ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 218/2010

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 31/R din 30 octombrie 2008 Curtea de Apel Galați, secția

conflicte de muncă și asigurări sociale, au fost respinse ca nefondate atât

excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la

acțiune invocate de pârâtul Ministerul Justiției, cât și acțiunea formulată de

reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând-o

pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin adresa din 11 februarie 2009 cauza a fost trimisă către competentă

soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție și ulterior a fost restituită

în baza unei proceduri administrative, invocându-se Decizia Curții

Constituționale nr. 104/2009.

Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Galați cu nr. 467/44/2009.

Fiind sesizată cu recursul declarat de pârât, Curtea a invocat din

oficiu la termenul din 21 mai 2009 excepția de necompetență materială în

soluționarea cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 511/R din 11 mai 2009, Curtea de Apel Galați

și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ca urmare a

evenimentelor legislative intervenite în legătură cu aplicarea dispozițiilor

O.U.G. nr. 75/2008, competența de soluționare a recursului declarat împotriva

hotărârii Curții de Apel, în primă instanță, revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, conform art. 4 pct. 1 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, sub nr. 467/44/2009, la

data de 22 iunie 2009.

Față de solicitarea judecării cauzei în lipsă, de către recurentul

pârât,prin cererea de recurs, înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la

excepția de necompetență materială a acestei instanțe în soluționarea căii de

atac exercitate împotriva sentinței civile nr. 31/R

din 30 octombrie 2008 pronunțată de

Curtea

de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Analizând această excepție, Înalta Curte constată că este întemeiată și

urmează să decline competența de soluționare a recursului declarat de

M.J.L.C., în favoarea instanței sus

menționate,

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind

stabilirea de măsuri

pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul

justiției, cererile

menționate în cuprinsul acestui text de lege, din

categoria cărora fac parte și

cele având ca obiect acordarea sporului de risc și

suprasolicitare

neuropsihică, erau

soluționate, în primă instanță, de curțile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege sus-menționat,

recursul împotriva

hotărârilor

pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, se judecă de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de

Curtea Constituțională,

s-a

admis excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța supremă,

în mai multe dosare, și s-a constatat că dispozițiile art. 1 și 2 din O.U.G. nr.

75/2008 sunt neconstituționale.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, s-a

invocat încălcarea

prevederilor art. 1 15 alin. (4) și (6) și art. 21 alin.

(3) din Constituție.

Curtea Constituțională a constatat că elementele

cuprinse în nota de fundamentare care însoțește O.U.G. nr. 75/2008, referitoare

la necesitatea ca justiția să reprezinte un factor esențial de echilibru în

statul de drept, ceea ce

implică

unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii

drepturilor salariale, la necesitatea asigurării

unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiției, la

dificultățile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în

materie, printre altele, nu

sunt de natură să justifice adoptarea

ordonanței de urgență în condițiile

stabilite

de art. 1 15 alin. (4) teza I din Constituția României.

De asemenea, aspectele ce țin de oportunitatea adoptării

reglementării

nu

își pot găsi, însă, soluționarea în modificarea unor norme ce reglementează

competența în primă instanță și în recurs.

Mai

mult, a constatat Curtea Constituțională, niciunul dintre

obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este

susceptibil de a fi atins prin măsura

schimbării de competență, adică

prin derogare de la dreptul comun în

materia

litigiilor de muncă, în domeniul acțiunilor privind valorificarea

drepturilor

salariale ale personalului din justiție.

S-a reținut și înfrângerea prevederilor art. 1 15 alin.

(6) din Constituția României, prin dispozițiile art. 1 și 2 din Ordonanță,

deoarece se afectează

regimul

unei instituții fundamentale a statului, Înalta Curte de Casație și

Justiție, al cărui statut constituțional este

prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea

fundamentală.

În

continuare, Curtea a mai constatat că stabilirea, în competența

instanței supreme, a soluționării recursurilor

împotriva hotărârilor pronunțate

de

curțile de apel, în primă instanță, are ca efect extinderea sferei sale de

competență și supradimensionarea activității

acesteia, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată, cu

modificările și completările

ulterioare, nu funcționează, în cadrul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, o secție specializată în soluționarea

conflictelor și

litigiilor de muncă.

A

mai reținut că dispozițiile ordonanței de urgență respective nu

satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3) din

Constituție, în ceea ce privește

soluționarea

cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea

activității instanței supreme are repercusiuni

asupra judecării cu celeritate a

cauzelor, afectând grav calitatea

actului de justiție.

În

esență, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituționale ale art. 1

15 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3), prin art. 1 și 2 din

O.U.G. nr. 75/2008, atrage și înfrângerea

prevederilor constituționale ale art.

1 alin. (5), conform cărora: „În

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie".

Ulterior

deciziei Curții Constituționale s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009

pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe

modificări și completări, printre care și abrogarea art.1 din ordonanță,

text de

lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță,

de curțile de apel, în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, având în vedere declararea

neconstituționalității art. 1 din

Ordonanță, precum și

abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte

nu

mai are în competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva

hotărârilor

pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia

litigiilor de muncă în care este implicat

personalul din justiție, ca, de altfel,

în nicio altă categorie de

litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art.

1, nu s-au

prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate, în primă instanță, de

curțile de apel, având

în vedere și considerentele Curții Constituționale în

exercitarea

controlului de constituționalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că

intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare,

competența de

soluționare a recursurilor declarate în materia supusă discuției, în favoarea Înaltei

Curți.

O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea

de aprobare a O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale,

în loc să

transpună

concepția, în materie, a instanței constituante, în legătură cu

degrevarea instanței supreme de această categorie

de litigii, față de volumul

semnificativ de activitate al acesteia, dar

și de inexistența unei secții specializate în materia conflictelor de muncă, în

cadrul Înaltei Curți de

Casație și Justiție,

ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în

nota de fundamentare a ordonanței de urgență,

considerate ca fiind elaborate

cu

înfrângerea dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin.

(3) din

Constituția României.

În esență, instanța de drept comun, în materia

soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă

instanță, în domeniul

litigiilor

de muncă, este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în

judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința

recurată.

Pentru

aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să decline competența de soluționare a recursului declarat de M.J.L.C.,

în favoarea Curții de Apel Galați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții

L.M., A.M.M., C.L., S.M., Z.R.E., S.A.L., D.V., M.M., B.D., B.L., P.E.L., C.A.,

C.A., M.E., M.L., A.R., N.D., P.A., M.F., S.C., T.I., B.M., P.P., P.V., M.D., C.C.,

N.M., M.L. și E.S.L. împotriva sentinței civile nr. 31/R din 30 octombrie 2008 a

Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în

favoarea aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2010.