ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2570/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față; 1. Instanța de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta M.B.R. în contradictoriu cu Municipiul București a solicitat constatarea că este unica moștenitoare a mamei sale, B.E., proprietară a apartamentului nr. 12 situat în București, și obligarea pârâtului să-i lase în proprietate acest apartament. În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2 lit. 4) și art. 9 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 700 din 17 aprilie 2008 a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a admis cererea și a constatat că reclamanta are calitatea de proprietar asupra întregului apartament.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 796 A din 6 noiembrie 2008 a admis apelul pârâtului, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. S-a constatat că din perspectiva Legii nr. 10/2010, în mod corect s-a apreciat că prin preluarea imobilului din patrimoniul mamei reclamantei prin confiscare, s-a produs o preluare abuzivă, conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, însă instanța de fond nu s-a pronunțat pe cel de al doilea capăt de cerere privind obligarea pârâtului de a lăsa imobilul în proprietatea reclamantei. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 529 din 9 aprilie 2009 a admis acțiunea și a obligat pe pârât să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Rejudecând cauza după casare cu trimitere, Tribunalul a constatat, referitor la caracterul abuziv al preluării imobilului, că instanța de fond este obligat să țină cont de constatarea instanței de apel care a statuat că prin restituirea imobilului nu se încalcă autoritatea hotărârii penale în fața instanței civile (prin sentința penală nr. 1313 din 22 octombrie 1963 a Tribunalului popular al raionului Tudor Vladimirescu, numitul B.A., tatăl reclamantei, a fost condamnat pentru infracțiune la regimul metalelor și pietrelor prețioase și i-a fost aplicată o pedeapsă complementară, confiscarea parțială a averii, respectiv apartamentul în discuție), ci materializează voința legiuitorului de readucere în patrimoniul foștilor proprietari a obiectelor preluate în temeiul unor acte normative, inclusiv ca efect al măsurii confiscării dispusă prin hotărâri judecătorești penale.

În judecarea capătului de cerere privind predarea de către pârâtă în beneficiul reclamantei a proprietății și posesiei apartamentului - s-a constatat că restituirea în natură este posibilă față de împrejurarea că preluarea a fost abuzivă și că în prezent apartamentul este liber nefiind închiriat. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 493 din 16 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de pârât. S-au apreciat ca nefondate cererile referitoare la nerespectarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în admiterea unei acțiuni în revendicare fără să se administreze probe pentru stabilirea întinderii dreptului de proprietate și determinării printr-o expertiză a posibilității de restituire în natură a imobilului.

S-a constatat că acțiunea reclamantei nu este o acțiune în revendicare ci o acțiune în temeiul art. 2 lit. h) și art. 9 din Legea nr. 10/2001 și în acest temei a fost soluționată cauza de prima instanță de fond și de instanța de rejudecare după casarea cu trimitere. Acest temei juridic nu se schimbă nici dacă prima instanță în loc să dispună restituirea în natură a imobilului, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul către reclamantă și nu se schimbă nici aplicabilitatea prevederilor legale avute în vedere la soluționarea litigiului.

Ca urmare, instanța de apel a constatat că decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu își are aplicarea în cauză, cum nu sunt incidente nici prevederile art. 18 lit. c) și art. 44 din Legea nr. 10/2001, deoarece cota de 1 / 2 din imobilul în litigiu intrat în proprietatea statului, în baza sentinței penale de confiscare, nu a fost închiriată și apoi vândută unei terțe persoane ci a fost închiriată chiar autoarei reclamantei, proprietară a restului de 1 / 2 din imobil, în baza sentinței civile nr. 1884 din 12 aprilie 1972 a Judecătoriei sectorului 4. Ca urmare, s-a constatat că reclamanta ca moștenitoare și continuatoare a persoanei defunctei, era îndreptățită la restituirea întregului imobil pe care îl ocupa efectiv, atât în baza Legii nr. 112/1995 cât și în baza Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a mai constatat că decizia nr. 33/2008 este aplicabilă speței sub aspectul statuării asupra competenței instanței în a soluționa fondul notificării deoarece potrivit acestei decizii „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". S-a constatat că deși art. 26 alin. (3) din Lege nr. 10/2001 reglementează atacarea dispoziției sau deciziei de respingere a notificării, în raport de obligația instituită prin dispozițiile art. 25 și 26 din lege, de a soluționa notificarea, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau de la data depunerii actelor doveditoare, instanța, învestită cu o plângere formulată, în temeiul acestei legi, împotriva tăcerii instituției notificate este competentă să soluționeze fondul și să constate pe baza probelor administrate dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Or, în cauză s-a constatat refuzul pârâtei să se soluționeze notificarea formulată de autoarea reclamantei, timp de 8 ani, ceea ce abilitează instanța să soluționeze pe fond cererea, în baza art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale care prevede asigurarea accesului direct și efectiv la justiție. S-a apreciat că în mod corect instanța de fond nu a considerat necesar să dispună efectuarea unei expertize atâta timp cât reclamanta se află în posesia imobilului dar identificarea lui a fost făcută chiar și pe loturi prin sentința civilă nr. 1884 din 12 aprilie 1972 a Judecătoriei sectorului 4 Municipiul București. 3. Recursul Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București.

În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar în fapt s-au formulat următoarele critici: Instanțele au analizat în mod greșit probatoriul administrat în cauză când au constatat că reclamanta face dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitoare a fostului proprietar. În opinia recurentei actele depuse de reclamantă nu fac dovezile cerute de Legea nr. 10/2001. S-a criticat faptul că actele nu au fost însoțite de originale și nu au fost depuse în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea specială nu a fost epuizată, în cauză neemițându-se încă o dispoziție, reclamanta a considerat nelegal demersul reclamantei concretizat prin acțiunea adresată instanței și nu se încadrează în dispozițiile art. 21 din Constituție, accesul la justiție fiind garantat petentului prin calea de atac instituită de Legea nr. 10/2001 împotriva modalității de soluționare a notificării. 4. Analiza instanței de recurs Cu ocazia dezbaterii recursului reprezentanta intimatei reclamante a invocat excepția nulității recursului față de împrejurarea că recurenta a formulat critici care nu se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Înalta Curte analizând cu precădere această excepția a constatat că este neîntemeiată și a respins-o pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre cerințele expres indicate în alin. (1) de la lit. a) la d) și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Ca urmare, ceea ce sancționează acest text este lipsa din cererea de recurs a unor motive din cele prevăzute de art. 304 de la pct. 1 la 9 C. proc. civ. indicate în mod precis precum și a criticilor concrete pentru care se invocă motivele de recurs. Ca urmare această nulitate se referă la condițiile intrinseci cererii de recurs.

Cum în cererea de recurs cu care a fost sesizată instanța este indicat un motiv de recurs (prevăzut de art. 304 C. proc. civ.) și sunt dezvoltate critici în justificarea acestui motiv, se constată că cerința prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. c) sus-citat este îndeplinită și nu se impune aplicarea sancțiunii nulității. Împrejurarea că sunt sau nu întemeiate criticile ține de analiza cererii pe fondul său. Ca urmare, eventuala constatare că nu sunt întemeiate criticile formulate și că ele nu conturează premizele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 la 9 C. proc. civ. atrage respingerea recursului ca nefondat și nu anularea lui. Analizând recursul în raport de criticile formulate se constată că acestea nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. invocat și pentru considerentele ce urmează va fi respins ca nefondat. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. când a respins apelul pârâtei, constatând că instanța de fond a soluționat cauza printr-o justă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 incidentă în cauză. Competența de soluționare a notificărilor nerezolvate pe o perioadă considerabilă de timp, din motive neimputabile petentei, a fost consacrată de practica instanțelor și consolidată prin jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, recte prin Decizia de soluționare a recursului în interesul Legii nr. XXX III din 2008. Abilitarea instanței de judecată să se pronunțe pe fondul cererii este justificată de competența generală pe care legea specială o dă instanțelor judecătorești, recte tribunalului în a realiza controlul de regularitate al diferitelor etape ale procedurii prealabile administrative.

Ca urmare, instanțele constatând că refuzul nejustificat de a rezolva notificarea în termenul prevăzut de art. 25 din Lege reprezintă o vătămare a intereselor petentului și conturează în această formă inedită o respingere a cererii formulate. Instanțele au procedat corect la cenzurarea acestui refuz și au constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din lege care impune aplicare regulii generale de restituire în natură, imobilul fiind identificat și fiind liber. Criticile referitoare la necesitatea identificării imobilului sunt formulate într-o manieră generală fără să se indice în mod concret care sunt necunoscutele care ar impune un demers probatoriu suplimentar. Sub același semn al incertitudinii se plasează și criticile referitoare la greșita operare a probelor, critici care, sub aspectul încadrării în motivul de recurs invocat exced de altfel dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și nu se regăsesc în nici un motiv de recurs prevăzut de art. 304 indicat. Ca urmare constatând că decizia atacată este legală și temeinică, recursul nefiind fondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-a procedat la respingerea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei Primăria Municipiului București prin Primar General împotriva deciziei nr. 493 din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 aprilie 2010.