ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2570/2010

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față;

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta M.B.R. în contradictoriu

cu Municipiul București a solicitat constatarea că este unica moștenitoare a mamei

sale, B.E., proprietară a apartamentului nr. 12 situat în București, și obligarea

pârâtului să-i lase în proprietate acest apartament.

În

drept acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 2 lit. 4) și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 700 din 17 aprilie 2008 a respins

excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a admis cererea și

a constatat că reclamanta are calitatea de proprietar asupra întregului apartament.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 796 A din 6 noiembrie 2008 a admis apelul pârâtului, a desființat sentința apelată

și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

S-a constatat că din perspectiva

Legii nr. 10/2010, în mod corect s-a apreciat că prin preluarea imobilului din patrimoniul

mamei reclamantei prin confiscare, s-a produs o preluare abuzivă, conform art. 2

lit. h) din Legea nr. 10/2001, însă instanța de fond nu s-a pronunțat pe cel de

al doilea capăt de cerere privind obligarea pârâtului de a lăsa imobilul în proprietatea

reclamantei.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 529 din 9 aprilie 2009 a admis acțiunea

și a obligat pe pârât să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Rejudecând cauza după

casare cu trimitere, Tribunalul a constatat, referitor la caracterul abuziv al preluării

imobilului, că instanța de fond este obligat să țină cont de constatarea instanței

de apel care a statuat că prin restituirea imobilului nu se încalcă autoritatea

hotărârii penale în fața instanței civile (prin sentința penală nr. 1313 din 22

octombrie 1963 a Tribunalului popular al raionului Tudor Vladimirescu, numitul B.A.,

tatăl reclamantei, a fost condamnat pentru infracțiune la regimul metalelor și pietrelor

prețioase și i-a fost aplicată o pedeapsă complementară, confiscarea parțială a

averii, respectiv apartamentul în discuție), ci materializează voința legiuitorului

de readucere în patrimoniul foștilor proprietari a obiectelor preluate în temeiul

unor acte normative, inclusiv ca efect al măsurii confiscării dispusă prin hotărâri

judecătorești penale.

În

judecarea capătului de

cerere privind predarea de către pârâtă în beneficiul reclamantei a proprietății

și posesiei apartamentului - s-a constatat că restituirea în natură este posibilă

față de împrejurarea că preluarea a fost abuzivă și că în prezent apartamentul este

liber nefiind închiriat.

Curtea de Apel București

prin decizia civilă nr. 493 din 16 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul formulat

de pârât.

S-au apreciat ca nefondate

cererile referitoare la nerespectarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor

unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

în admiterea unei acțiuni în revendicare fără să se administreze probe pentru stabilirea

întinderii dreptului de proprietate și determinării printr-o expertiză a posibilității

de restituire în natură a imobilului.

S-a constatat că acțiunea

reclamantei nu este o acțiune în revendicare ci o acțiune în temeiul art. 2

lit. h) și art. 9 din Legea nr. 10/2001 și în acest temei a fost soluționată cauza

de prima instanță de fond și de instanța de rejudecare după casarea cu trimitere.

Acest temei juridic nu se schimbă nici dacă prima instanță în loc să dispună restituirea

în natură a imobilului, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul către reclamantă și nu se schimbă nici aplicabilitatea prevederilor

legale avute în vedere la soluționarea litigiului.

Ca urmare, instanța de

apel a constatat că decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, nu își are aplicarea în cauză, cum nu sunt incidente nici prevederile

art. 18 lit. c) și art. 44 din Legea nr. 10/2001, deoarece cota de

1

/

2

din imobilul în litigiu intrat în proprietatea statului, în baza sentinței penale

de confiscare, nu a fost închiriată și apoi vândută unei terțe persoane ci a fost

închiriată chiar autoarei reclamantei, proprietară a restului de

1

/

2

din imobil, în baza sentinței civile nr. 1884 din 12 aprilie 1972 a Judecătoriei

sectorului 4.

Ca urmare, s-a constatat

că reclamanta ca moștenitoare și continuatoare a persoanei defunctei, era îndreptățită

la restituirea întregului imobil pe care îl ocupa efectiv, atât în baza Legii

nr. 112/1995 cât și în baza Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a mai

constatat că decizia nr. 33/2008 este aplicabilă speței sub aspectul statuării asupra

competenței instanței în a soluționa fondul notificării deoarece potrivit acestei

decizii „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația

formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate".

S-a constatat că deși

art. 26 alin. (3) din Lege nr. 10/2001 reglementează atacarea dispoziției sau deciziei

de respingere a notificării, în raport de obligația instituită prin dispozițiile

art. 25 și 26 din lege, de a soluționa notificarea, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea acesteia sau de la data depunerii actelor doveditoare,

instanța, învestită cu

o plângere formulată, în temeiul acestei legi, împotriva tăcerii instituției notificate

este competentă să soluționeze fondul și să constate pe baza probelor administrate

dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Or, în cauză s-a constatat

refuzul pârâtei să se soluționeze notificarea formulată de autoarea reclamantei,

timp de 8 ani, ceea ce abilitează instanța să soluționeze pe fond cererea, în baza

art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale care prevede asigurarea accesului direct și efectiv la justiție.

S-a apreciat că în mod

corect instanța de fond nu a considerat necesar să dispună efectuarea unei expertize

atâta timp cât reclamanta se află în posesia imobilului dar identificarea lui a

fost făcută chiar și pe loturi prin sentința civilă nr. 1884 din 12 aprilie 1972

a Judecătoriei sectorului 4 Municipiul București.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București.

În

drept a fost invocat motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar în fapt s-au formulat următoarele

critici:

Instanțele au analizat

în mod greșit probatoriul administrat în cauză când au constatat că reclamanta face

dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitoare a fostului proprietar.

În

opinia recurentei actele

depuse de reclamantă nu fac dovezile cerute de Legea nr. 10/2001.

S-a criticat faptul că

actele nu au fost însoțite de originale și nu au fost depuse în termen de 18 luni

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că procedura

administrativă prealabilă prevăzută de legea specială nu a fost epuizată, în cauză

neemițându-se încă o dispoziție, reclamanta a considerat nelegal demersul reclamantei

concretizat prin acțiunea adresată instanței și nu se încadrează în dispozițiile

art. 21 din Constituție, accesul la justiție fiind garantat petentului prin calea

de atac instituită de Legea nr. 10/2001 împotriva modalității de soluționare a notificării.

recurs

Cu ocazia dezbaterii recursului

reprezentanta intimatei reclamante a invocat excepția nulității recursului față

de împrejurarea că recurenta a formulat critici care nu se pot încadra în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte analizând

cu precădere această excepția a constatat că este neîntemeiată și a respins-o pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre cerințele

expres indicate în alin. (1) de la lit. a) la d) și motivele de nelegalitate pe

care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Ca urmare, ceea ce sancționează

acest text este lipsa din cererea de recurs a unor motive din cele prevăzute de

art. 304 de la pct. 1 la 9 C. proc. civ. indicate în mod precis precum și a criticilor

concrete pentru care se invocă motivele de recurs.

Ca urmare această nulitate

se referă la condițiile intrinseci cererii de recurs.

Cum în cererea de recurs

cu care a fost sesizată instanța este indicat un motiv de recurs (prevăzut de

art. 304 C. proc. civ.) și sunt dezvoltate critici în justificarea acestui motiv,

se constată că cerința prevăzută de art. 302

1

alin. (1) lit. c) sus-citat

este îndeplinită și nu se impune aplicarea sancțiunii nulității.

Împrejurarea că sunt sau

nu întemeiate criticile ține de analiza cererii pe fondul său. Ca urmare, eventuala

constatare că nu sunt întemeiate criticile formulate și că ele nu conturează premizele

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 la 9 C. proc. civ. atrage respingerea

recursului ca nefondat și nu anularea lui.

Analizând recursul în

raport de criticile formulate se constată că acestea nu se încadrează în motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat și pentru considerentele

ce urmează va fi respins ca nefondat.

Instanța de apel a făcut

o corectă aplicare a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. când a respins apelul

pârâtei, constatând că instanța de fond a soluționat cauza printr-o justă aplicare

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 incidentă în cauză.

Competența de soluționare

a notificărilor nerezolvate pe o perioadă considerabilă de timp, din motive neimputabile

petentei, a fost consacrată de practica instanțelor și consolidată prin jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, recte prin Decizia de soluționare a recursului

în interesul Legii nr. XXX III din 2008.

Abilitarea instanței de

judecată să se pronunțe pe fondul cererii este justificată de competența generală

pe care legea specială o dă instanțelor judecătorești, recte tribunalului în a realiza

controlul de regularitate al diferitelor etape ale procedurii prealabile administrative.

Ca urmare, instanțele

constatând că refuzul nejustificat de a rezolva notificarea în termenul prevăzut

de art. 25 din Lege reprezintă o vătămare a intereselor petentului și conturează

în această formă inedită o respingere a cererii formulate. Instanțele au procedat

corect la cenzurarea acestui refuz și au constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 9 din lege care impune aplicare regulii generale de restituire în natură, imobilul

fiind identificat și fiind liber.

Criticile referitoare

la necesitatea identificării imobilului sunt formulate într-o manieră generală fără

să se indice în mod concret care sunt necunoscutele care ar impune un demers probatoriu

suplimentar.

Sub același semn al incertitudinii

se plasează și criticile referitoare la greșita operare a probelor, critici care,

sub aspectul încadrării în motivul de recurs invocat exced de altfel dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu se regăsesc în nici un motiv de recurs prevăzut

de art. 304 indicat.

Ca urmare constatând că

decizia atacată este legală și temeinică, recursul nefiind fondat, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. s-a procedat la respingerea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge, ca nefondat,

recursul pârâtei Primăria Municipiului București prin Primar General împotriva deciziei

nr. 493 din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 27 aprilie 2010.