ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova sub

nr. 5562 din 1 august 2005, contestatoarea H.J. a chemat în judecata pe pârâții

Centrul European de Cultura Sinaia și Ministerul Culturii și Cultelor,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate

nulitatea deciziei de respingere a notificării nr. 398 din 9 august 2001 emisă

de primul pârât, calitatea sa de „persoană îndreptățită" la restituire, ca

moștenitoare a proprietarului, să se constate că imobilul a fost trecut în

proprietatea statului fără titlu valabil, cât și împrejurarea că acesta nu

făcea parte din rândul bunurilor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

nici înainte și nici după modificarea acestuia prin Legea nr. 247/2005 și să

fie obligați intimații să îi restituie în natură imobilul situat în Sinaia,

județul Prahova.

În motivarea contestației, s-a

învederat că prin notificarea nr. 398/2001, adresată Primăriei Sinaia, a

solicitat restituirea în natură a imobilului situat in Sinaia, județul Prahova,

format din construcție și teren în suprafață de 1029,6 mp, iar la data de 8

iulie 2005 a primit decizia nedatată și neînregistrată, prin care a fost

respinsă solicitarea sa, decizie pe care o consideră nulă sub acest aspect.

S-a arătat că imobilul a fost

rechiziționat în anul 1948 fără nici un titlu, astfel cum rezultă din decizia nr.

918/9 aprilie 1962, iar ulterior, în anul 1955, s-a emis o hotărâre

judecătorească în baza Decretelor nr. 111/1951 și nr. 218/1960, prin care bunul

a fost preluat încă odată în proprietatea statului, tocmai pentru a se ascunde

lipsa titlului și preluarea abuzivă din anul 1948.

Referitor la capătul de cerere

privind neincluderea imobilelor în rândul celor vizate de art. 16 din Legea nr.

10/2001, contestatoarea a solicitat să se aibă în vedere faptul că nu există o

hotărâre de guvern în acest sens, astfel cum prevede art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Contestatoarea a precizat că

intimatul Centrul European a fost în eroare atunci când a apreciat că

"imobilul cu două corpuri în prezent are numai un corp", apreciere

nesusținută de probatoriul depus în susținerea notificării și de logica

juridică. Sub acest aspect, a arătat că este vorba de două imobile, întrucât

cei doi frați, L. si E.M., au construit la aceeași adresă fiecare câte un

imobil, locuind în aceeași curte, iar acest lucru rezultă din autorizațiile de

construire din anul 1931 și din arhiva fotografică din perioada respectivă.

La data de 31 octombrie 2005,

intimatul Centrul European de Cultură Sinaia a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, motivat de faptul că

petenta nu a respectat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că

nu a depus certificatul de moștenitor care să îi ateste calitatea de persoană

îndreptățită.

S-a menționat că, defuncții E. si L.M.

au încă trei moștenitori în afara reclamantei, cărora le este aplicabilă regula

unanimități, astfel că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la

un bun privit în materialitatea lui, fără acordul tuturor copărtașilor.

Intimatul a mai arătat că,

declarația dată de reclamantă nu putea dovedi calitatea sa de moștenitoare a

defuncților, iar susținerea acesteia potrivit căreia procedura succesorală

necesită timp îndelungat și ar fi dus la depășirea termenului prevăzut de lege

pentru depunerea notificărilor, este complet neavenită.

Pe de altă parte, s-a învederat că,

între elementele de identificare a imobilelor notificate și cele aflate în

administrarea Centrului European de Cultură, s-au constatat neconcordante

evidente, iar aprecierile petentei referitoare la primul capăt al contestației,

având ca obiect constatarea nulității deciziei, nu sunt corect încadrate

juridic.

S-a mai precizat de către intimat

că, imobilele solicitate prin notificare intră sub incidența art. 16 din Legea nr.

10/2001 republicată, fiind întrunit criteriul afectațiunii de interes public,

social-cultural sau obștesc, pentru că ele găzduiesc periodic reuniuni,

seminarii, conferințe și alte asemenea manifestări organizate de intimată.

Ulterior, la termenul din 20

ianuarie 2006, contestatoarea a formulat o precizare a contestației inițiale,

solicitând ca hotărârea pe care instanța o va pronunța să fie opozabilă față de

pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, dar și față de capătul 5 al

acțiunii introductive, în situația în care restituirea în natură nu este

posibilă, să fie obligați intimații să acorde acesteia despăgubiri în

echivalent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

La același termen de judecată, și

intimatul Ministerul Culturii și Cultelor a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea contestației, în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane fără calitate procesuala pasivă, iar în subsidiar, ca nefondată.

Instanța, la termenul de judecata

din 20 ianuarie 2006, potrivit precizării acțiunii contestatoarei, a dispus

introducerea în cauză, în calitate de intimată, a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, prin Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, iar la 17 februarie 2006, intimatul Centrul European de Cultură

Sinaia a invocat, în ceea ce privește capetele 3 și 4 ale contestației,

excepția inadmisibilității, precum și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, excepții care, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc.

civ., au fost unite cu fondul cauzei.

La rândul său, intimata Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care

atribuțiile ce i-au fost conferite în aplicarea Legii nr. 10/2001, se rezumă la

acordarea de sprijin și îndrumare metodologică entităților implicate în

procedura de soluționare a notificărilor.

Ulterior, aceeași instituție a depus

o notă de ședință prin care, în temeiul art. 163 alin. (1) C. proc. civ., a

invocat excepția de litispendență, arătând că pe rolul Tribunalului Prahova se

mai afla o cerere de chemare în judecată formulată de aceeași contestatoare

împotriva deciziei de respingere a notificării nr. 97 din 9 august 2001 emisă

de Centrul European de Cultură Sinaia, reiterând, în același timp, și excepția

lipsei calității sale procesuale pasive.

A rezultat așadar, că printr-o altă

acțiune, înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5563 din 1 august

2005, contestatoarea H.J. a chemat în judecată pe pârâții Centrul European de

Cultură Sinaia și Ministerul Culturii și Cultelor, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea deciziei de respingere a

notificării nr. 397 din 9 august 2001 emisă de primul pârât calitatea sa de

„persoană îndreptățită" la restituire, ca moștenitoare a proprietarului,

faptul că imobilul a fost trecut in proprietatea statului fără titlu valabil și

că el nu făcea parte din rândul celor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, nici înainte și nici după modificarea acesteia prin Legea nr. 247/2005

și să fie obligați intimații să îi restituie în natură imobilul situat în Sinaia,

județul Prahova.

În motivarea celei de-a doua

acțiuni, contestatoarea a învederat aceleași argumente cu cele invocate în

cadrul Dosarului nr. 5562/2005 vizând nulitatea Deciziei de respingere a

notificării nr. 397/2001.

La termenul de judecată din 22 martie

2007, tribunalul a pus în discuția părților excepția de conexitate invocată de

intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv de

intimatul Ministerul Culturii și Cultelor, iar în baza art. 164 C. proc. civ., constatând că cele două dosare se poartă între aceleași părți, au aceeași cauză și

între obiectele lor există o strânsă legătură, s-a dispus conexarea Dosarului nr.

5563/2005 (nr. nou, 5562/105/2005) la Dosarul nr. 5562/2005 (nr. nou 5561/105/2005), procedându-se la soluționarea lor împreună.

La termenul de judecată din 26

octombrie 2007, tribunalul a pus în discuția părților excepția lipsei calității

procesuale active a contestatoarei, invocată de intimatul Centrul European de

Cultură Sinaia, excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Ministerul

Culturii și Cultelor și a lipsei calității procesuale pasive a intimatei

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocate de acestea

prin întâmpinările formulate, respectiv excepția inadmisibilității capetelor 3

și 4 ale contestației precizate, invocată de intimatul Centrul European de

Cultură Sinaia.

După administrarea probatoriilor,

prin sentința civilă nr. 1371 din 31 octombrie 2007, Tribunalul Prahova a

respins excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei, excepția

inadmisibilității capetelor de cerere 3 și 4 ale contestației precizate,

invocate de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a intimatului Ministerul Culturii și

Cultelor, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocate de acestea

prin întâmpinările formulate.

Prin aceeași hotărâre, au fost

admise în parte contestațiile precizate, s-a anulat decizia de soluționare a

notificării nr. 397 din 9 august 2001, precum și decizia de soluționare a

notificării nr. 398 din 9 august 2001, ambele emise de intimatul Centrul

European de Cultură Sinaia, s-a constatat calitatea contestatoarei de persoană

îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001,

ca moștenitoare legală a defuncților L.M. și E.M., pentru imobilele - teren și

construcție, situate în Sinaia, județul Prahova, dispunându-se restituirea în

natură către aceasta a terenului în suprafață de 868 mp, situat la adresa

indicată, identificat prin raportul de expertiză completare 2, întocmit de

experții B.T. și M.C.D., pe aliniamentul E-F-G-H-I-J-E, potrivit schiței anexă

la acesta, precum și construcțiile identificate prin raportul de expertiză S.G.

- vila x - (fila 85-88 dosar 5562/105/2007 - voi II), respectiv prin raportul

de expertiză D.I. - vila z - (f.84-86 dosar 5561/105/2007-vol. II).

De asemenea, s-a constatat dreptul

contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafața de 98 mp, teren imposibil de restituit în natură, s-au respins în

rest contestațiile în contradictoriu cu Centrul European de Cultură Sinaia, ca

neîntemeiate, precum și contestațiile formulate împotriva intimatului

Ministerul Culturii și Cultelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, ca fiind promovate împotriva unor persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, pornind de la interpretarea literală și sistematică a art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, că are legitimare procesuală activă în exercitarea

contestației împotriva dispoziției de respingere a notificării, persoana care

pretinde că este îndreptățită la măsuri reparatorii, chiar dacă, în realitate,

nu justifică dreptul pretins.

Având în vedere că H.J. a adresat

intimatului Centrul European de Cultură, notificările înregistrate sub numerele

397 si 398 din 9 august 2001, în mod indubitabil aceasta are abilitarea legală

de a contesta dispozițiile prin care respectivele notificări au fost respinse,

astfel încât, în baza art. 137 C. proc. civ., cu aplicarea art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, tribunalul a respins excepția lipsei calității

procesuale active a contestatoarei invocată de intimatul menționat.

S-a considerat că norma enunțată

anterior este deopotrivă incidentă și în analiza excepțiilor lipsei calității

procesuale pasive a intimaților Ministerul Culturii și Cultelor și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, o asemenea legitimare revenind

entității care a emis dispoziția contestată.

Întrucât Centrul European de Cultură

Sinaia, ca unitatea deținătoare, constituie un subiect de drept colectiv cu

personalitate juridică distinctă de aceea a Ministerului Culturii și Cultelor,

chiar dacă, din punct de vedere funcțional, își desfășoară activitatea în

subordinea acestuia și, ținând cont că deciziile atacate de contestatoare au

fost emise de această instituție, s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a intimatului Ministerul Culturii și Cultelor, dispunându-se respingerea

contestației precizate, promovată împotriva acestui intimat, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Având în vedere că intimata

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are atribuții strict și

limitativ reglementate prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și

H.G. nr. 361/2005, rolul său fiind acela de a acorda sprijin și îndrumare

metodologică entităților implicate în soluționarea notificărilor și de a

monitoriza procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, respingând contestația

precizată față de partea indicată, de asemenea, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității capetelor 3 și 4 ale contestației precizate, instanța a

apreciat că sancțiunea inadmisibilității invocată de intimatul Centrul European

de Cultură nu poate interveni decât în ipoteza promovării unui demers judiciar,

ce este interzis de vreo dispoziție procedurală sau materială, situație care nu

se verifică în speță, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut

că prin notificările nr. 397/09 august 2001și nr. 398/9 august 2001, petenta H.J.

a solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor

situate în Sinaia, jud. Prahova ce au aparținut defuncților L. și E.M., imobile

compuse din construcții și teren în suprafață de 1029,6 mp.

Centrul European de Cultură Sinaia a

emis decizii de respingere a fiecăreia dintre cele două notificări, apreciind

că petenta nu a dovedit calitatea sa de moștenitor, respectiv, de persoana

îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 - republicată, nedepunând actele

juridice care să ateste această calitate, că nu există identitate între

imobilele notificate și cele aflate în administrarea sa, dar și că aceste

imobile au fost incluse în lista întocmită în conformitate cu dispozițiile art.

16 din același act normativ.

S-a stabilit de tribunal că cele

două imobile în litigiu au fost inițial preluate fără titlu, prin rechiziție,

intrând în posesia întreprinderii Regionale de Organizare a Spațiului de Odihnă

și Turism Sinaia în anul 1948, conform proceselor verbale din 3 august 1948 și

22 aprilie 1949, iar ulterior, Ia data de 10 februarie 1955, s-a pronunțat

sentința civilă nr. 154 de Tribunalul Popular al Orașului Sinaia prin care, în

baza Decretului nr. 111/1951, s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a

imobilului situat în Sinaia, jud. Prahova, imobil aparținând pârâtei din

respectivul proces, M.R.

Potrivit Deciziei nr. 917 din 9

aprilie 1962 și Deciziei nr. 918 din 9 aprilie 1962, ambele emise de Comitetul

Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Ploiești, s-a constatat prescrierea

dreptului proprietarilor imobilelor în discuție la orice acțiune în revendicare

cu consecința intrării acestora în patrimoniul statului și în administrarea

operativă a Întreprinderii Regionale a Stațiunilor Balneoclimaterice Sinaia.

S-a mai reținut că identitatea

dintre imobilele ce au format obiectul notificării și acelea aflate în

deținerea Centrului European de Cultură Sinaia, rezultă în mod indubitabil din

materialul probator administrat în cauză, în mod special, din rapoartele de

expertiză în specialitățile construcții civile și topografie.

În acest sens, expertul Dună Ion a

concluzionat împrejurarea că, potrivit planurilor aflate în arhiva Primăriei Sinaia

și a constatărilor din teren, cele două corpuri de clădire situate în Sinaia,

în prezent, cunoscute sub denumirea de Vila nr. x și Vila nr. z, sunt imobilele

ce au aparținut defuncților L. și E.M., la care s-au efectuat anumite extinderi

(la Vila nr. x s-a adăugat o încăpere cu destinația de oficiu pentru personalul

care are în întreținere clădirea, iar la Vila nr. z s-a executat o extindere în care se află amplasate: centrala termică, un birou și un hol ce face

legătură cu restaurantul din imediata vecinătate).

Aceste aprecieri se coroborează cu

concluziile expertului S.G., cuprinse în raportul de expertiza întocmit în Dosarul

5563/2005, ce atestau împrejurarea că imobilele aflate în administrarea

Centrului European de Cultură Sinaia sunt aceleași cu imobilele ce au aparținut

autorilor contestatoarei, la care însă, au fost efectuate anumite extinderi.

În ceea ce privește suprafețele de

teren aferente respectivelor construcții, s-a procedat la identificarea lor

prin două rapoarte de expertiză în specialitatea topografie întocmite și

întregite de experții B.T. (în Dosarul nr. 5562/2005) și M.C.D. (în Dosarul

5563/2005), iar după conexarea celor două dosare, experții menționați au

efectuat împreună o nouă întregire a expertizelor efectuate inițial, arătând că

întinderea exactă a suprafeței de teren ce a aparținut autorilor contestatoarei

este de 966 mp (iar nu, 1.029 mp), care nu este însă susceptibilă integral de

restituire în natură.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că

deciziile de soluționare a celor două notificări emise de intimatul Centrul

European de Cultură Sinaia sunt neîntemeiate, în condițiile în care

contestatoarea a dovedit că are calitatea de moștenitoare legală a persoanelor

îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, nu a renunțat

expres la moștenirile defuncților L. și E.M., ce au fost frații tatălui său,

conform actelor de stare civilă aflate la filele 25 - 36 din Dosarul 5562/2005,

dar și arborelui genealogic de la fila 24 din același dosar .

S-a mai stabilit că, atât timp cât

contestatoarea și-a probat vocația succesorală concretă și utilă la moștenirile

lăsate de defuncții L. si E.M., fiind moștenitoare din clasa a II- a, a

colateralilor privilegiați, și acceptând expres succesiunile, prin efectul

repunerii în termenul de acceptare ce a operat în temeiul art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 republicată, prin simpla depunere a cererii de restituire în

termenul legal, este evident faptul că H.J. este îndreptățită să beneficieze de

măsurile reparatorii reglementate de actul normativ de referință.

În acest sens, s-a apreciat a fi

greșită interpretarea dată de intimat prevederilor art. 4 și art. 22 din Legea nr.

10/2001 - republicată, respectiv pct. 22. 1- Secțiunea XXIII din Normele

Metodologice de aplicare a acestui act normativ, s-a apreciat a fi una extrem

de restrictivă și nejustificată, întrucât nici unul din aceste texte legale nu

impune probarea calității de moștenitor printr-un certificat de moștenitor ce

ar implica o dezbatere notarială a succesiunii fostului proprietar.

Împrejurarea că cei doi defuncți au

și alți moștenitori în viață, nu poate constitui un impediment în acest sens,

susținerea intimatei referitoare la regula unanimității, neputând fi luată în

considerare.

Sub acest aspect, consecințele

neurmăririi de către toți moștenitorii a procedurii administrative reglementate

de Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute expres în art. 4 alin. (4), care statuează

că de cotele moștenitorilor care nu au urmat procedura menționată beneficiază

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea

de restituire.

Referitor la identitatea între

imobilele ce au constituit obiectul notificărilor și cele ce au aparținut

defuncților, autori ai contestatoarei, tribunalul a apreciat că aceasta a fost

demonstrată cu prilejul analizei materialului probator, împrejurare asupra

căreia nu s-a mai revenit, iar apărarea intimatei în sensul că imobilul ar fi

inclus în categoria celor prevăzute de art. 16 din lege, s-a stabilit că nu

poate fi luat în considerare, în condițiile în care nu a fost depusă o Hotărâre

de Guvern prin care acestea să fi fost incluse în lista imobilelor cu

afectațiune specială, cu atât mai mult cu cât textul menționat, prevede că

imobilele cu afectațiune specială se restituie in proprietate, cu obligația

menținerii acesteia pe perioada stabilită de legiuitor.

De altfel, tribunalul a reținut că

fiind întemeiată susținerea contestatoarei potrivit căreia imobilele pe care le

solicită nu se încadrează în categoria imobilelor care sunt necesare și

afectate exclusiv și nemijlocit activităților de învățământ, pentru că această

destinație nu a fost demonstrată în nici un fel de către unitatea deținătoare.

Față de rațiunile expuse, instanța a

constatat că este întemeiată contestația formulată de H.J., în sensul că este

îndreptățită la măsuri reparatorii prin restituire, parțial în natură și în

parte în echivalent, a imobilelor ce au aparținut autorilor săi, L. si E.M.

Suprafața restituită în natură s-a

considerat a fi cea determinată prin întregirea rapoartelor de expertiză în

specialitatea topografie, întocmită împreună de experții M.C.D. și B.T., în

varianta 1, și anume de 868 mp. teren, diferența de 98 mp., până la întinderea

de 966 mp ce a aparținut defuncților, fiind imposibil de restituit în natură,

întrucât este situată sub construcția ce aparține intimatului Centrul European

de Cultură Sinaia și care are destinația de restaurant.

Referitor la extinderile executate

de intimat la construcțiile ce au aparținut defuncților, s-a constatat că

situația lor juridică nu poate fi deosebită, operând accesiunea imobiliară

artificială, iar eventuala despăgubire a constructorului poate forma obiectul

unui litigiu distinct pe calea dreptului comun.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel ambele părți, fiecare criticând, pentru motive proprii, soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 64 din 23

martie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pentru cauze cu minori și

de familie, a fost admis apelul intimatului Centrul Român European de Cultură Sinaia,

astfel că, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței, în sensul că s-a

recunoscut contestatoarei un drept de folosință special asupra terenului în

suprafață de 868 mp, situat în Sinaia, menținând restul dispozițiilor

sentinței; apelul contestatoarei a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că principala critică susținută de Centrul European de Cultură Sinaia,

prin calea de atac promovată, vizează împrejurarea că prin înscrisurile depuse

la dosar, contestatoarea nu a făcut dovada calității de moștenitor al

defuncților L. și E.M. și, în acest context, nu este persoană îndreptățită la

restituire conform Legii nr. 10/2001.

Din economia reglementărilor

cuprinse în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că de prevederile

acestui act normativ beneficiază moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite, în art. 4.4 din normele metodologice de

aplicare a legii prevăzându-se că, stabilirea calității de moștenitor se face

potrivit legii române.

Pe de altă parte, prin art. 4 alin. (3)

din Legea 10/2001 se stabilește că succesibilii care nu au acceptat succesiunea

după data de 6 martie 1945, sunt repuși în termenul de acceptare a acesteia,

pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, iar cererea de restituire are

valoare de acceptare a succesiunii pentru acestea.

În privința actelor are atestă

calitatea de moștenitor, la pct. b al art. 23.1 din Normele metodologice se

face o enumerare a acestora, precizându-se că alături de certificatul de

moștenitor sau de calitate de moștenitor, ele pot consta și în acte de stare

civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de

proprietate.

Prin urmare, instanța de apel a

apreciat că sub acest aspect, lipsa certificatului de moștenitor și faptul că

nu s-ar fi dezbătut succesiunea defuncților, nu este de natură să conducă la

concluzia că, în speța de față, contestatoarea nu ar avea calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele solicitate, deoarece, așa

cum reiese din interpretarea dispozițiilor legale menționate anterior, nu este

obligatorie existența acestora, atâta vreme cât există acte de stare civilă

care fac dovada rudeniei cu foștii proprietari ai bunurilor (filele 56 - 120,

143 - 282 dosar apel).

Prin înscrisurile depuse la dosar în

fața instanței de apel, instanța a constatat că s-a dovedit în cauză

împrejurarea că tatăl contestatoarei, I.M., a fost fratele defuncților L. și E.M.,

ea având calitatea de colateral privilegiat, iar la apariția Legii nr. 10/2001

foștii proprietari erau decedați (respectiv E.M., în anul 1960, fără a avea

soție supraviețuitoare sau descendenți gradul I, iar L.M. în anul 1974, soția

acestuia decedând în 1988, iar fiul lor, P. în anul 1999).

Având în vedere că de pe urma

foștilor proprietari nu au existat moștenitori din clasa I care să solicite

restituirea imobilului în discuție, contestatoarea în calitate de nepoată de

frate a acestora avea vocație succesorală concretă la succesiunea lor, pe care

și-a valorificat-o prin notificarea adresată Centrului European de Cultură,

notificare care, în spiritul Legii nr. 10/2001, echivalează cu acceptarea

moștenirii.

S-a apreciat a fi lipsită de

relevanță împrejurarea că în cauză mai existau și alți moștenitori, care puteau

pretinde același drept ca și contestatoarea (respectiv M.M., J.M. și D.M. -

toți având calitate de nepoți de frate ai defuncților), în condițiile în care art.

4 alin. (4) din acest act normativ statuează că, în cazul în care nu toate

persoanele care au calitate de moștenitor al persoanei fizice îndreptățite au

solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, de cotele celor care nu au

depus notificare profită ceilalți moștenitori ce au depus în termen cerere de

restituire.

S-a concluzionat că în atare

situație, contestatoarea este îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii

pentru cele două imobile în litigiu, în virtutea dreptului de acrescământ,

ținând cont că ceilalți moștenitori ai defuncților care puteau pretinde același

drept ca și ea nu au înțeles să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă E.M. a decedat în Franța,

iar L.M. în America, potrivit disp. art. 66 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 105/1992,

moștenirea în ceea ce privește bunurile imobile ale acestora, este supusă legii

locului unde ele sunt situate.

Din moment ce vilele revendicate

sunt la Sinaia, prezentului demers juridic i se aplică dispozițiile legii

române și, în raport de aceasta, contestatoarea a făcut dovada calității sale

de moștenitor.

Legea nr. 10/2001 stabilește prin

prevederile art. 21 părțile între care se vor desfășura procedurile de

restituire și anume persoana îndreptățită la restituire și persoana juridică

deținătoare a imobilului.

Pe de altă parte, textele art. 3-5

din Legea nr. 10/2001 circumscriu sfera și criteriile de identificare ale

„persoanei îndreptățite" la restituire potrivit procedurii prevăzute de

acest act normativ, iar în concepția legiuitorului raportul de drept procesual

nu se poate lega decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de

drept material, reglementat de lege, și dedus judecății.

Față de împrejurarea că, în speță,

contestatoarea a dovedit prin probatoriul administrat că este persoana

îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, conform argumentelor expuse anterior,

instanța de apel a apreciat că aceasta justifică în ceea ce o privește calitate

procesuală activă, iar în atare situație, criticile formulate sub acest aspect

de către Centrul European de Cultură Sinaia, au fost înlăturate ca

neîntemeiate.

Chiar dacă J.H. nu a depus actele

care îi atestau calitatea de moștenitor în termenul prevăzut de art. 22 din

textul inițial al Legii nr. 10/2001, respectiv în cel mult 18 luni de la data

intrării în vigoare a acestui act normativ, ci direct în fața instanței de

judecată, acest lucru nu este de natură să determine o altă soluție a prezentei

pricini.

Termenul menționat are un caracter

de recomandare, așa cum s-a statuat în literatura de specialitate, natura lui

rezultând din nevoia de soluționare cu celeritate a unor astfel de cereri și nu

din nevoia limitării ori împiedicării formulării lor.

În plus, la instanța de fond

contestatoarea a depus un set de acte de stare civilă, care au fost completate

în faza apelului (în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac),

iar alături de acestea declarația părții, autentificată sub nr. 10/2003,

coroborat cu notificarea adresată unității deținătoare, fac dovada susținerilor

sale, invocate în promovarea prezentului demers juridic.

Criticile formulate de apelant, cu

privire la împrejurarea că elementele de identificare ale imobilelor notificate,

situate în str. G nu corespund cu cele ale imobilelor aflate în administrarea

Centrului European de Cultură Sinaia, au fost de asemenea înlăturate, având în

vedere că prin expertizele specialitatea construcții, efectuate în fața

instanței de fond, atât de către expertul D.I. cât și de către S.G., s-a

concluzionat că cele două corpuri de clădire situate în Sinaia, în prezent

cunoscute sub denumirea de vila x și z, sunt imobilele ce au aparținut lui L.

și E.M., la care s-au efectuat anumite extinderi (respectiv o încăpere cu

destinație de oficiu pentru personal, la vila x și o centrală termică, un birou

și un hol, la vila z).

Pe de altă parte, a fost înlăturată

și susținerea apelantei în sensul inadmisibilității capetelor de cerere privind

constatarea faptului că imobilul a trecut în proprietatea statului, conform art.

2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, cât și a împrejurării că acesta nu face parte

din rândul celor prevăzute de art. 16 din același act normativ.

Urmare a respingerii notificărilor,

prin formularea contestațiilor împotriva dispozițiilor emise de unitatea

deținătoare, se transferă către instanță prerogativa de examinare a

notificărilor în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

sub toate aspectele pe care le implică această analiză, fără a distinge după

cum soluția a fost dată în considerarea motivelor ținând de calitatea persoanei

îndreptățite de a solicita acordarea de măsuri reparatorii sau pe fondul

dreptului pretins.

Instanța de apel a constatat că, în

raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată,

prima instanță era abilitată să constate, pe baza probatoriului administrat,

dacă trecerea imobilelor în litigiu în proprietatea statului s-a făcut la acel

moment cu respectarea sau nu a dispozițiilor legale și, pe cale de consecință,

să aprecieze dacă în speță sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. d) din Legea

10/2001, precum și dacă bunurile solicitate se încadrează sau nu în cele

prevăzute de art. 16 din lege.

Susținerea apelantei în sensul că

numai ea era cea care se putea pronunța asupra acestor aspecte, instanța

neputându-se substitui procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 sunt

nefondate, având în vedere argumentele expuse și, totodată, motivarea instanței

de fond, în sensul că nu există vreo dispoziție de ordin material sau

procedural care să interzică prezentul demers în instanță.

În ceea ce privește criteriul

afectațiunii de interes public, împrejurarea că în aceste imobile se desfășoară

periodic seminarii, reuniuni, conferințe, precum și alte activități care,

potrivit afirmațiilor apelantei Centrul European de Cultură Sinaia, reunesc

personalități ale vieții culturale românești, nu a fost probată în cauză și

totodată, nu este de natură să împiedice restituirea celor două imobile.

În acest sens, a fost reținută

incidența art. 16, care statuează că în situația imobilelor având destinația

prevăzută în anexa nr. 2 lit. a), necesare și afectate exclusiv și nemijlocit

activităților social-culturale, foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, li

se restituie imobilele în proprietate, însă, aceștia au obligația de a le

menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani.

Calea de atac promovată de către

intimata Centrul European de Cultură Sinaia s-a apreciat însă a fi fondată, sub

un singur aspect și anume, referitor la restituirea în proprietate a terenului

aferent vilelor în discuție către contestatoare.

Prin O.U.G. nr. 184/2002, în art. 2,

s-a prevăzut că persoanele îndreptățite la restituirea unor terenuri potrivit

Legii nr. 10/2001, care sunt cetățeni străini sau apatrizi, pot opta pentru

dobândirea unui drept de folosință special asupra acestuia, care conferă

titularului drepturile și obligațiile acordate de lege proprietarului, cu

excepția dreptului de dispoziție.

Ulterior, prin Legea nr. 48/2004 s-a

statuat că acest drept de folosință special asupra terenurilor dobândit de

către cetățenii străini sau apatrizi se convertește, la cerere, în drept de

proprietate numai după obținerea cetățeniei române de către persoana

respectivă.

În condițiile în care

contestatoarea, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, este

cetățean israelian (la momentul judecării apelului fiind în derulare procedura

pentru dobândire a cetățeniei române), acesteia nu i se poate restitui în

proprietate suprafața de 868 mp, ci doar să i se stabilească dreptul de

folosință special prevăzut de normele legale expuse, astfel cum instanța de

apel a dispus.

În ceea ce privește apelul

contestatoarei, constându-se că suprafața ce a fost solicitată spre restituire

este de 1.029 mp și, în situația în care aceasta a susținut că se impune a i se

restitui în natură 883 mp și a i se acorda despăgubiri pentru 146 mp, ce nu pot

fi restituiți, afirmațiile apelantei au fost înlăturate constatându-se, pe de o

parte, incidența prevederilor O.U.G. nr. 184/2002 și ale Legii nr. 48/2004,

care, așa cum s-a arătat, interzic dobândirea în proprietate în temeiul Legii nr.

10/2001 a vreunui teren în favoarea cetățenilor străini.

Pe de altă parte, chiar dacă, s-ar

trece peste acest aspect, instanța de apel a observat că întinderea suprafeței

în litigiu ca fiind de 966 mp, iar nu 1029 mp, s-a stabilit de către experții

topo pe baza constatărilor efectuate la fața locului, coroborate cu actele de

proprietate prezentate de contestatoare (acte în cuprinsul cărora nu se

specifică suprafața exactă a terenurilor ce au aparținut lui L. și E.M., pentru

a se putea trage concluzia că cea stabilită prin lucrarea de specialitate

întocmită de B.T. și M.C.D. nu ar fi cea reală).

În atare împrejurare, curtea de apel

a apreciat ca nefondat apelul contestatoarei care, în baza art. 296 C. proc. civ., motiv pentru care fost respins.

În termen legal, împotriva acestei

decizii au promovat recurs atât contestatoarea cât și intimatul Centrul

European pentru Cultură Sinaia.

Recurenta contestatoare și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitând acordarea unui drept de folosință special și asupra diferenței de teren

de 63 mp, așadar, pentru întreaga suprafață de 883 mp teren care, în opinia sa,

poate fi restituită în natură.

S-a susținut în dezvoltarea

motivelor de recurs că prin notificările nr. 397 si 398 din 2001, formulate

potrivit Legii 10/2001, a solicitat restituirea întregii suprafețe de teren ce

a fost preluată abuziv de către Satul Roman și deținută de Centrul European de

Cultură Sinaia, adică 1.029 mp, așa cum rezultă din deciziile de expropriere.

Astfel, prin Decizia nr. 77 din 25 ianuarie 1956, a trecut în proprietatea Statului Român imobilul ce a aparținut R.M. și terenul aferent acestei

construcții, de 560 mp. Aceeași este situația și in ceea ce privește terenul

aferent construcției ce a aparținut lui L.M., deoarece, conform Deciziei nr. 917

din 9 aprilie 1962 a Sfatului popular al regiunii Ploiești, suprafața terenului

rămas (preluat) este de 1.029,6 mp.

Prin Raportul de expertiză întocmit

în Dosarul de fond de către expert S.G., s-a constatat identitatea dintre

imobilele situate în Sinaia, ce au aparținut autorilor recurentei L. și E.M.,

și cele a căror restituire a solicitat-o, în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, se mai învederează că

prin Completarea nr. 2 la același raport de expertiză, realizată de către

expert la data de 28 septembrie 2007 și omologată de instanța de judecată, s-au

stabilit întinderea suprafeței de teren ce a aparținut autorilor recurentei,

precum și suprafețele de teren libere, susceptibile de restituire în natură,

fără compensare din restul suprafeței de teren deținute de Centrul European de

Cultura Sinaia. Potrivit acestei completări, expertul a identificat două

variante, instanța reținând însă că, din totalul de 966 mp, se pot retroceda în

natură 868 mp și, prin compensare, diferența de 98 mp, dar pierzându-se

diferența până la 1.029 mp, adică încă 63 mp.

Instanța de apel a omis să se

pronunțe cu privire la înscrisurile ce atestă suprafața de teren preluată

efectiv de Statul Român.

Or, practica judiciară a Înaltei

Curți de Casație si Justiție (Decizia 8007 din 11 octombrie 2006) a statuat că,

având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de acte, dată

fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării terenurilor

de către stat, legiuitorul a derogat de la exigențele impuse cu privire la

probațiunea dreptului de proprietate și a modificat dispoziția legală

menționată în sensul că a statuat ca, în absența unor probe contrare, existența

și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării

abuzive de către stat.

În opinia recurentei se pot restitui

în natură 883 mp, rămânând pentru a fi compensată o suprafață de146 mp, adică

exact suprafața de teren ce face obiectul prezentului recurs, întrucât nu poate

fi reținut argumentul instanței de apel, în sensul că această suprafață nu a

fost prinsă în raportul de expertiză, expertiza nefiind concludentă și nici

hotărâtoare, față de înscrisurile invocate și în raport de forța lor probantă.

Recurentul intimat Centru European

de Cultură Sinaia s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva art. 304 pct.

6 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel s-a pronunțat asupra

unui lucru care nu s-a cerut, anume, recunoașterea în favoarea

intimatei-contestatoare a dreptului de folosință special care conferă

titularului său drepturile și obligațiile proprietarului, cu excepția dreptului

de dispoziție.

Or, intimata nu a formulat o astfel

de solicitare, ci a pretins restituirea în proprietate a terenului și celor

două construcții, iar nu un drept de folosință specială asupra terenului,

situație în care instanța a depășit limitele învestirii sale.

Recurentul mai arată că prin soluția

pronunțată, instanța de apel i-a înrăutățit situația în propria cale de atac.

Astfel, în condițiile în care instanța de apel a schimbat soluția în sensul că,

deși a admis calea de atac promovată intimată, a pronunțat o hotărâre

defavorabilă acesteia, acordând dreptul de folosință special pentru teren.

Al doilea motiv de recurs (art. 304 pct.

7 C. proc. civ.) vizează faptul că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii, în sensul că există contradicție între considerente și

dispozitiv, atâta vreme cât dintr-o parte a hotărârii rezultă că apelul

promovat de intimată este întemeiat, iar din altă parte, că nu este întemeiat,

soluția instanței de apel fiind în contradicție cu ceea ce apelantul a

solicitat prin apelul declarat, respectiv, respingerea contestațiilor.

În susținerea ultimului motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a

legii.

Astfel, în ceea ce privește

calitatea intimatei de "persoană îndreptățită" astfel cum o definește

legea specială de reparație nr. 10/2001 instanța de apel, confirmând soluția

primei instanțe reține faptul că este lipsit de relevanță momentul depunerii

actelor de stare civilă, acestea putând fi depuse oricând, așadar peste ceea ce

legea specială prevede: până la data soluționării notificării.

Analizând aspectele reținute de

către instanța de apel prin prisma dispozițiilor art. 23 din Legea 10/2001,

republicată, reiese că dacă s-a adopta un astfel de punct de vedere s-a

acredita ideea potrivit căreia procedura administrativă obligatorie, prealabilă

sesizării instanței este complet intitulă și doar formală din moment ce există

posibilitatea pentru petenți de a completa probatoriul până la soluționarea

acțiunii promovate în instanță.

O atare soluție este însă lipsită de

temei legal și nu poate fi primită fată de împrejurarea că ceea ce a format

obiectul litigiului în fond a fost tocmai dacă la momentul soluționării

notificărilor de către recurent, intimata îndeplinea condițiile pentru a fi

recunoscute drepturile ce derivă din calitatea de persoană îndreptățită, în

raport de actele depuse în etapa administrativă.

Faptul că intimata a depus ulterior

acte care, în opinia recurentei, nu sunt în măsură să facă dovada vocației

concrete a contestatoarei după cei doi defuncți, foști proprietari ai

imobilelor, nu abilitează instanțele să infirme soluția de respingere a

notificărilor și cu atât mai mult, nu pot fi anulate rolul și atribuțiile

persoanei juridice învestite cu soluționarea notificărilor în cadrul procedurii

administrative obligatorii prevăzute de legea specială de reparație.

Pe de altă parte, nu poate fi primit

nici argumentul instanței de apel potrivit cu care, câtă vreme există o

asemenea încălcare, se impune obligația Statului Român în lumina Convenției

Europene a Drepturilor Omului, de a pune capăt acestei încălcări și de a-i

elimina consecințele, iar în speță, acest lucru nu se poate realiza decât prin

recunoașterea în favoarea contestatoarei a unui drept de folosință special,

sens în care a și fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1371 din 31

octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, recunoscându-i-se intimatei

acest drept asupra terenului.

Recurentul mai susține că instanța

de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât în speță intimata nu a

formulat cerere privind acordarea sau recunoașterea dreptului special instituit

de O.U.G. nr. 184/2002 și, erijându-se în apărător al acesteia, din moment ce

deși nu există o astfel de solicitare, instanța și-a întemeiat soluția pe

împrejurările învederate de recurent în apărare și care nu puteau conduce decât

la respingerea pretențiilor contestatoarei, astfel cum ele au fost formulate.

Prin urmare, nu se putea acorda

contestatoarei un drept de folosință special, câtă vreme aceasta nu și-a

manifestat această opțiune, drept recunoscut cu încălcarea legii de instanța de

apel.

Ambii recurenți au formulat

întâmpinare la motivele de recurs formulate de cealaltă parte, fiecare

susținând respingerea recursului părții adverse ca nefondat.

Analizând materialul probator al

cauzei, decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs, Înalta Curte va

admite recursul pârâtului Centrul European de Cultură Sinaia, urmând a respinge

ca nefondat recursul reclamantei pentru cele ce succed.

Criticile vor fi analizate în

ordinea impusă de soluționarea notificărilor formulate în baza Legii 10/2001,

prioritară fiind analiza calității recurentei contestatoare de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, ceea ce

corespunde unora dintre criticile formulate de recurentul intimat.

Astfel, recurenta contestatoare a

adresat intimatului Centrul European de Cultură Sinaia notificările prin care a

solicitat restituirea în natură a imobilelor din Sinaia, jud. Prahova și

notificarea nr. 398/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în Sinaia, Jud. Prahova, cele două construcții fiind

alăturate și situate pe o suprafață de teren de 1.029 mp, conform susținerilor

petentei.

Cele două proprietăți au aparținut

fraților E. și L.M., recurenta contestatoare însă, nefiind în măsură să depună

vreun act translativ sau constitutiv de drept de proprietate în favoarea

acestora, astfel că, pricina a fost soluționată pe baza prezumțiilor relative

edictate prin dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea 10/2001,

republicată, cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate, ca

și cu privire la calitatea de proprietar la momentul preluării de către stat.

În aplicarea acestor texte, se

constată că petenta a făcut dovada cu cele două decizii de preluare din aprilie

1962 că imobilul din Sinaia – construcție și teren în suprafață de 560 mp a

aparținut lui E.M., în timp ce din Decizia nr. 918/1962, reiese că preluarea

imobilului din Sinaia, s-a realizat pe numele R.M., soția lui L.M.; în ce

privește cel din urmă imobil, coroborând decizia menționată cu autorizația de

construire emisă pe numele fraților M. (E. și L.) ca și cu constatarea că

decesul lui L.M. a intervenit ulterior preluării imobilului, respectiv, la 24

decembrie 1974 în Statul California, Ținutul Alameda (fila 106 apel), se poate

prezuma că imobilul a fost preluat din proprietatea ambilor soți, L. și R.M.,

chiar dacă și Decizia nr. 79/1956 emisă în baza sentinței din 1955 dată în

aplicarea Decretului nr. 111/1951, sunt înscrisuri emise tot pe numele R.M.;

însă, autorizația de construire fiind eliberată în 1931, se poate reține că

dobândirea dreptului de proprietate pentru terenul ce urma a fi construit era

anterioară acestei date, iar după intrarea în vigoare a C. fam. (1 februarie

1954), regimul juridic al imobilelor dobândite de soți înainte de această dată,

era supus reglementării C. fam., conform art. 4 din Decretul 32/1954.

Odată identificați titularii și

stabilită calitatea de proprietari a persoanelor deposedate prin actele de

preluare, deci, cei față de care măsura preluării abuzive a fost dispusă, se

impune a se determina persoanele îndreptățite la măsurile reparatorii

reglementate de Legea 10/2001, conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) din lege,

anume, identificarea moștenitorilor legali sau testamentari ai acestora, la

data intrării în vigoare a legii.

Cea din urmă analiză urmează a se

realiza pe baza dispozițiilor legii române, în cauză fiind vorba despre imobile

aflate pe teritoriul României ce au aparținut unor persoane care au decedat în

afara teritoriului țării (atât L.M., cum s-a arătat, cât și E.M. – în 1960 în

Franța, dar și R.M., în 1988 în California), soluția fiind prescrisă de norma

conflictuală cuprinsă în art. 66 lit. b) din Legea 105/1992 privind raporturile

de drept internațional privat, care indică lex rei loci, ca lege aplicabilă

imobilelor succesorale, cum corect a determinat și curtea de apel.

Recurenta contestatoare se pretinde

unică moștenitoare a lui L. și E.M., urmare a aplicării reprezentării

succesorale, în calitate de colateral privilegiat (clasa a II-a de moștenitori

legali), nepoată de frate predecedat, fiind fiica lui I.M., decedat la 16

decembrie 1955, fratele lui L. și E., fără a se preocupa în vreun fel de a se

legitima și moștenitoare a R.M., față de care prezumția de proprietate opera în

mod identic, așa cum s-a arătat.

Potrivit art. 659 C. civ., unul dintre principiile devoluțiunii succesorale legale, este cel al chemării la moștenire

a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali, ceea ce înseamnă că

existența unor succesibili dintr-o clasă preferată, îi înlătură pe cei din

clasele ulterioare, iar vocația generală și abstractă la succesiune a acestora

nu devine concretă și efectivă.

Așa fiind, se constată că recurenta

contestatoare nu are vocație concretă la moștenirea lui L.M. (și cu atât mai

puțin a R.M., cu care petenta era doar afin, iar nu rudă), întrucât R. și L.M.

au avut un fiu, P.M., descendent și deci, moștenitor din Clasa I de moștenitori

legali, care o înlătură de la moștenire pe recurenta contestatoare, aparținând

clasei a doua a colateralilor privilegiați.

P.M. a decedat în Franța la 7

februarie 1999, moștenirea sa fiind culeasă de J.M. (văr primar cu defunctul,

fiul lui A.M., frate și el cu L. și E.), potrivit hotărârii judecătorești

depuse la fila 100 dosar apel, ce poartă apostila de la Haga și deci, ale cărei efecte sunt recunoscute pe teritoriul României, conform Convenției de

la Haga din 1961.

J.M. a decedat și el pe parcursul

soluționării cauzei în apel, contestatoarea depunând o „cesiune de drepturi” în

favoarea sa provenind de la B.J.S., soția și moștenitoarea lui J.M., în

legătură cu proprietățile aflate pe teritoriul României pentru care J.M. ar

avea dreptul în calitate de moștenitor al lui E.M. (și soției B.) sau L.M. și

al soției sale R. (R.) M. (fila 293 dosar apel, neapostilată).

Cel din urmă înscris nu poate avea

vreo eficiență (nefiind îndeplinite nici formalitățile de apostilare pentru

recunoașterea efectelor ei pe teritoriul României, în condițiile emiterii

acestui înscris în California), câtă vreme J.M. (personal sau prin mandatar) nu

a făcut vreun demers de restituire a imobilului ce a aparținut lui L. și R.M.

pe teritoriul României, acesta fiind în viață la data apariției Legii 10/2001

și fiind singurul care în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea 10/2001 putea

obține repunerea lui P.M. în termenul de acceptare a succesiunii, fiu al lui L.

și al R.M., prin notificarea formulată în termenul prevăzut de art. 22 din

Legea 10/2001, republicată, în legătură cu imobilul din Sinaia, Jud. Prahova,

construcție și ½ din teren.

Drept urmare, nu se poate confirma

calitatea recurentei contestatoare de persoană îndreptățită la restituirea în

natură a imobilului ce a aparținut lui L. și R.M., datorită existenței la data

apariției Legii 10/2001 a unui moștenitor dintr-o clasă preferată, anume, P.M.,

descendent de gradul I al acestora, decedat în 1999 și moștenit de J.M.

În ce privește imobilul ce a

aparținut lui E.M., decedat în Franța în 1960 (căsătorit cu B., decedată însă,

în 1950), fără descendenți, se constată că putea fi cules ca bun succesoral de

colateralii privilegiați ai acestuia, moștenitori din clasa a II-a, în aceleași

condiții ale aplicării regulilor succesorale prevăzute de legea română, la care

face trimitere art. 66 lit. b) din Legea 105/1992.

E.M. a avut 4 frați: I. (tatăl

predecedat al