ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5562 din 1 august 2005, contestatoarea H.J. a chemat în judecata pe pârâții Centrul European de Cultura Sinaia și Ministerul Culturii și Cultelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate nulitatea deciziei de respingere a notificării nr. 398 din 9 august 2001 emisă de primul pârât, calitatea sa de „persoană îndreptățită" la restituire, ca moștenitoare a proprietarului, să se constate că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, cât și împrejurarea că acesta nu făcea parte din rândul bunurilor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nici înainte și nici după modificarea acestuia prin Legea nr. 247/2005 și să fie obligați intimații să îi restituie în natură imobilul situat în Sinaia, județul Prahova.

În motivarea contestației, s-a învederat că prin notificarea nr. 398/2001, adresată Primăriei Sinaia, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat in Sinaia, județul Prahova, format din construcție și teren în suprafață de 1029,6 mp, iar la data de 8 iulie 2005 a primit decizia nedatată și neînregistrată, prin care a fost respinsă solicitarea sa, decizie pe care o consideră nulă sub acest aspect.

S-a arătat că imobilul a fost rechiziționat în anul 1948 fără nici un titlu, astfel cum rezultă din decizia nr. 918/9 aprilie 1962, iar ulterior, în anul 1955, s-a emis o hotărâre judecătorească în baza Decretelor nr. 111/1951 și nr. 218/1960, prin care bunul a fost preluat încă odată în proprietatea statului, tocmai pentru a se ascunde lipsa titlului și preluarea abuzivă din anul 1948. Referitor la capătul de cerere privind neincluderea imobilelor în rândul celor vizate de art. 16 din Legea nr. 10/2001, contestatoarea a solicitat să se aibă în vedere faptul că nu există o hotărâre de guvern în acest sens, astfel cum prevede art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Contestatoarea a precizat că intimatul Centrul European a fost în eroare atunci când a apreciat că "imobilul cu două corpuri în prezent are numai un corp", apreciere nesusținută de probatoriul depus în susținerea notificării și de logica juridică.

Sub acest aspect, a arătat că este vorba de două imobile, întrucât cei doi frați, L. si E.M., au construit la aceeași adresă fiecare câte un imobil, locuind în aceeași curte, iar acest lucru rezultă din autorizațiile de construire din anul 1931 și din arhiva fotografică din perioada respectivă. La data de 31 octombrie 2005, intimatul Centrul European de Cultură Sinaia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, motivat de faptul că petenta nu a respectat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a depus certificatul de moștenitor care să îi ateste calitatea de persoană îndreptățită. S-a menționat că, defuncții E. si L.M. au încă trei moștenitori în afara reclamantei, cărora le este aplicabilă regula unanimități, astfel că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la un bun privit în materialitatea lui, fără acordul tuturor copărtașilor.

Intimatul a mai arătat că, declarația dată de reclamantă nu putea dovedi calitatea sa de moștenitoare a defuncților, iar susținerea acesteia potrivit căreia procedura succesorală necesită timp îndelungat și ar fi dus la depășirea termenului prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, este complet neavenită. Pe de altă parte, s-a învederat că, între elementele de identificare a imobilelor notificate și cele aflate în administrarea Centrului European de Cultură, s-au constatat neconcordante evidente, iar aprecierile petentei referitoare la primul capăt al contestației, având ca obiect constatarea nulității deciziei, nu sunt corect încadrate juridic.

S-a mai precizat de către intimat că, imobilele solicitate prin notificare intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind întrunit criteriul afectațiunii de interes public, social-cultural sau obștesc, pentru că ele găzduiesc periodic reuniuni, seminarii, conferințe și alte asemenea manifestări organizate de intimată. Ulterior, la termenul din 20 ianuarie 2006, contestatoarea a formulat o precizare a contestației inițiale, solicitând ca hotărârea pe care instanța o va pronunța să fie opozabilă față de pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, dar și față de capătul 5 al acțiunii introductive, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligați intimații să acorde acesteia despăgubiri în echivalent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

La același termen de judecată, și intimatul Ministerul Culturii și Cultelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației, în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, iar în subsidiar, ca nefondată. Instanța, la termenul de judecata din 20 ianuarie 2006, potrivit precizării acțiunii contestatoarei, a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimată, a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar la 17 februarie 2006, intimatul Centrul European de Cultură Sinaia a invocat, în ceea ce privește capetele 3 și 4 ale contestației, excepția inadmisibilității, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepții care, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc.

civ., au fost unite cu fondul cauzei. La rândul său, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care atribuțiile ce i-au fost conferite în aplicarea Legii nr. 10/2001, se rezumă la acordarea de sprijin și îndrumare metodologică entităților implicate în procedura de soluționare a notificărilor. Ulterior, aceeași instituție a depus o notă de ședință prin care, în temeiul art. 163 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepția de litispendență, arătând că pe rolul Tribunalului Prahova se mai afla o cerere de chemare în judecată formulată de aceeași contestatoare împotriva deciziei de respingere a notificării nr. 97 din 9 august 2001 emisă de Centrul European de Cultură Sinaia, reiterând, în același timp, și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

A rezultat așadar, că printr-o altă acțiune, înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5563 din 1 august 2005, contestatoarea H.J. a chemat în judecată pe pârâții Centrul European de Cultură Sinaia și Ministerul Culturii și Cultelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea deciziei de respingere a notificării nr. 397 din 9 august 2001 emisă de primul pârât calitatea sa de „persoană îndreptățită" la restituire, ca moștenitoare a proprietarului, faptul că imobilul a fost trecut in proprietatea statului fără titlu valabil și că el nu făcea parte din rândul celor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nici înainte și nici după modificarea acesteia prin Legea nr. 247/2005 și să fie obligați intimații să îi restituie în natură imobilul situat în Sinaia, județul Prahova.

În motivarea celei de-a doua acțiuni, contestatoarea a învederat aceleași argumente cu cele invocate în cadrul Dosarului nr. 5562/2005 vizând nulitatea Deciziei de respingere a notificării nr. 397/2001. La termenul de judecată din 22 martie 2007, tribunalul a pus în discuția părților excepția de conexitate invocată de intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv de intimatul Ministerul Culturii și Cultelor, iar în baza art. 164 C. proc. civ., constatând că cele două dosare se poartă între aceleași părți, au aceeași cauză și între obiectele lor există o strânsă legătură, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 5563/2005 (nr. nou, 5562/105/2005) la Dosarul nr. 5562/2005 (nr. nou 5561/105/2005), procedându-se la soluționarea lor împreună.

La termenul de judecată din 26 octombrie 2007, tribunalul a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei, invocată de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia, excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Ministerul Culturii și Cultelor și a lipsei calității procesuale pasive a intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocate de acestea prin întâmpinările formulate, respectiv excepția inadmisibilității capetelor 3 și 4 ale contestației precizate, invocată de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia.

După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 1371 din 31 octombrie 2007, Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei, excepția inadmisibilității capetelor de cerere 3 și 4 ale contestației precizate, invocate de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Ministerul Culturii și Cultelor, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocate de acestea prin întâmpinările formulate.

Prin aceeași hotărâre, au fost admise în parte contestațiile precizate, s-a anulat decizia de soluționare a notificării nr. 397 din 9 august 2001, precum și decizia de soluționare a notificării nr. 398 din 9 august 2001, ambele emise de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia, s-a constatat calitatea contestatoarei de persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, ca moștenitoare legală a defuncților L.M. și E.M., pentru imobilele - teren și construcție, situate în Sinaia, județul Prahova, dispunându-se restituirea în natură către aceasta a terenului în suprafață de 868 mp, situat la adresa indicată, identificat prin raportul de expertiză completare 2, întocmit de experții B.T.

și M.C.D., pe aliniamentul E-F-G-H-I-J-E, potrivit schiței anexă la acesta, precum și construcțiile identificate prin raportul de expertiză S.G. - vila x - (fila 85-88 dosar 5562/105/2007 - voi II), respectiv prin raportul de expertiză D.I. - vila z - (f.84-86 dosar 5561/105/2007-vol. II). De asemenea, s-a constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 98 mp, teren imposibil de restituit în natură, s-au respins în rest contestațiile în contradictoriu cu Centrul European de Cultură Sinaia, ca neîntemeiate, precum și contestațiile formulate împotriva intimatului Ministerul Culturii și Cultelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind promovate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, pornind de la interpretarea literală și sistematică a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că are legitimare procesuală activă în exercitarea contestației împotriva dispoziției de respingere a notificării, persoana care pretinde că este îndreptățită la măsuri reparatorii, chiar dacă, în realitate, nu justifică dreptul pretins. Având în vedere că H.J. a adresat intimatului Centrul European de Cultură, notificările înregistrate sub numerele 397 si 398 din 9 august 2001, în mod indubitabil aceasta are abilitarea legală de a contesta dispozițiile prin care respectivele notificări au fost respinse, astfel încât, în baza art. 137 C. proc. civ., cu aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei invocată de intimatul menționat.

S-a considerat că norma enunțată anterior este deopotrivă incidentă și în analiza excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a intimaților Ministerul Culturii și Cultelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, o asemenea legitimare revenind entității care a emis dispoziția contestată. Întrucât Centrul European de Cultură Sinaia, ca unitatea deținătoare, constituie un subiect de drept colectiv cu personalitate juridică distinctă de aceea a Ministerului Culturii și Cultelor, chiar dacă, din punct de vedere funcțional, își desfășoară activitatea în subordinea acestuia și, ținând cont că deciziile atacate de contestatoare au fost emise de această instituție, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Ministerul Culturii și Cultelor, dispunându-se respingerea contestației precizate, promovată împotriva acestui intimat, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Având în vedere că intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are atribuții strict și limitativ reglementate prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și H.G. nr. 361/2005, rolul său fiind acela de a acorda sprijin și îndrumare metodologică entităților implicate în soluționarea notificărilor și de a monitoriza procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, respingând contestația precizată față de partea indicată, de asemenea, pentru lipsa calității procesuale pasive.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capetelor 3 și 4 ale contestației precizate, instanța a apreciat că sancțiunea inadmisibilității invocată de intimatul Centrul European de Cultură nu poate interveni decât în ipoteza promovării unui demers judiciar, ce este interzis de vreo dispoziție procedurală sau materială, situație care nu se verifică în speță, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin notificările nr. 397/09 august 2001și nr. 398/9 august 2001, petenta H.J. a solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor situate în Sinaia, jud. Prahova ce au aparținut defuncților L. și E.M., imobile compuse din construcții și teren în suprafață de 1029,6 mp.

Centrul European de Cultură Sinaia a emis decizii de respingere a fiecăreia dintre cele două notificări, apreciind că petenta nu a dovedit calitatea sa de moștenitor, respectiv, de persoana îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 - republicată, nedepunând actele juridice care să ateste această calitate, că nu există identitate între imobilele notificate și cele aflate în administrarea sa, dar și că aceste imobile au fost incluse în lista întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 16 din același act normativ.

S-a stabilit de tribunal că cele două imobile în litigiu au fost inițial preluate fără titlu, prin rechiziție, intrând în posesia întreprinderii Regionale de Organizare a Spațiului de Odihnă și Turism Sinaia în anul 1948, conform proceselor verbale din 3 august 1948 și 22 aprilie 1949, iar ulterior, Ia data de 10 februarie 1955, s-a pronunțat sentința civilă nr. 154 de Tribunalul Popular al Orașului Sinaia prin care, în baza Decretului nr. 111/1951, s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului situat în Sinaia, jud. Prahova, imobil aparținând pârâtei din respectivul proces, M.R.

Potrivit Deciziei nr. 917 din 9 aprilie 1962 și Deciziei nr. 918 din 9 aprilie 1962, ambele emise de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Ploiești, s-a constatat prescrierea dreptului proprietarilor imobilelor în discuție la orice acțiune în revendicare cu consecința intrării acestora în patrimoniul statului și în administrarea operativă a Întreprinderii Regionale a Stațiunilor Balneoclimaterice Sinaia. S-a mai reținut că identitatea dintre imobilele ce au format obiectul notificării și acelea aflate în deținerea Centrului European de Cultură Sinaia, rezultă în mod indubitabil din materialul probator administrat în cauză, în mod special, din rapoartele de expertiză în specialitățile construcții civile și topografie.

În acest sens, expertul Dună Ion a concluzionat împrejurarea că, potrivit planurilor aflate în arhiva Primăriei Sinaia și a constatărilor din teren, cele două corpuri de clădire situate în Sinaia, în prezent, cunoscute sub denumirea de Vila nr. x și Vila nr. z, sunt imobilele ce au aparținut defuncților L. și E.M., la care s-au efectuat anumite extinderi (la Vila nr. x s-a adăugat o încăpere cu destinația de oficiu pentru personalul care are în întreținere clădirea, iar la Vila nr. z s-a executat o extindere în care se află amplasate: centrala termică, un birou și un hol ce face legătură cu restaurantul din imediata vecinătate).

Aceste aprecieri se coroborează cu concluziile expertului S.G., cuprinse în raportul de expertiza întocmit în Dosarul 5563/2005, ce atestau împrejurarea că imobilele aflate în administrarea Centrului European de Cultură Sinaia sunt aceleași cu imobilele ce au aparținut autorilor contestatoarei, la care însă, au fost efectuate anumite extinderi. În ceea ce privește suprafețele de teren aferente respectivelor construcții, s-a procedat la identificarea lor prin două rapoarte de expertiză în specialitatea topografie întocmite și întregite de experții B.T. (în Dosarul nr. 5562/2005) și M.C.D. (în Dosarul 5563/2005), iar după conexarea celor două dosare, experții menționați au efectuat împreună o nouă întregire a expertizelor efectuate inițial, arătând că întinderea exactă a suprafeței de teren ce a aparținut autorilor contestatoarei este de 966 mp (iar nu, 1.029 mp), care nu este însă susceptibilă integral de restituire în natură.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că deciziile de soluționare a celor două notificări emise de intimatul Centrul European de Cultură Sinaia sunt neîntemeiate, în condițiile în care contestatoarea a dovedit că are calitatea de moștenitoare legală a persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, nu a renunțat expres la moștenirile defuncților L. și E.M., ce au fost frații tatălui său, conform actelor de stare civilă aflate la filele 25 - 36 din Dosarul 5562/2005, dar și arborelui genealogic de la fila 24 din același dosar . S-a mai stabilit că, atât timp cât contestatoarea și-a probat vocația succesorală concretă și utilă la moștenirile lăsate de defuncții L. si E.M., fiind moștenitoare din clasa a II- a, a colateralilor privilegiați, și acceptând expres succesiunile, prin efectul repunerii în termenul de acceptare ce a operat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin simpla depunere a cererii de restituire în termenul legal, este evident faptul că H.J.

este îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de actul normativ de referință. În acest sens, s-a apreciat a fi greșită interpretarea dată de intimat prevederilor art. 4 și art. 22 din Legea nr. 10/2001 - republicată, respectiv pct. 22. 1- Secțiunea XXIII din Normele Metodologice de aplicare a acestui act normativ, s-a apreciat a fi una extrem de restrictivă și nejustificată, întrucât nici unul din aceste texte legale nu impune probarea calității de moștenitor printr-un certificat de moștenitor ce ar implica o dezbatere notarială a succesiunii fostului proprietar. Împrejurarea că cei doi defuncți au și alți moștenitori în viață, nu poate constitui un impediment în acest sens, susținerea intimatei referitoare la regula unanimității, neputând fi luată în considerare.

Sub acest aspect, consecințele neurmăririi de către toți moștenitorii a procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute expres în art. 4 alin. (4), care statuează că de cotele moștenitorilor care nu au urmat procedura menționată beneficiază ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Referitor la identitatea între imobilele ce au constituit obiectul notificărilor și cele ce au aparținut defuncților, autori ai contestatoarei, tribunalul a apreciat că aceasta a fost demonstrată cu prilejul analizei materialului probator, împrejurare asupra căreia nu s-a mai revenit, iar apărarea intimatei în sensul că imobilul ar fi inclus în categoria celor prevăzute de art. 16 din lege, s-a stabilit că nu poate fi luat în considerare, în condițiile în care nu a fost depusă o Hotărâre de Guvern prin care acestea să fi fost incluse în lista imobilelor cu afectațiune specială, cu atât mai mult cu cât textul menționat, prevede că imobilele cu afectațiune specială se restituie in proprietate, cu obligația menținerii acesteia pe perioada stabilită de legiuitor.

De altfel, tribunalul a reținut că fiind întemeiată susținerea contestatoarei potrivit căreia imobilele pe care le solicită nu se încadrează în categoria imobilelor care sunt necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de învățământ, pentru că această destinație nu a fost demonstrată în nici un fel de către unitatea deținătoare. Față de rațiunile expuse, instanța a constatat că este întemeiată contestația formulată de H.J., în sensul că este îndreptățită la măsuri reparatorii prin restituire, parțial în natură și în parte în echivalent, a imobilelor ce au aparținut autorilor săi, L. si E.M. Suprafața restituită în natură s-a considerat a fi cea determinată prin întregirea rapoartelor de expertiză în specialitatea topografie, întocmită împreună de experții M.C.D.

și B.T., în varianta 1, și anume de 868 mp. teren, diferența de 98 mp., până la întinderea de 966 mp ce a aparținut defuncților, fiind imposibil de restituit în natură, întrucât este situată sub construcția ce aparține intimatului Centrul European de Cultură Sinaia și care are destinația de restaurant. Referitor la extinderile executate de intimat la construcțiile ce au aparținut defuncților, s-a constatat că situația lor juridică nu poate fi deosebită, operând accesiunea imobiliară artificială, iar eventuala despăgubire a constructorului poate forma obiectul unui litigiu distinct pe calea dreptului comun. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, fiecare criticând, pentru motive proprii, soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 64 din 23 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul intimatului Centrul Român European de Cultură Sinaia, astfel că, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței, în sensul că s-a recunoscut contestatoarei un drept de folosință special asupra terenului în suprafață de 868 mp, situat în Sinaia, menținând restul dispozițiilor sentinței; apelul contestatoarei a fost respins ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că principala critică susținută de Centrul European de Cultură Sinaia, prin calea de atac promovată, vizează împrejurarea că prin înscrisurile depuse la dosar, contestatoarea nu a făcut dovada calității de moștenitor al defuncților L. și E.M.

și, în acest context, nu este persoană îndreptățită la restituire conform Legii nr. 10/2001. Din economia reglementărilor cuprinse în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că de prevederile acestui act normativ beneficiază moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, în art. 4.4 din normele metodologice de aplicare a legii prevăzându-se că, stabilirea calității de moștenitor se face potrivit legii române. Pe de altă parte, prin art. 4 alin. (3) din Legea 10/2001 se stabilește că succesibilii care nu au acceptat succesiunea după data de 6 martie 1945, sunt repuși în termenul de acceptare a acesteia, pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru acestea.

În privința actelor are atestă calitatea de moștenitor, la pct. b al art. 23.1 din Normele metodologice se face o enumerare a acestora, precizându-se că alături de certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor, ele pot consta și în acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că sub acest aspect, lipsa certificatului de moștenitor și faptul că nu s-ar fi dezbătut succesiunea defuncților, nu este de natură să conducă la concluzia că, în speța de față, contestatoarea nu ar avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele solicitate, deoarece, așa cum reiese din interpretarea dispozițiilor legale menționate anterior, nu este obligatorie existența acestora, atâta vreme cât există acte de stare civilă care fac dovada rudeniei cu foștii proprietari ai bunurilor (filele 56 - 120, 143 - 282 dosar apel).

Prin înscrisurile depuse la dosar în fața instanței de apel, instanța a constatat că s-a dovedit în cauză împrejurarea că tatăl contestatoarei, I.M., a fost fratele defuncților L. și E.M., ea având calitatea de colateral privilegiat, iar la apariția Legii nr. 10/2001 foștii proprietari erau decedați (respectiv E.M., în anul 1960, fără a avea soție supraviețuitoare sau descendenți gradul I, iar L.M. în anul 1974, soția acestuia decedând în 1988, iar fiul lor, P. în anul 1999). Având în vedere că de pe urma foștilor proprietari nu au existat moștenitori din clasa I care să solicite restituirea imobilului în discuție, contestatoarea în calitate de nepoată de frate a acestora avea vocație succesorală concretă la succesiunea lor, pe care și-a valorificat-o prin notificarea adresată Centrului European de Cultură, notificare care, în spiritul Legii nr. 10/2001, echivalează cu acceptarea moștenirii.

S-a apreciat a fi lipsită de relevanță împrejurarea că în cauză mai existau și alți moștenitori, care puteau pretinde același drept ca și contestatoarea (respectiv M.M., J.M. și D.M. - toți având calitate de nepoți de frate ai defuncților), în condițiile în care art. 4 alin. (4) din acest act normativ statuează că, în cazul în care nu toate persoanele care au calitate de moștenitor al persoanei fizice îndreptățite au solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, de cotele celor care nu au depus notificare profită ceilalți moștenitori ce au depus în termen cerere de restituire. S-a concluzionat că în atare situație, contestatoarea este îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru cele două imobile în litigiu, în virtutea dreptului de acrescământ, ținând cont că ceilalți moștenitori ai defuncților care puteau pretinde același drept ca și ea nu au înțeles să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă E.M. a decedat în Franța, iar L.M. în America, potrivit disp. art. 66 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 105/1992, moștenirea în ceea ce privește bunurile imobile ale acestora, este supusă legii locului unde ele sunt situate. Din moment ce vilele revendicate sunt la Sinaia, prezentului demers juridic i se aplică dispozițiile legii române și, în raport de aceasta, contestatoarea a făcut dovada calității sale de moștenitor. Legea nr. 10/2001 stabilește prin prevederile art. 21 părțile între care se vor desfășura procedurile de restituire și anume persoana îndreptățită la restituire și persoana juridică deținătoare a imobilului.

Pe de altă parte, textele art. 3-5 din Legea nr. 10/2001 circumscriu sfera și criteriile de identificare ale „persoanei îndreptățite" la restituire potrivit procedurii prevăzute de acest act normativ, iar în concepția legiuitorului raportul de drept procesual nu se poate lega decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material, reglementat de lege, și dedus judecății. Față de împrejurarea că, în speță, contestatoarea a dovedit prin probatoriul administrat că este persoana îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, conform argumentelor expuse anterior, instanța de apel a apreciat că aceasta justifică în ceea ce o privește calitate procesuală activă, iar în atare situație, criticile formulate sub acest aspect de către Centrul European de Cultură Sinaia, au fost înlăturate ca neîntemeiate.

Chiar dacă J.H. nu a depus actele care îi atestau calitatea de moștenitor în termenul prevăzut de art. 22 din textul inițial al Legii nr. 10/2001, respectiv în cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, ci direct în fața instanței de judecată, acest lucru nu este de natură să determine o altă soluție a prezentei pricini. Termenul menționat are un caracter de recomandare, așa cum s-a statuat în literatura de specialitate, natura lui rezultând din nevoia de soluționare cu celeritate a unor astfel de cereri și nu din nevoia limitării ori împiedicării formulării lor.

În plus, la instanța de fond contestatoarea a depus un set de acte de stare civilă, care au fost completate în faza apelului (în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac), iar alături de acestea declarația părții, autentificată sub nr. 10/2003, coroborat cu notificarea adresată unității deținătoare, fac dovada susținerilor sale, invocate în promovarea prezentului demers juridic. Criticile formulate de apelant, cu privire la împrejurarea că elementele de identificare ale imobilelor notificate, situate în str. G nu corespund cu cele ale imobilelor aflate în administrarea Centrului European de Cultură Sinaia, au fost de asemenea înlăturate, având în vedere că prin expertizele specialitatea construcții, efectuate în fața instanței de fond, atât de către expertul D.I.

cât și de către S.G., s-a concluzionat că cele două corpuri de clădire situate în Sinaia, în prezent cunoscute sub denumirea de vila x și z, sunt imobilele ce au aparținut lui L. și E.M., la care s-au efectuat anumite extinderi (respectiv o încăpere cu destinație de oficiu pentru personal, la vila x și o centrală termică, un birou și un hol, la vila z). Pe de altă parte, a fost înlăturată și susținerea apelantei în sensul inadmisibilității capetelor de cerere privind constatarea faptului că imobilul a trecut în proprietatea statului, conform art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, cât și a împrejurării că acesta nu face parte din rândul celor prevăzute de art. 16 din același act normativ.

Urmare a respingerii notificărilor, prin formularea contestațiilor împotriva dispozițiilor emise de unitatea deținătoare, se transferă către instanță prerogativa de examinare a notificărilor în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, sub toate aspectele pe care le implică această analiză, fără a distinge după cum soluția a fost dată în considerarea motivelor ținând de calitatea persoanei îndreptățite de a solicita acordarea de măsuri reparatorii sau pe fondul dreptului pretins.

Instanța de apel a constatat că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, prima instanță era abilitată să constate, pe baza probatoriului administrat, dacă trecerea imobilelor în litigiu în proprietatea statului s-a făcut la acel moment cu respectarea sau nu a dispozițiilor legale și, pe cale de consecință, să aprecieze dacă în speță sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. d) din Legea 10/2001, precum și dacă bunurile solicitate se încadrează sau nu în cele prevăzute de art. 16 din lege. Susținerea apelantei în sensul că numai ea era cea care se putea pronunța asupra acestor aspecte, instanța neputându-se substitui procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 sunt nefondate, având în vedere argumentele expuse și, totodată, motivarea instanței de fond, în sensul că nu există vreo dispoziție de ordin material sau procedural care să interzică prezentul demers în instanță.

În ceea ce privește criteriul afectațiunii de interes public, împrejurarea că în aceste imobile se desfășoară periodic seminarii, reuniuni, conferințe, precum și alte activități care, potrivit afirmațiilor apelantei Centrul European de Cultură Sinaia, reunesc personalități ale vieții culturale românești, nu a fost probată în cauză și totodată, nu este de natură să împiedice restituirea celor două imobile. În acest sens, a fost reținută incidența art. 16, care statuează că în situația imobilelor având destinația prevăzută în anexa nr. 2 lit. a), necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților social-culturale, foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, li se restituie imobilele în proprietate, însă, aceștia au obligația de a le menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani.

Calea de atac promovată de către intimata Centrul European de Cultură Sinaia s-a apreciat însă a fi fondată, sub un singur aspect și anume, referitor la restituirea în proprietate a terenului aferent vilelor în discuție către contestatoare. Prin O.U.G. nr. 184/2002, în art. 2, s-a prevăzut că persoanele îndreptățite la restituirea unor terenuri potrivit Legii nr. 10/2001, care sunt cetățeni străini sau apatrizi, pot opta pentru dobândirea unui drept de folosință special asupra acestuia, care conferă titularului drepturile și obligațiile acordate de lege proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție. Ulterior, prin Legea nr. 48/2004 s-a statuat că acest drept de folosință special asupra terenurilor dobândit de către cetățenii străini sau apatrizi se convertește, la cerere, în drept de proprietate numai după obținerea cetățeniei române de către persoana respectivă.

În condițiile în care contestatoarea, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, este cetățean israelian (la momentul judecării apelului fiind în derulare procedura pentru dobândire a cetățeniei române), acesteia nu i se poate restitui în proprietate suprafața de 868 mp, ci doar să i se stabilească dreptul de folosință special prevăzut de normele legale expuse, astfel cum instanța de apel a dispus. În ceea ce privește apelul contestatoarei, constându-se că suprafața ce a fost solicitată spre restituire este de 1.029 mp și, în situația în care aceasta a susținut că se impune a i se restitui în natură 883 mp și a i se acorda despăgubiri pentru 146 mp, ce nu pot fi restituiți, afirmațiile apelantei au fost înlăturate constatându-se, pe de o parte, incidența prevederilor O.U.G.

nr. 184/2002 și ale Legii nr. 48/2004, care, așa cum s-a arătat, interzic dobândirea în proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 a vreunui teren în favoarea cetățenilor străini. Pe de altă parte, chiar dacă, s-ar trece peste acest aspect, instanța de apel a observat că întinderea suprafeței în litigiu ca fiind de 966 mp, iar nu 1029 mp, s-a stabilit de către experții topo pe baza constatărilor efectuate la fața locului, coroborate cu actele de proprietate prezentate de contestatoare (acte în cuprinsul cărora nu se specifică suprafața exactă a terenurilor ce au aparținut lui L. și E.M., pentru a se putea trage concluzia că cea stabilită prin lucrarea de specialitate întocmită de B.T. și M.C.D.

nu ar fi cea reală). În atare împrejurare, curtea de apel a apreciat ca nefondat apelul contestatoarei care, în baza art. 296 C. proc. civ., motiv pentru care fost respins. În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs atât contestatoarea cât și intimatul Centrul European pentru Cultură Sinaia. Recurenta contestatoare și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitând acordarea unui drept de folosință special și asupra diferenței de teren de 63 mp, așadar, pentru întreaga suprafață de 883 mp teren care, în opinia sa, poate fi restituită în natură. S-a susținut în dezvoltarea motivelor de recurs că prin notificările nr. 397 si 398 din 2001, formulate potrivit Legii 10/2001, a solicitat restituirea întregii suprafețe de teren ce a fost preluată abuziv de către Satul Roman și deținută de Centrul European de Cultură Sinaia, adică 1.029 mp, așa cum rezultă din deciziile de expropriere.

Astfel, prin Decizia nr. 77 din 25 ianuarie 1956, a trecut în proprietatea Statului Român imobilul ce a aparținut R.M. și terenul aferent acestei construcții, de 560 mp. Aceeași este situația și in ceea ce privește terenul aferent construcției ce a aparținut lui L.M., deoarece, conform Deciziei nr. 917 din 9 aprilie 1962 a Sfatului popular al regiunii Ploiești, suprafața terenului rămas (preluat) este de 1.029,6 mp. Prin Raportul de expertiză întocmit în Dosarul de fond de către expert S.G., s-a constatat identitatea dintre imobilele situate în Sinaia, ce au aparținut autorilor recurentei L. și E.M., și cele a căror restituire a solicitat-o, în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, se mai învederează că prin Completarea nr. 2 la același raport de expertiză, realizată de către expert la data de 28 septembrie 2007 și omologată de instanța de judecată, s-au stabilit întinderea suprafeței de teren ce a aparținut autorilor recurentei, precum și suprafețele de teren libere, susceptibile de restituire în natură, fără compensare din restul suprafeței de teren deținute de Centrul European de Cultura Sinaia. Potrivit acestei completări, expertul a identificat două variante, instanța reținând însă că, din totalul de 966 mp, se pot retroceda în natură 868 mp și, prin compensare, diferența de 98 mp, dar pierzându-se diferența până la 1.029 mp, adică încă 63 mp. Instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la înscrisurile ce atestă suprafața de teren preluată efectiv de Statul Român.

Or, practica judiciară a Înaltei Curți de Casație si Justiție (Decizia 8007 din 11 octombrie 2006) a statuat că, având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de acte, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării terenurilor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate și a modificat dispoziția legală menționată în sensul că a statuat ca, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.

În opinia recurentei se pot restitui în natură 883 mp, rămânând pentru a fi compensată o suprafață de146 mp, adică exact suprafața de teren ce face obiectul prezentului recurs, întrucât nu poate fi reținut argumentul instanței de apel, în sensul că această suprafață nu a fost prinsă în raportul de expertiză, expertiza nefiind concludentă și nici hotărâtoare, față de înscrisurile invocate și în raport de forța lor probantă. Recurentul intimat Centru European de Cultură Sinaia s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, anume, recunoașterea în favoarea intimatei-contestatoare a dreptului de folosință special care conferă titularului său drepturile și obligațiile proprietarului, cu excepția dreptului de dispoziție.

Or, intimata nu a formulat o astfel de solicitare, ci a pretins restituirea în proprietate a terenului și celor două construcții, iar nu un drept de folosință specială asupra terenului, situație în care instanța a depășit limitele învestirii sale. Recurentul mai arată că prin soluția pronunțată, instanța de apel i-a înrăutățit situația în propria cale de atac. Astfel, în condițiile în care instanța de apel a schimbat soluția în sensul că, deși a admis calea de atac promovată intimată, a pronunțat o hotărâre defavorabilă acesteia, acordând dreptul de folosință special pentru teren. Al doilea motiv de recurs (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.) vizează faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că există contradicție între considerente și dispozitiv, atâta vreme cât dintr-o parte a hotărârii rezultă că apelul promovat de intimată este întemeiat, iar din altă parte, că nu este întemeiat, soluția instanței de apel fiind în contradicție cu ceea ce apelantul a solicitat prin apelul declarat, respectiv, respingerea contestațiilor. În susținerea ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, în ceea ce privește calitatea intimatei de "persoană îndreptățită" astfel cum o definește legea specială de reparație nr. 10/2001 instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe reține faptul că este lipsit de relevanță momentul depunerii actelor de stare civilă, acestea putând fi depuse oricând, așadar peste ceea ce legea specială prevede: până la data soluționării notificării. Analizând aspectele reținute de către instanța de apel prin prisma dispozițiilor art. 23 din Legea 10/2001, republicată, reiese că dacă s-a adopta un astfel de punct de vedere s-a acredita ideea potrivit căreia procedura administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței este complet intitulă și doar formală din moment ce există posibilitatea pentru petenți de a completa probatoriul până la soluționarea acțiunii promovate în instanță.

O atare soluție este însă lipsită de temei legal și nu poate fi primită fată de împrejurarea că ceea ce a format obiectul litigiului în fond a fost tocmai dacă la momentul soluționării notificărilor de către recurent, intimata îndeplinea condițiile pentru a fi recunoscute drepturile ce derivă din calitatea de persoană îndreptățită, în raport de actele depuse în etapa administrativă. Faptul că intimata a depus ulterior acte care, în opinia recurentei, nu sunt în măsură să facă dovada vocației concrete a contestatoarei după cei doi defuncți, foști proprietari ai imobilelor, nu abilitează instanțele să infirme soluția de respingere a notificărilor și cu atât mai mult, nu pot fi anulate rolul și atribuțiile persoanei juridice învestite cu soluționarea notificărilor în cadrul procedurii administrative obligatorii prevăzute de legea specială de reparație.

Pe de altă parte, nu poate fi primit nici argumentul instanței de apel potrivit cu care, câtă vreme există o asemenea încălcare, se impune obligația Statului Român în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului, de a pune capăt acestei încălcări și de a-i elimina consecințele, iar în speță, acest lucru nu se poate realiza decât prin recunoașterea în favoarea contestatoarei a unui drept de folosință special, sens în care a și fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1371 din 31 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, recunoscându-i-se intimatei acest drept asupra terenului. Recurentul mai susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât în speță intimata nu a formulat cerere privind acordarea sau recunoașterea dreptului special instituit de O.U.G.

nr. 184/2002 și, erijându-se în apărător al acesteia, din moment ce deși nu există o astfel de solicitare, instanța și-a întemeiat soluția pe împrejurările învederate de recurent în apărare și care nu puteau conduce decât la respingerea pretențiilor contestatoarei, astfel cum ele au fost formulate. Prin urmare, nu se putea acorda contestatoarei un drept de folosință special, câtă vreme aceasta nu și-a manifestat această opțiune, drept recunoscut cu încălcarea legii de instanța de apel. Ambii recurenți au formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de cealaltă parte, fiecare susținând respingerea recursului părții adverse ca nefondat. Analizând materialul probator al cauzei, decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs, Înalta Curte va admite recursul pârâtului Centrul European de Cultură Sinaia, urmând a respinge ca nefondat recursul reclamantei pentru cele ce succed.

Criticile vor fi analizate în ordinea impusă de soluționarea notificărilor formulate în baza Legii 10/2001, prioritară fiind analiza calității recurentei contestatoare de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, ceea ce corespunde unora dintre criticile formulate de recurentul intimat. Astfel, recurenta contestatoare a adresat intimatului Centrul European de Cultură Sinaia notificările prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor din Sinaia, jud. Prahova și notificarea nr. 398/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, Jud. Prahova, cele două construcții fiind alăturate și situate pe o suprafață de teren de 1.029 mp, conform susținerilor petentei.

Cele două proprietăți au aparținut fraților E. și L.M., recurenta contestatoare însă, nefiind în măsură să depună vreun act translativ sau constitutiv de drept de proprietate în favoarea acestora, astfel că, pricina a fost soluționată pe baza prezumțiilor relative edictate prin dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea 10/2001, republicată, cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate, ca și cu privire la calitatea de proprietar la momentul preluării de către stat.

În aplicarea acestor texte, se constată că petenta a făcut dovada cu cele două decizii de preluare din aprilie 1962 că imobilul din Sinaia – construcție și teren în suprafață de 560 mp a aparținut lui E.M., în timp ce din Decizia nr. 918/1962, reiese că preluarea imobilului din Sinaia, s-a realizat pe numele R.M., soția lui L.M.; în ce privește cel din urmă imobil, coroborând decizia menționată cu autorizația de construire emisă pe numele fraților M. (E. și L.) ca și cu constatarea că decesul lui L.M.

a intervenit ulterior preluării imobilului, respectiv, la 24 decembrie 1974 în Statul California, Ținutul Alameda (fila 106 apel), se poate prezuma că imobilul a fost preluat din proprietatea ambilor soți, L. și R.M., chiar dacă și Decizia nr. 79/1956 emisă în baza sentinței din 1955 dată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, sunt înscrisuri emise tot pe numele R.M.; însă, autorizația de construire fiind eliberată în 1931, se poate reține că dobândirea dreptului de proprietate pentru terenul ce urma a fi construit era anterioară acestei date, iar după intrarea în vigoare a C. fam. (1 februarie 1954), regimul juridic al imobilelor dobândite de soți înainte de această dată, era supus reglementării C. fam., conform art. 4 din Decretul 32/1954.

Odată identificați titularii și stabilită calitatea de proprietari a persoanelor deposedate prin actele de preluare, deci, cei față de care măsura preluării abuzive a fost dispusă, se impune a se determina persoanele îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de Legea 10/2001, conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) din lege, anume, identificarea moștenitorilor legali sau testamentari ai acestora, la data intrării în vigoare a legii. Cea din urmă analiză urmează a se realiza pe baza dispozițiilor legii române, în cauză fiind vorba despre imobile aflate pe teritoriul României ce au aparținut unor persoane care au decedat în afara teritoriului țării (atât L.M., cum s-a arătat, cât și E.M.

– în 1960 în Franța, dar și R.M., în 1988 în California), soluția fiind prescrisă de norma conflictuală cuprinsă în art. 66 lit. b) din Legea 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat, care indică lex rei loci, ca lege aplicabilă imobilelor succesorale, cum corect a determinat și curtea de apel. Recurenta contestatoare se pretinde unică moștenitoare a lui L. și E.M., urmare a aplicării reprezentării succesorale, în calitate de colateral privilegiat (clasa a II-a de moștenitori legali), nepoată de frate predecedat, fiind fiica lui I.M., decedat la 16 decembrie 1955, fratele lui L. și E., fără a se preocupa în vreun fel de a se legitima și moștenitoare a R.M., față de care prezumția de proprietate opera în mod identic, așa cum s-a arătat.

Potrivit art. 659 C. civ., unul dintre principiile devoluțiunii succesorale legale, este cel al chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali, ceea ce înseamnă că existența unor succesibili dintr-o clasă preferată, îi înlătură pe cei din clasele ulterioare, iar vocația generală și abstractă la succesiune a acestora nu devine concretă și efectivă. Așa fiind, se constată că recurenta contestatoare nu are vocație concretă la moștenirea lui L.M. (și cu atât mai puțin a R.M., cu care petenta era doar afin, iar nu rudă), întrucât R. și L.M. au avut un fiu, P.M., descendent și deci, moștenitor din Clasa I de moștenitori legali, care o înlătură de la moștenire pe recurenta contestatoare, aparținând clasei a doua a colateralilor privilegiați.

P.M. a decedat în Franța la 7 februarie 1999, moștenirea sa fiind culeasă de J.M. (văr primar cu defunctul, fiul lui A.M., frate și el cu L. și E.), potrivit hotărârii judecătorești depuse la fila 100 dosar apel, ce poartă apostila de la Haga și deci, ale cărei efecte sunt recunoscute pe teritoriul României, conform Convenției de la Haga din 1961. J.M. a decedat și el pe parcursul soluționării cauzei în apel, contestatoarea depunând o „cesiune de drepturi” în favoarea sa provenind de la B.J.S., soția și moștenitoarea lui J.M., în legătură cu proprietățile aflate pe teritoriul României pentru care J.M. ar avea dreptul în calitate de moștenitor al lui E.M. (și soției B.) sau L.M. și al soției sale R. (R.) M. (fila 293 dosar apel, neapostilată).

Cel din urmă înscris nu poate avea vreo eficiență (nefiind îndeplinite nici formalitățile de apostilare pentru recunoașterea efectelor ei pe teritoriul României, în condițiile emiterii acestui înscris în California), câtă vreme J.M. (personal sau prin mandatar) nu a făcut vreun demers de restituire a imobilului ce a aparținut lui L. și R.M. pe teritoriul României, acesta fiind în viață la data apariției Legii 10/2001 și fiind singurul care în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea 10/2001 putea obține repunerea lui P.M. în termenul de acceptare a succesiunii, fiu al lui L. și al R.M., prin notificarea formulată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea 10/2001, republicată, în legătură cu imobilul din Sinaia, Jud. Prahova, construcție și ½ din teren.

Drept urmare, nu se poate confirma calitatea recurentei contestatoare de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului ce a aparținut lui L. și R.M., datorită existenței la data apariției Legii 10/2001 a unui moștenitor dintr-o clasă preferată, anume, P.M., descendent de gradul I al acestora, decedat în 1999 și moștenit de J.M. În ce privește imobilul ce a aparținut lui E.M., decedat în Franța în 1960 (căsătorit cu B., decedată însă, în 1950), fără descendenți, se constată că putea fi cules ca bun succesoral de colateralii privilegiați ai acestuia, moștenitori din clasa a II-a, în aceleași condiții ale aplicării regulilor succesorale prevăzute de legea română, la care face trimitere art. 66 lit. b) din Legea 105/1992.

E.M. a avut 4 frați: I. (tatăl predecedat al