2010.